România - Provincie, septembrie 1938 (Anul 1, nr. 113-121)
1938-09-22 / nr. 113
ИВЕМ VWAnnAWtAmWWmVUWWVWVVU CÂRTI DE SCOALĂ « S’a dus de mult, pentru mine, emoţia începutului de şcoală, în Septembrie. Listele de cărţi noui cumpărate de la librărie, să le pui în geantă învelite frumos în hârtie colorată, netede şi presate bine de neumblare, închizând în ele lucruri necunoscute, tainice. Copii au antipatii şi simpatii pentru fiecare carte de şcoală. Bineînţeles că sentimentele acestea nu sunt la fel cu ale profesorilor respectivi. Fiecare carte didactică îşi are personalitatea ei la care a contribuit şi editorul, dar mai ales autorul. O tipăritură mică şi meschină, fără figuri, pe hârtie proastă natural că nu îndeamnă la cetit. Deasemeni un format prea mare e antipatic. Dar toate acestea n’au nici o importanţă când fraza autorului e clară şi plăcută, pe înţelesul clasei respective şi când editarea s’a făcut cu grijă, fără să lase greşeli de tipar, mâzgăleli şi repetiţii de rânduri. O carte bună didactică e un lucru foarte rar. Copiii acceptă — căci n’au ce face — manualele impuse de către dascăli. ~ multe ori, însă, învăţătura se fere de pe urma asta şi adesa un obiect îţi poate deveni nesimţ ferit, numai pentru că eşti silit să înveţi pe-o carte scrisă cu fraze chilometrice, încâlcite, tulburi. Nu vreau să fac nici o părtinire, dar îmi place spiritul de dreptate. Nu mă pot împiedeca să nu remarc în pădurea de cărţi didactice, manualele de istorie ale defunctului scriitor D. D. pătrăşcanu. Să mă ierte domnii autori printre care aşi putea număra mulţi, care au dat învăţămănt, titlul admirabile şi complecte la lucrări, în diferite materii. Pe unele se poate să nu le cunosc eu. Pentru altele cer scuze că nu le amintesc aici. Istoriile lui D. D. Pătrăşcanu sunt bine concepute, admirabil scrise cu fraze clare, scurte; numeroasele ilustraţii — parte din colecţia particulară a autorului — şi o excesiv de îngrijită tipă- rire, fără o greşală de tipar şi c’un caracter clar şi plăcut, dau , cărţii o nobleţe şi o înfăţişare cărturărească şi literară. N’am făcut o anchetă printre şcolari, dar ştiu deja mulţi copii ,că e o plăcere să înveţi pe-o astfel de carte de şcoală. Profira Sadoiveanu CRESTĂTURI Un minunat catren al lui Caragiale, catren aplicabil tuturor „transcendentaliştilor” români : „Mi-aduc aminte de-un pistol „Transcendental, mortal symbol, „Trăsnind nevrozele pe loc, „Ah, formidabil pic-poc-poc! Aşa era Caragiale, prezicător... şi fiindcă e vorba de Caragiale şi Fraţii Şaraga, iată o scri- soare a autorului lui Rică Venmano, foarte semnificativă: „Stimate Domnule Şaraga, „O noapte furtunoasă” rămâne cu edicaţia cătră d. T. Maiorescu. „Prefaţa lui Maiorescu nu se mai ude. „La „D’ale Carnavalului” şi la Soacra” pe care o chiamă „Fifina” şi nu „Tifina” ca în „Evenimentul iterar”) nu trebue nici o dedicaţie. La Soacra” vreau o corectură s o ic eu — ar fi preferabil să am l lectura întâia. „Ce facem cu afacerea Teatrului? „Salutare „Caragiale „Str. Carol 65, Bucureşti Caragiale renunţă la prefaţa lui Maiorescu. Iată un lucru satisfăcăor. După cum se ştie, Delavrancea a făcut poezii pe vremea când era elev la liceul Sf. Sava. Sub semnătura Barbu G. Ştephănescu (dece cu ph. când doar era din nahalaua Delea Veche) viitorul auor al „Apusului de Soare”, ascultă cum cântă o oarecare Elenă, într’o „Barcarolă” : „Marea limpede stă in pace .Barca vieţii tot chemam, .0 plângeam văzând cum zace .Triste resturi sfărâmate, „Dar pe când eu suspinam. „Tu cu degete curate „Barcarola mea cântai, „Şi pe lucii avântate '„Mica mea glorificai, I Versurile sunt scrise la 1876. Deci totul este scuzabil... ceva despre autorul „Nopţilor”, ....Alfred de Musset a murit în dimineaţa zilei de Mai. Rivalii săi afirma c’a