România - Capitala, octombrie 1938 (Anul 1, nr. 137-152)
1938-10-16 / nr. 137
^IVWVMWHWWMWW<^WVM)^HWW><WWWHW<W^WW, ж SCRIITORUL GIB MIHAESCU Opera literară a lui Gib Mihăescu poate forma subiectul unui studiu de proporţii , deşi scriitorul a păşit între cele veşnice înainte de a fi cunoscut vârsta maturităţii. Cu toate acestea, Gib Mihăescu a fost de la început, de la cea dintâi nuvelă, publicată în paginile „Sburătorului“ — un scriitor matur. Noi nu ne propunem decât să schiţăm, în linii mari, creaţia marelui autor al „Vedeniei". Pentru fixarea unei perspective mai vaste, va trebui să spunem că Gib Mihăescu e una din consacratele figuri ale generaţiei de la 1920. Această generaţie se grupează în jurul „Gândirii" şi s’a ilustrat, în poezie, prin creaţia lui Lucian Blaga, Nichifor Crai- ..... . , ,hic, V. Voiculescu şi Adrian Maniu, iar în proza prin opera lui Gib Mihăescu şi Cezar Petrescu Am precizat faptul gândindu-ne la temele din nuvela şi romanul lui Gib Mihăescu. Evident că nu temele, sau mai bine zis subiectele, formează caracteristicele, nota de profundă originalitate, la scriitorul și dramaturgul Gib Mihăescu. Personalitatea scriitorului se revelează dincolo de subiecte, în dinamica sufletească a eroilor săi, care, pe dimensiunile nuvelei sau ale romanului nu fac decât să-şi desvălue psihologia, să-şi spovedească, prin fapte, existenţa. Dar, temele interesează din alt punct de vedere. Ele învederează experienţa, participarea la viaţă a scriitorului, mărturisind viziunea lui asupra actualităţii. Actualitatea trebue înţeleasă însă într’un sens major, de depăşire a faptului cotidian; evenimentele istorice şi cele sociale, marile psihoze ale societăţii, — aspiraţiile şi procesele colectivităţii, — acestea constitue, pentru scriitor, actualitatea Războiul, în primul rând, se oglindeşte în multe din paginele lui Gib. In volumul „Vedenia" (—colecţia „Gândirea" ed. Cartea Românească — 1929) — drama căpitanului Naicu se petrece în timpul războiului, însă la periferia lui „Linia întâi", „Soldatul Nistor" şi alte nuvele publicate numai în reviste („Luceafărul" şi „Gândirea") — ne transportă chiar în teatrul grandios al războiului, unde, într’o atmosferă ceţoasă, evocările sunt tot atât de plastice pe cât de puternice apar personagiile. Viaţa de campanie e redată mai pe larg în „Rusoaica", cel dintâiu roman reprezentativ al nuvelistului Gib. In „Rusoaica", romanul locotenentului Ragalac, se organizează pe un plan amplu, elementele ce predomină în opera nuvelistică. Singuratecul Ragalac, izolat de lume, într’un regiment de grăniceri, pe Nistru, — trăește numai cu pasiunea matematicilor, într’un mediu superficial şi vulgar; în solitudinea lui sufletească se iveşte obsesia unei femei, a „rusoaicei". Silueta de fum a închipuirii lui se întrupează în eroina cărţii. Drama ei nu interesează atât prin sine cât prin tragismul dezagregării unui vis, acela al lui Ragaiac. Romanul incumbă, pe lângă conflictul psihologic, şi clişee din viaţa provinciei. Gib Mihăescu ne-a lăsat şi scene din viaţa rurală, de un realism ce nu exclude o sobrietate aproape clasică, în factură. Obiectivările peisagiului uman, crearea de tipuri şi analiza sufletească sunt cu atât mai interesante, din acest punct de vedere, cu cât generaţia scriitorului continuă linia trasată de şcoala semănătoristă, debarasându-se de toate zorzoanele pitorescului şi aducând realizările în adâncime ale nuvelei şi romanului îne viaţa rurală. ■ Şi în „Troiţa" lui Gib Mihăescu şi în „Socoteala", din „Scrisorile unui Răzeş", opera de debut a tovarăşului său de creaţie, apare aceiaşi realizare în adâncime. Procesul citadinizării noastre n’a scăpat nici lui Gib Mihăescu. Evident, fără a ne înfăţişa secţiuni în masse, aspecte ale societăţii, în devenire. Gib opune psihologiei şi mediului rural psihologia şi mediul citadinului. In „Donna Alba" (roman, ed. „Cultura Românească", 1935) — în persoana eroului Mihail Aspru, e redat nu numai citadinul de proaspătă dată ci şi psihologia omului îndârjit să ajungă. Conflictul e pe plan social numai aparent, totuşi în stare să fixeze, pe lângă personalitatea lui Mihail Aspru şi a Donnei Alba, o frescă a moravurilor. încheiem rândurile de faţă cu tristeţea de a şti ca Gib Mihăescu mai are, în paginile revistelor literare, cel puţin, un volum de nuvele, pe care cititorii „Vedeniei" nu le pot cunoaşte, deoarece nu sunt adunate şi editate. Un volum de nuvele în care cititorul ar găsi aceleaşi pagini de mare literatură, de profundă analiză psihologică. Aceleaşi momente halucinante, în care visul se confunda cu realitatea și realitatea cu visul. Vlaicu Bârna Opera lui, privită în perspectivă .O critică a creatorilor de valorit artistice bazată pe diferenţieri structurale, iată ceea ce lipseşte culturii româneşti. Să ne înţelegem. Nu e vorba de deosebiri „estetice“, între scriitori, ci o definire din punctul de vedere al fizionomiei spirituale. Critica este subordonată creaţiei numai când se reduce la un act informativ. 1Perspectiva ei adevărată trebue să includă o viziune generală a valorilor de sus în jos, de la maxim la minim, de la major la minor, şi nu invers. Un mare critic trebue neapărat să aibă conştiinţa şi instinctul valorilor maxime, chiar dacă în materie de gust nu e sigur. Acest lucru este întărit de marii critici, dIn Saint Beuve, nu contează în discernerea valorilor, din punct de vedere al „gustului artistic“. Dar el e mereu valabil prin perspectiva maximă pe care o aplică operelor, chiar când alunecă în greşeli grosolane. Se face la noi, prea mult, o critică „de gust“. Gustul nu greşeşte de obicei, când e vorba de valori minore. El este locul comun al „intelectualilor". Faţă de valori majore, masive, care includ şi depăşesc în acelaşi timp „gustul“ (gustul care e un fel de „modă" critică a unei epoci) criticul „subţire" rămâne opac. Şi rămâne opac fiindcă îi lipseşte perspectiva în faţa muntelui; fii poate observa numai florile frumoase de la poale, dar stâncile colţuroase îl înspăimântă şi îi crează o stare de refuz organic. Criticul de gust are răsuflarea scurtă, nu poateurca pe vârful muntelui, pentru a-și fda seama de acolo de sus, de priveliștea integrală. Dincolo,de formele și accesoriii în care se exprimă, un crcafy .... ■ onfigv.mtie a sa, spirituală ivli-f.r,ă dominant'ă. Criticul d' gv^frcearcă", să definească pe un astfel de crea- ‘ tor din afară, înăuntru, adică, analizând accesoriile, exteriorul, în loc să se împlânte direct în inima structurii, acolo unde se găseşte cheea întregei personalităţi. Odată găsită această chee, cât de uşor ne va fi să discernem sensul şi natura accesoriilor, technica şi artificiul lor! De asemenea, altfel vom delimita familiile de scriitori — după asemănarea lor de rezonanţă interioară, şi nu după „metodele“ de exteriorizare. Alta va fi o critică comparată a valorilor iterare bazată pe perspectivă — şi nu pe gust... In acest fel a fost privită opera lui Gib. Mihăescu. S’a spus despre el că „urmăreşte o obsesie până în pânzele albe"; că