închis ochii cum a auzit din nou glasul privighetoarei... „Autorul lui „André del Sarto”, al lui „Lorerizaccio” şi al lui „Le fils du Titien’- părea a se demoda! Copilul acestui secol Începuse ai deveni cam copil şi jos! In literatură, atmosfera devine mai limpede,n nmi realistă... Sunt unii cari susţin că în ultimii douăzeci de ani el a excelat mai mult în jocul de şah decât în jocul rimelor. „In ultimul timp nu mai putea dormi nici ziua, nici noaptea! Asta-i cam displăcea guvernului, căci avea o sinecură ca bibliotecar al ministerului de interne, unde fiecare e dator să doarmă... Sinecura aceasta i-a procurat-o vechiul său coleg de şcoală, ducele de Orléans. „Revoluţia din Februarie i-a răpit acest fotoliu de catifea, dar împăratul i-a procurat un altul autorului lui „Rolla”. „De când cu „nopţile veneţiene” pe care le-a trăit cu George Sand, nu s’a mai putut despărţi multă vreme de Paris, căruia i-a închinat versuri faimoase. „Fratele său Paul, care n’are nici un renume, îl supravețuește. „Vreau ca tu să-mi faci biografia”, i-a spus Iei, — cuvinte cu cari a închis ochii [pentru cea din urmă oară. „Tout se comence en vers, et se termine en prose". I Cineva neprevenit n’ar găsi nimic [anormal în făptui că. un geniu își I roagă fratele să-i facă biografia. In cazul nostru însă, între Alfred şi J Paul exista o tragedie. Şi Paul a » fost... scriitor Are romanul lui „Jean le Troucur apărut în trei volume la Bruxelles şi Leipzig, în anul 1849 . Dar cine a mai avut vreme să reţină I această operă când Alfred epuizase I toată gloria? Totuşi, în rugămintea fratelui muribund nu trebuie văzută o răutate inutilă. Poate Alfred g vroia, în felul acesta, să-i dea şi lu R Paul ceva din nemurirea sa. DESPRE SOFOCLE ŞI OEDIP Născut în cetatea Colona în al patrulea an al celei de-a şaptezeci şi doua Olimpiadă Sofocle este fiul unui fabricant de arme numit Sophillos. Colona era vestită prin fermecătoarele ei boschete în care se spune că petreceau Poseidon, Athena și venerabilele Eumenide, iar tânărul * Sofocle nu întârzie prea mult să devină renumit, deocamdată, prin frumuseţea sa de efeb. La şaisprezece ani, după ce copilăria şi-o petrecuse numai printre orchestre şi palestre, Sofocle este ales, să apară în faţa concetăţenilor pentru a conduce Corul adolescenţilor cari, după victoria de la Salamina ,dansară Palanul în jurul trofeelor. Se mai spune despre Sofocle, că puţin după asta, juca într'o tragedie homerică rolul Nauricăi. La douăzeci şi cinci de ani scrie prima piesă. Apoi urmă celebrul concurs în care Eschyle fu înfrânt de tânărul său rival Sofocles care în curând creiază Antigona”. Pentru această piesă, atenienii îi încredinţează conducerea flotii; şi astfel, între Pericle şi Thucydide, Sofocle învinge pe Samienii revoltaţi, „Trachinienii”, „Electra", „Philoctet“, etc. etc. încep seria operelor sale, care vor fi încununate de inegalata „Oedip-Rege". — Sofocle moare la 405, în vârstă de 92 ani. Subiectul piesei „Oedip Rege" este cunoscut. In primul rând, trebue să distingem în tragedia lui Sofocle două aspecte bine conturate: 1) cel filosofic; 2) cel etic. Aspectul filosofic este o replică dată contemporanilor cari, sub influența unor anumite curente ce începeau să invadeze Atena, din Orient, credeau că totul este permis. Această năvală a libertinajului ce avea să culmineze în prezenţa sofiştilor, credea că, de vreme ce omul este principalul rezultă de la sine că omului îi sunt îngăduite toate. Ca o replică la această uvertură de apropiată anarhie, Sofocle scrie „Oedip" în care se accentuiază până la asurzire că deasupra tuturora stă Ananke, necesi■ tatea, Legea tuturor legilor. Dacă I libertinajul atenian, sub influenţa orientului şi creiat de acesta, începu să îngăduie atenienilor obser Toamnai Marcel Olinescu - A APĂRUT ROMANUL EMINESCU 15ШУ8Е DEFINITIVĂ DP CEZAR PETRESCU editura NAȚIONALA CIORNEI ! EXCURSIE DE STUNP IN BOURGOGNE 11) Amintiri la martimene „Regiunea Bourgogne este foarte greu de definit geografic"* s’a rostit domnul Jardillier, profesor universitar şi primar al Dijonului, în conferinţa ţinută în faţa grupului de studenţi şi profesori români Sosit în capitala Burgundiei. Nimic mai adevărat decât confirmarea acestei atestări, după ce ai vizitat regiunea întreagă în direcţia punctelor cardinale, trecerea de la munte la deal şi apoi la câmpie este greu de delimitat în regiunea Bourgogne. Dar faptul care constitue particularitatea ţinutului şi care a îndemnat pe conducătorii destinelor culturii franceze în România de a alege Burgundia centrul unei veri de investigaţii ştiinţifice, este că întregul trecut artistic, istoric şi literar retrăeşte în această provincie a IFranţei mai viu decât oriunde. 1. Despre vestigiile literare ale Burgundiei, mai clar rostit despre amintirile lamartiriene, am vrea să relatăm în cele ce urmează: condus de distinsul profesor, domnul Jean Nouton, subdirectorul Institutului francez din Bucureşti, grupul excursioniştilor români a vizitat Mâconul, oraşul de naştere al lui Lamartine, Saint-Monteau, Milly, Saint-Point, foste domenii lamartiniene, dintre care ultimul păstrează rămăşiţele sacre ale iniţiatorului meditaţiilor romantice şi Bussières, unde se află mormântul preotului eternizat de, poet în Jocelyn. Oraşul Mâcon este situat la 441 de kilometri de Paris şi numără 19.7791 locuitori; oraşul este mărginit de Saône, despre care Lamartine scrial undeva: „este un râu încet şi leneş, ce înaintează asemenea unei femeie copleşită de oboseală". Casa natală a lui Lamartine este situată pe rue des Ursulines, în faţal fostei închisori din Mâcon, în care tatăl poetului, Pierre de Lamartine, ofiţer regalist, a fost închis în tim- pul marei revoluţii. O placă come-ţ morativă indică trecătorului „aici, s’a născut Alphonse de Lamartine în ziua de 21 octombrie 1790“. In apropierea Mâconului, despăr-|ţit printr’o regiune deluroasă, se află] Milly, ţinutul cântat deLamartine. „Acolo sufletul meu se regăseşte pe sine; totul îşi aminteşte de mine,] toţi mă cunosc, toţi mă iubesc". Casa păstrează aceiaşi împărţire şi dis- poziţie a lucrurilor; aici şi-a petrecut Lamartine tinereţea. In amintirile sale autorul Lacului scria: „iată cuibul care ne-a adăpostit atâţia ani, cuibul din care moartea mi-a răpit pe rând tatăl şi mama, cuibul din care copiii şi-au luat treptat sborul. îmi place să mă culc adeseori, cu speranţa de a reauzi la sculare vocea mamei mele, paşii tatălui, strigătele vesele ale surorilor, şi tot acel sgomot de tinereţe, de vieaţă şi de dragoste, care răsună numai pentru mine sub bătrânele bârne". Clădită în anul 1705, casa din Milly a aparţinut poetului între 1830 şi 1860, când Lamartine împins de situaţia precară, începe a compune „scrieri literare impuse". Fosta locuinţă a poetului, imortalizată în Milly ou la terre natale, a fost cumpărată de un notar din Saint-Sorlin, iar astăzi este locuită de ginerele acestuia, domnul Sornay, un bătrân sfătos, care, cu tot timpul neprielnic, a ţinut să întovărăşească vizitatorii în parcul casei lui Lamartine. „Pe pragul celor trei trepte de piatră întâmplarea a înfipt rădăcinile unei iederi" relata . 