e creator de atmosferă febrilă, intensă; că e liniar în concepţie; că e dostoievskian... Aceste judecăţi nu pornesc dinăuntrul structurii lui Gib. Mihăescu. Ele pornesc dintr’o perspectivă sub valoarea operei sale. Ele nu aţine complexul spiritual al creatorului, ci doar modalităţile sale. Acestea sunt judecăţi „estetice", de gust. Critica trebue să meargă mai departe, încrezătoare în rolul ei superior de a discerne fenomenal, o operă. Trebue să surprindă „natura scrisului" unui autor. Trebue să ne sugereze rezonanţa intimă a acestui scris. Gib. Mihăescu face parte din acei autori care topesc limitele dintre estetic şi esenţa umană, pentru a atinge unele rădăcini în felul său. S’ar evita astfel, atâtea false interpretări ale criticei de gust, care are dreptate în felul ei, când judecă defecte şi calităţi de acest gen, dar a cărei dreptate nu rezistă în timp. Timpul cere perspectivă şi cere repet — o vizionare a valorilor de pe un punct care într’un anume fel pr~J- r'-yg ..l-e-'^'c". Pentru Mihăescu această critică lipsește. *■ Pagin*etrașincu 16 X 1938 ROMÂNIA No. 137 ш шшЯди CRESTATURI Se împlinesc 3 ani de la petrecerea în lumea drepţilor a lui Gib. I. Mihăescu. Trei ani ne despart de zilele în care făptura lui trece alături de pasul nostru care azi însoţeşte o umbă. Insă umbra aceasta este crescută la proporţii de ales. Pagina pe care o daruim azi amintirii lui Gib. I. Mihăescu este o treaptă, treapta care desparte viaţa noastră de somnul lui. Din acest prag de aducere aminte încercăm să privim reflexele făpturii sale spirituale şi toate laturile cari îi împlineau fiinţa excepţională. Dacă nu reuşim, stă mărturie opera sa, pe care, după îndemnul ce-i trimitem către cititorii acestei pagini să o cerceteze, va creşte flacăra pârjolitoare. Această flacără va fi întreţinută de cultul fiecărui nou lector — fiindcă pentru Gib. I. Mihăescu, trebue să întreţinem un cult. CITITORUL IN STELE e mulţi ani Gib. I. Mihăescu, urcase cele mai lăudate trepte ale scrisului, când prietenii descoperiră o nouă pasiune care-i cercetase curiozitatea, şi-i frământa sufletul. Cumpăra din librării sau comanda în străinătate, cărţi cari îl iniţiau în tainele cerului. Isbutise din economii să-şi dăruească un telescop prin care trimetea săgeata ochiului său curios de copil mare, ţintuind sub ascuţişul sensibil al acelei priviri stelele pe catifeaua albastră, pe pagina aceasta a dumnezeirii şi pe care pornise s’o citească. Când lumile pe cari le trimitea Pe tărâmul creaţiei, îşi încheiau cercul şi destinul, Gib. I. Mihăescu prindea să se adâncească în studiul matematicei şi in cercetarea acelor tomuri de astronomie. O pasiune ciudată va fi părut pentru mulţi, o subtilă incursiune în celelalte lumi, după ce tainele psihologice ale lumii acesteia îi stăteau în putere. Sau poate, prin luneta aceia, un duh neliniştit din el îl împingea să-şi caute destinul. OMUL Imi aduc aminte bine şi nu voi uita niciodată că, în clipa în care am aflat Vestea morţii un Gib. I. Mihaescu, mă aflam în drum către spitalul dinŞerseaua Ştefan cel mare unde, cu o zi înainte, îl văzusem, prin deschizătura mică a uşii, culcat pe spate şi cu faţa înegrită de marea noapte care se apropia. Mă duceam deci să-l mai zăresc, măcar odată, de departe, din ce în ce mai de departe, mulţumindu-mă să ştiu că trăieşte şi că poate va scăpa. îmi era cu neputinţă să cred că Gib. I. Mihăescu va muri. Când prietenul cu care mă întâlnii şi care venia dela spital, mi-a spus că Gib nu mai este, n’am simţit