22 IX 1938 ROMANIA No. 113 Oedip-Rege, tragedie de Sofocle, în traducerea d-lui Eug. Binescu D. prof. N. Iorga este un creator şi de conştiinţe colective, pe vasta claviatură a sufletelor adunate în tirul degetului arătător, îndreptat către noi idealuri, domnia-sa, cu o artă a cărei taina îi aparţine, ştie să desfăşoare armonii şi proaspete înţelesuri ale vieţii. Făuritor făurindu-se şi neobosit iscoditor iscodindu-se, domnul N. Iorga râvneşte să îmbrăţişeze prodigios viaţa în toate esenţialele ei manifestări. Am putea spune, parafrazând un dicton latin, că, pentru domnul N. Iorga care este numai suflet, nimic din ceiace e sufletesc nu-i este străin. Din această imperioasă poruncă s-a născut şi gândul „Teatrului în aer liber". Domnul N. Iorga nu iubeşte, nu poate iubi, estetismul; domnia-sa nu concepe, nu înţelege şi nu creiază decât estetica vieţii, care ajută, deci, în gradul major, pe om să se vrea cât mai desăvârşit, depăşindu-se mereu. Domnul N. Iorga nu s-a apropiat niciodată de aceia cari nu ştiu să slujească viaţa; domnia-sa crede şi dovedeşte în fiecare clipă, că singura datorie este aceia de-a creia oamenilor noştri noi orizonturi, deoarece acela care se culcă pe lauri va sfârşi prin a se convinge că şi laurii putrezesc... Dar, dacă „Teatrul în aer liber" s-a născut din nevoia domnului N. Iorga de-a creia în sufletul românesc şi o conştiinţă a frumosului întrupat în veşnicile opere ale literaturilor umanităţii, deci, dacă acest teatru a isvorît din dorinţa domniei-sale de a educa esteticeşte pe români, tot din aceiaşi necesitate sufletească a purces şi alegerea acestui „Oedip-Rege". Nimeni nu a fost în stare să închipuie o tragedie mai iremediabilă decât aceia întrupată în Regele Thebei ,Oedip, om în al cărui pisc sufletesc Ananke şi-a înfipt suliţa pedepsii. Vom vedea, mai departe, de ce Oedip era şi este vinovat de o greşală fără ertare şi fără tămăduire. Deocamdată, să ne mulţumim cu constatarea că, nu în zadar d. N. Iorga a ales această piesă care trebuieşte auzită de cât mai mulţi. raţia că, Olimpul însuşi este plin de imoralităţi şi că, deci, asemenea zeilor şi oamenii işi pot îngădui aceleaşi fapte, Sofocle arată că Ananke este mai tare chiar şi decât zeii, semi-zeii sau eroii oamenilor. Acela care crede că totul îi este îngăduit, deci că poate să se sustragă lui Ananke, va păţi ca Oedip. Sofocle prin formularea lui Ananke nu face teoria predestinării, ci a libertăţii omeneşti. Proorocirea făcută lui Oedip în leagăn,, cuprinde trei etape: 1) uciderea lui Laios; 2) deslegarea enigmei Sfinxului; 3) culcarea cu mamă-sa. Ales de Ananke să realizeze un destin, Oedip trebuia să ştie care este păcatul ce, odată înfăptuit, îi arată ce cale nu are voie să urmeze. In lume dăinueşte Ananke, însă omul are înţelepciune, iar o lege din vremea lui Sofocle, însuşită, mai târziu de stoici spunea: „Aceia ce este dat zeilor prin eternitate, omul poate dobândi prin raţiune şi voinţă”. Ananke nu-ţi dă blesteme pentru ca tu om să cazi în ele, ci pentru ca, ajutat de minte, să ştii acoli devenind astfel un erou. Or, acesta este păcatul şi vina lui Oedip de care vorbeam mai sus, el n’a ştiut distinge dece anume trebuie să se păzească şi ce anume este obligat să respecte Deslegând taina Sfinxului, el şi-a simţit orgoliul îngrăşat. A fost orbit de propria lui micime şi în loc să fie atent la poruncile de sus s'a lăsat furat de vremelniciile de jos. Nu uciderea lui Laios este începutul blestemului; dacă Oedip ştia, după deslegarea Sfinxului, ce trebue să facă, uciderea lui Laios ar fi fost ertată de zei. Blestemul începe în clipa în care Oedip nu înţelege de ce a putut el şi nu altul, deslega enigma vieţii luerată de Sfinx. Cu alte cuvinte, Oedip s-a făcut nevrednic de înţelepciune; a crezut că totul îi este permis. INTERPRETAREA ŞI TEATRUL IN AER LIBER In primul rând, să mulţumim domnului Ion Sahighian pentru felul cum ni l-a prezentat pe Oedip, secondat fiind de domnii N. Masim şi Traian Cornescu. Apoi vom insista asupra jocului tuturor interpreţilor cari au ştiut să rezolve frumos nişte roluri grele chiar şi pentru cei mai mari actori puşi în cele mai optime condiţii. Doamnele Ecaterina Niţulescu, Ecaterina Maican şi Medine Şaban trebuiesc felicitate. La fel şi domnii Sireteanu şi Dordea, dimpreună cu Soare şi Petre Ştefănescu. Deasemenea nu vom uita să menţionăm frumos pe domnii cezar Teodoru, Gh. Damian ,i în special pe Sergiu Dumitrescu care a avut o mască admirabilă şi egală cu interpretarea. Locul ales de domnul N. Iorga pentru spectacol este minunat, căci are o impecabilă acustică. Restul va fi îndreptat prin creiarea amfiteatrului. Principal e că, din orice punct al vastei scene se poate auzi şi nu ne îndoim că acustica va deveni şi mai bună atunci când se va înălţa amfiteatrul. Dar teatrul în aer mai pune o problemă, anume acela a teatrului declamatoriu. Aceia ce pe scenă îţi apare demodat, aproape artificial, acolo in mjlocul naturii, cu cerul drept tavan, apare ca firesc. Acolo, glasul omenesc primeşte dreptul adevăratelor sale proporţii, iar gândurile şi sentimentele capătă conturul lor autoritar. Dar nu într-o cronică se poate discuta această problemă... Şi acum, pentru a încheia, vom spune că spectacolul de la Văleni, aşa cum a fost, înseamnă o realizare peste care nu se poate trece, iar domnul N. Iorga are toate drepturile de a fi convins că şi în materia aceasta este un înaintaş şi un creator. Petru Manoliu Pictorii români Iser, Petraşcu şi Stoenescu decoraţi cu „Grand Prix" Raportul către ministrul de comerţ al Franţei din iulie 1938 asupra Expoziţiei Internaţionale din Paris menţionează că pictorilor români Iser, Petraşcu şi Stoenescu li s’a acordat „Grand Prix”. REVISTELE ROMÂNE „Cahiers franco-roumains" este o revistă destul de agreabilă, iar, dacă la condiţiile tehnice excelente, în care apare, i s’ar adăuga, de pilda, mai multe studii de natura celui apărut în numărul de Septembrie, şi întitulat „Vestiges romains en Roumanie”, atunci, fără îndoială, că această revistă ar întruni toate condiţiile necesare unui necondiţionat elogiu. Studiul, la care ne referim, deşi este foarte sumar, are totuşi un avantaj, deoarece iată ce spune redactorul lui: „In afară de specialişti, puţini străini ştiu că România este nu numai o tură plină de castele, fortăreţe, biserici de artă, vechi, ci este şi un tezaur arheologic roman”. ► „Puţini străini ştiu”! — lată un adevăr dureros, dar real. De aceia, am dori ca aceste „Cahiers franco-roumains”, fiindcă sunt menite să strângă nişte legături între două popoare unite indisolubil prin sânge, să procedeze la înălțarea acestor raporturi pe un plan intelectual atât de necesar astăzi. STRĂINE poetul; iar timpul şi evlavia gazdelor au păstrat intact şi aspectul grădinii înconjurătoare. Trecând pe aleele umbroase ale imensei grădini, înconjurat de flori nenumărate, zăreşti într’un colţ o bancă de piatră „pe care se odihnea tatăl meu" şi la care, legenda spune, Lamartine însuşi poposea adeseori. Părăsind casa din Milly, unde retrăesc amintirile, aspiraţiile şi regretele autorului Meditaţiilor, întâlneşti vechea biserică, în care poetul incertitudinilor religioase nu odată va fi intrat, de nu ar fi decât inscripţia din interiorul bisericei închinată amicilor lui Lamartine. Ea glăsueşte: „Dacă veneraţi bătrâna biserică din Milly, împodobită de amintirile unui trecut nemuritor, atunci... deschideţi încet uşa... şi păşiţi cutremuraţi printre bătrânele bănci de lemn". Mai sus, pe un colnic, între copaci, o pată albă pe fundalul gris al cerului autumnal, bustul lui Lamartine domină locurile ce i-au fost atât de scumpe. Tot în împrejurimile Mâconului se află şi castelul din Montceau, pe care Lamartine l-a moştenit de la o mătase şi în care şi-a petrecut cele mai frumoase vacanţe. La o oarecare distanţă de domeniile lamartiniene, la Bussières, lângă biserica locală, simplă, înălţată de un colnic, te întâmpină inscripţia funerară „Amintirea lui F. Dumont, preot