nicio durere. Vestea era asemenea unui glonte care, intrând în tine, amorţeşte pentru câteva secunde împrejurimile rănii. Dar în mintea mea s’a dat o luptă. Dacă Gib a murit trebuie să încerc să salvez totuşi ceva din el. Şi atunci, deodată, nebănuit şi proaspăt i-am văzut zâmbetul în care trăia o naivitate de veşnic adolescent şi o timiditate specifică oamenilor obişnuiţi să trăiască în izolarea şi tăcerea sufletului. Târziu, mult mai târziu, amintirea i-a reconstituit chipul, gesturile, vocea. N BIO-BEBLIOGRAFSE ascut la Drăgăşani, la 23 April 1894, Gib. I. Mihăescu şi-a făcut studiile la Liceul „Carol I” din Craiova, complectându-şi-le la Facultatea de Drept din Bucureşti. Setea lui de a şti, curiozitatea prodigioasă care-i neliniştea mereu sufletul precum şi neobosita-i mobilitate, l-au împins să caute mult iar dacă nu ne-a dat tot ceia ce a găsit asta se datoreşte faptului că moartea l-a asasinat atât de prematur şi nemilos. A debutat în literatură cu nuvela de război „Linia întâi”, publicată în revista „Luceafărul”, în anul 1919. Apoi, colaborează la „Viaţa Românească”, „Sburătorul”, „Scrisul Românesc”, „Hiena”, etc. etc. In materie însă de revuistică, titlul de glorie îl poartă de pe urma faptului că se află printre fundatorii „Gândirii” la Cluj. A avut şi o frumoasă activitate de gazetar, aducând, în articole, aceiaşi preocupare de a surprinde viaţa în toate tainele. Abia, după nouă ani de excepţională creaţie în nuvelistică, Gib. I. Mihăescu ne dă „La Grandiflora”, nuvele, editura „Scrisul Românesc”, 1928. Urmează, în acelaş an piesa „Pavilionul cu umbre” care se va juca la Teatrul Naţional cu Maria Ventura. Apoi „Vedenia”, — nuvele, — „Braţul Andromedei”, „Femeia de ciocolată” şi în sfârşit romanele cari-i consacră: „Rusoaica”, „Zilele şi nopţile unui student întârziat” şi „Donna Alba”. A mai rămas nepublicată, nejucată şi semi-pierdută la d. Sică Alexandrescu, piesa „Conicuţii”. Gib. I. Mihăescu moare în Octombrie 1935 şi este îngropat la Drăgăşani. Şi pe front chiar pentru cei din linia întâi, amurgul de toamnă îşi păstrează cu nepăsare, măreţia calmului său impunător şi frumuseţea nepreţuită a veştmintelor sale multicolore. Acelaş purpuriu regesc, acelaş violet bizar, acelaş portocaliu exotic, aceiaşi nori de sânge, păstrează bolta la asfinţit cu violentele lor tonuri. Şi vai, prin perdeaua aceasta diafană acelaş luceafăr scânteetor de seară, clipeşte nervos cu ochiul lui de foc, ca şi când atunci s’ar deştepta din somn şi ar vrea să se obişnuiască cu lumina ciudată din juru-i. Amurgul mă surprindea totdeauna, când îmi inspectam posturile. Lăsam atunci toate baltă şi dintr’un dos de traversă rămâneam cu ochii încremeniţi la magica lui feerie. Trecerea pe nesimţite dela jăratecul viu portocaliu, la tăciunele aproape stins al violetului, mă ţinea pironit locului, ca sub imperiul unei vraje neînţelese. Şi zâmbetul primelor pâlpâeli ale stelei ciobanului, sfârşeau prin a-mi umple sufletul de o fericire neaşteptată, nevoită, mă îmbătăm aproape, ca şi când aşi fi băut pe nerăsuflate câteva pahare cu vin vechiu. Se poate uşor închipui deci, cât de crud fusei întrerupt din contemplarea mea de Nistor, soldatul, lângă postul căruia amurgul începând mă oprise întâmplător. — Domnulor, mă gândesc la morţii ăştia dintre linii. Ia uite cum i-a luat prin flanc câte unul, ca un rând de cuceri... Nici o altă clipă a zilei nu pune mai multă pace pe un suflet încercat, cât ceasul înserării! E-atâta maiestate în poezia asfinţitului, că