în Bussières şi Milly"; în figura acestuismerit canonic, istoricii literari au identificat pe neliniştitul protagonist din Jocelyn. Citite în faţa simplei pietre tombale, versurile din poemă: „Aproape de pragul bisericii, în colţul cimitirului, în pământul morţilor, culcarăm sicriul”, răsunau îndoit de trist, odată cu întinderea înserării. Dar locul ce mărturiseşte mai vie trecerea lui Lamartine, este Saint- Point. Castelul cu Puţine resturi din Evul Mediu, a fost în întregime refăcut de poet, prin 1855; interiorul castelului, amenajat în muzeu, prezintă cercetătorului curios lucruri apreciabile. In biroul lui Lamartine, cu pereţii capitonaţi, spre a îndepărta sgomotele, Se întâm-Ducăndu-şi bătrânelele cu atâta tinereţe, „Revue des Deux Monde”, ajunsă la al sutălea şi opt ani de viaţă, a ştiut să-şi păstreze întotdeauna acelaş calm dătător de certitudine şi siguranţă. Indiferent de circumstanţele istorice, ea a apărut tot in 250 pagini, cu coperta de aceiaş culoare şi cu o netulburată înfăţişare constantă, indiferent dacă, adesea, colaboratorii, stăpănindu-se pentru a nu creia o disonanţă in armonia tradiţiei, lăsau, totuşi, cu mult tact, să se strecoare ceva din neliniştea momentului, iată, de pildă, numărul de la 15 Septembrie. Studii istorice, militare sau literare, romane în continuare, memorii, dări de seamă, cronici... In spaţiul senin al revistei nu se întâmplă nimic din ceia ce frământă Europa de azi. Nu se aude nici pas de bocanc, nici răpăit de mitralieră. O inactualitate reconfortantă, dar atât de necesară şi permanentă, domneşte în această revistă în care stilul se întâlneşte cu erudiţia. Această inactualitate se datoreşte poate şi calităţii colaboratorilor, dar ea provine, desigur, dintr’o probitate care îţi arată că adevărata obiectivitate nu poţi s’o ai decât faţă de trecut. Dar asupra numărului pe Septembrie al lui „Revue des Deux Mondes" vom reveni, pină aceiaşi mobilă de acum cincizeci de ani trecuţi. Odaia este împodobită cu picturi datorite soţiei poetului; astfel admirăm portretul micuţei Marie-Louise-Julie de Lamartine, a cărei pierdere, în Orientul îndepărtat, a mâhnit atâta pe poet. Lângă birou se află dormitorul lui Lamartine, unde zărim patul de moarte al poetului, adus de la Passy, în 1870. Şemineul din odaie, pictat de soţia lui Lamartine, merită un moment de atenţie: sunt înfăţişaţi poeţii simpatizaţi de autorul Harmoniilor: sus: Shakespeare, Homer, şi Dante; în stânga Ariosto, Sapho şi Racine; în dreapta Corneille, Colonna şi Petrarca. Pretutindeni în castel te întâmpină amintiri lamartiniene, ediţii rare, scrisori dela contemporani, fotografii necunoscute; într’o vitrină alături de alte relicve se zăreşte crucifixul Elvirei „icoana Dumnezeului meu”. In imensul parc dela Saint-Point, bogat în perspective pitoreşti asu- rpra împrejurimilor, se află steja Dumitru Panaitescu rul lui Jocelyn. La umbra stejarilor — rosteşte legenda — Lamartine şi mama sa petreceau după amiezi întregi, şi mai târziu scrise poemul atât de admirat Jocelyn. In capela funerară a castelului, poetul care a întrupat sentimentele unei întregi generaţii, doarmentru eternitate. Capela clădită în stil gotic englez poartă pe fonton aceste cuvinte: „Speravit anima m®a”. In cavoul capelei odihnesc alături de poet, mama sa, soţia şi fiica prea curând stinsa din viaţă. In interiorul capelei, se zăreşte culcată statuia soţiei lui Lamartine, sculptată de Adam Salomon, care a adăugat următoarea inscripţie : „Este mai plăcut să te uneşti la doliul oamenilor mari decât la gloria lor. Durerile lor aparţin celor care-i iubesc, gloria lor aparţine tuturor”. Stăpânit de mulţimea obiectelor rare strânse într’un spaţiu relativ ?!...' ’.'ăseşti pragul castelului cu ganm.. la foc Ieştii lui Mihail Eminescu. 4