uiţi îndată totul, chiar prin faptul că eşti pe front, că dincolo, la treizeci de metri numai, te pândeşte necontenit moartea. Iată dece în fiecare seară căutam să mă folosesc de ceasul divin care urmează scăpătatul, iată dece totdeauna atunci, căutam un loc ferit cu totul, unde să fiu singur, cu desăvârșire singur. Cum nimerisem dară, lângă masa asta de grăsime, lângă butoiul ăsta cu chip omenesc, care mă readuce atât de brusc la cea mai cruntă realitate, care topea dintr’odată pitoreasca priveliște de dinaintea ochilor mei vrăjiţi? Ii aruncai deci o căutătură de mânie, hotărît să-i amuţesc limbuţia inoportună scurt și cuprinzător. Dar el nici nu se uita la mine. — Scoate mâinile din buzunar, zăpăcitule! Eşti in faţa inamicului, sau unde eşti? . . . Nu tresări de loc și nici numtoarse ochiispre mine. —De, domnilor, nu te supăra şi dumneata aşa, că nu vin ei peste mine, n’avea grijă !■ — Haid, haid, scoate mâinile din buzunar, nu’nţelegi? Incheie-ţi epoletul stâng şi trage-ţi baioneta la şold, că ţi-a ajuns la spate. Doar coadă iţi mai lipsea ! începu să-şi corecteze ţinuta cu mişcări încete şi greoaie. Şi cum aşteptam nerăbdător executarea, îl auzii: — Domnilor, ce zici de morţii ăştia dintre... •— Lasă morţii, măi nesimţitorule şi dă-i mai repede! Simţiam cum imi creştea mânia la treizeci de metri de duşman, eşti totdeauna nervos şi gata oricând la sfadă. Ș’apoi prea multă poftă de vorbă la un inferior nu prea merge la armată. — Mă tot gândesc că trebue să aibe ei ceva bani la ei, cum am și eu și dumneata. Da ce folos, că putrezesc prin buzunare. Doar hârtii sunt alea, că argint nici regele nu cred să mai aibe acum. Cu toată supărarea mea nu putui să opresc un surâs, nedumerit de această neaşteptată asociaţie de idei. Ei tocmai întorcea capul — mă privi la rându-i tot aşa de nedumerit şi începu să râdă liniştit printre dinţii mici şi rari, clipind repede din ochii abia crăpaţi: — De ce râzi domnilor? A doua zi adunai soldaţii, cari nu erau în posturi, să le comunic ordine. Nistor sosi cel din urmă, gâfâind ca o maşină şi leoarcă de sudoare. Pe faţa lui rotundă şi’nrumenită cu totul, tuleele-i bătae deasupra gurei lungi, păreau slabe jocuri de flacără, pe-o sferă de metal încins până la roşu obosise prea mult săracul. Ori cum era prea gras! Dela adăpostul lui Până la mine, era doară distanță. Şi mi-i^ închipui strecurându-se lntr’o ^dungă prin şanţurile mai înguste, sbătându-se uneori, înţepenit în vre-o strâmtoare de săpături neterminate. — Hai Nistore, hai! începui să dau citire hârtiilor proaspăt sosite de la batalion. Prima era o sentinţă de moarte în contumacie a vre-o douăzeci de nenorociţi din regimentul vecin, cu numele terminat în „of“, fugiţi de curând la inamic: Theodorof, Popof, Baucof... un întreg pomelnic de bulgari. Ca încheiere ordinul făcea direct răspunzător pe comandantul de pluton, de orice dezertare s’ar ma’ întâmpla, lucru care nu-mi plăcea de loc. Trebue să ţin un adevărat discurs. După ce mai citii câteva comunicări de putină importanţă, procedai numaidecât la inspecţie. Rezultatul: Singurul Nistor n’avea nici cutiile de conserve, nici punga cu pesmeti. — Unde ti-i raţia, mă* zSbăucule? — mâncat-o să trăiţi! — O să vezi tu ne dracu, încheiat 'rabit, ti-lnind în minte povestea ем o °тепал« care a distrus în позоря tren'tă sacul nu merinde al soldatului Nistor. ’T'-eViuia, se trimit mima’d-'-ct io nnmnnuie raport de rezultatul cerr*°t.3rî1'v- rviple» — O să vezi ne dracu, repetai, por•M-ПГ? c.rV’o bo-rrlf.^ — c:5 fcp Ья.оф’- гпягНоТя _ -’T —- 1-m ttl'TVtq mpet -r»p C*Q-'prO-vvf- 6X^1^ С^П-'"-i tv» saturi tu da lăn-mi"! In noaptea aceea eram de serviciu pe companie. Trebuia deci să iau tranşeea un lung, pe un sector aproape de vreo şase sute de metri, ca să mă conving dacă cei din posturi îşi fac datoria cum trebue. Pornii puţin timp după miezul nopţii, când socotii că a intrat de rând schimbul al doilea. O luai agale prin cotiturile şanţurilor, rezemându-mă de un baston noduros şi strâmb. O noapte neagră de toamnă îndurată, apăsătoare şi caldă. Nici un zgomot oricât de mic nici un suspin de vânt cât de uşor. Par’că nu era front. Nici măcar o rachetă nu sfâşia întunericul profund cu durerea luminii sale orbitoare. Văzduhul era negru ca pământul în sus. Credeam că dibuesc prin galerii subterane de sobol. Dedesub fundul tranşeei, muiat de umezeală, stâmpăra cu desăvârşire sgomotul bocancilor mei greoi. Şanţul adânc, colţurat de traverse părea un coridor strâmt şi întortochiat de labirint. In păreţii de pământ, la intervale rari, se năzăreau pete mai întunecate decât însuşi negrul nopţii de păcură; erau intrările în adăposturile oamenilor. In catacomba nesfârşită păreau uşi de morminte, vechi de când lumea. De douăzeci în douăzeci de paşi, în scobituri adâncite spre duşman, santinele nemişcate in atentă ascultare, încremenite pe banchetele balte, nu erau dotat nişte statui funerare pe soclurile lor, ferite in nişte rudimentare adăposturi de trecătorul rătăcit prin încurcătura lungueţilor încăperi ale acestui lăcaş subpământean. In besna de iad, conturul lor indistinct de siluete nelămurite îţi vorbea de arhaismul unor monumente roase şi scrijelite, îngropate de furia vreunui vulcan năprasnic in lavă pietroasă, în care arheologul sapă cu zor în căutarea adevărului. Mă strecuram uşor în lumea asta de cimitir antic; păream singura vietate, păream o umbră chinuită се-şi caută mormântul străvechiu. Mă feream să nu ating păreţii, mă temeam să nu năruesc vre-un colţeşit din glod. Mi se părea că cel mai mic zgomot deştepta dintr’odată Întreagă această lume moartă, ar trezi mânia somnolentă a vulcanului, dedesubt. Abia în spatele lor, sentinelele mă simţeau, îmi cereau parola pe şoptite fără să facă vreo mişcare. Le răspundeam scurt, abia auzit; le lăsam îndată în mutismul şi imobilitatea lor. Dar oroare! Ultima nişe în sectorul plutonului meu chiar... era goală. Nici o siluetă, nici un contur îngheţat de groază. Doar luciul armei rezemată de parapet mă mai linişti. Prin urmare statuia era pe aici pe aproape. Probabil obosise tot visând de veacuri în picioare şi se trântise pe undeva ca să vadă cum se poate visa culcat deabinelea. Bau poate se dusese la statuia vecină să aprindă vreo țigare. Secătura! Și știe bine că nu se fumează un post. O luai tot înainte, căci în urma mea nu putea fi; doar de acolo veneam. In drum cotrobăiam , metodic cu piciorul. Nimic. Ajunsei la camaradul vecin. Era singur. Nu-mi venea să cred. In orice caz, el trebuie să ştie ceva. — „Măi, eşti singur? — „Singur, să trăiţi! — ..Doar n’a trecut nimeni pe aci prin spatele tău? — „Nimeni! — „Măi, n-oi fi auzit? — „Doar n’am ceară in urechi! — „Dar cine este în post lângă tine? — „In dreapta e... — „Nu, in stânga, să-mi spui. — „In stânga... păi... Nistor... — „Eşti sigur măi? — „Doar cu el intrăm odată. Simţii cum îmi fuge pământul de sub picioare. Şi’n minte îmi răsăriră deodată cuvintele ordinului citit de cu zi: „Comandantul de pluton este direct responsabil de orice nouă..." Canalia, a fugit la nemţi! îmi scăpa dintre buze. . ..Domnilor, eu par’că auzii ceva în stânga mea adineauri, par’că se ura pe pământ cineva... de, ştiu eu... par’că auzeam dar par’că nu era nimic! O luai înapoi zdrobit cu totul. Numai cu curtea marţială n'avusesem de lucru! şi îmi veni aşa o poftă să scot sergentul, să-l ţip, să-l înjur, să-l pun pa el în post în locul dezertorului. Grăbii pasul, înfuriat la culme. In supărarea nemărginită, vorbeam aproape singur, gesticulam cu mâinile şi cu bastonul cel strâmb. Dar când să trec prin dreptul postului părăsit, o bufnitură înfundată îmi ajută inima din loc. O mogâldeaţă enormă se prăbuşise de pe parapet, pe banchetă, rostogolind în cădere o grămadă de bulgări de pământ. Un pietroi chiar mă lovi la un picior. Un moment nu ştiai ce să cred; apoi mogâldeaţa, mormăind o înjurătură românească, începuse să agite şi cu mari sforţări isbuti să se ridice. — „Hei, cine-i? — „Păi io, să trăiţi domn ilev! ! — „Care tu? ! — „Nistor, — ,Ah! Nu puteam să-i zăresc figura, dar auzeam şuerul leneş al veşnicului său râs. — ,J Da căzui, domn ilev!... — „Bine mă nenorocitule... cum ai îndrăznit să părăseşti postul? nemernicule! — la această vorbă ii apucai arma —, numai decât ai să mâ urmezi.. Şi mâine ai să vezi tu pe dracu; o să te leg cobză şi o să te trimit la Curtea Marţială... — „Păi dece domn ilev? — „Vezi tu mâine; vezi tu ce n’ai văzut. — „He, he, păi nu puteţi domnilor... — „Ce? — „Păi uiţi colea... Se scormoni câtva la şold, de bună seamă în vre-un sac şi-mi vâră îndată un ochi două obiecte lucitoare. — „Cer-s ăştia? — „Par’că dumneata nu vezi... cutiile de conserve. — „Dela cine le-ai furat tâlharule? — „Dela ăsta de lângă reţelele de sârmă. — „Care ăsta? — „Tu ştii, ăla de e cu faţa’n sus. Mortu de... — „Aha, vasăzică, jefueşti şi cadavrele? — „Nu domnilor că parale n’avea de loc; îl scormonii eu, degeaba!... O avea poate ăl de lângă el. Da nu mai mă duc, Doamne fereşte. Se simte dela neamţal dracului... tot auziam mişcând pe a- colo... mă tot temeam să nu arunce vreun proector pe sus. ■...Ala eram atunci... cum naiba mă mai întorceam prin încurcătura de sârmă... nu mâi duceam eu nici la asta... da am auzit că ai noştri s’au înţeles cu nemţii, ca să-i îngroape mâine. Să nu-i lăsăm să-i tragă la ei. Am auzit că-i topește și că-i face săpun... Oliu... ce mai săpun ar scoate din mine... Ideia aceasta il făcu să râdă cu hohote. II lăsai să se sporovăiasă înainte, ca să-i prind o urmă de rea intenție. Dar pentru că prea se întindea la vorbă, încercai de-a dreptul... — „Măi Nistore, pe vremea asta nici dracu nu ne simte... ţi-ai zice dac’am şterge-o la nemţi? — „Ce e? Ba eu nu... du-te Dumneata dacă vrei... Dar iţi spun că este păcat de tinereţea dumitale. Şi de nu te-or sfârti ca acum, dar te împuşcă ai noştri, când or veni... Şi după câtva timp adăugă, uitând că arma ii era la mine: — „Da eu, să ştii că tot trag... ordinul e ordin, oricât domn ilev să fii dumneata. Aici nu mai merge!... E, da pentru Dumneata... te las aşa pân te apropii bine de ei... şi trag în sus, n’avea grije! Da eu îţi spun că rău faci... Pe urmă începu să râdă din nou. „He, he, he, domn ilev... glumeşti... hoţule ! — „Soldat Nistor, cu cine îndrăzneşti... — „Ertaţi să trăiţi, da, he, he, he vrei să mă iei, aşa... aoleo... Ii dădui arma şi vrusei să plec. — „Ipite Doamne,... puteai să treci în bună regulă domn ilev, că eu tot n’aveam cu ce să trag. Ehe, he, he, he şmecher mai este domnilor. Gib Mihăescu x- GmLMiHAEicu. щ