România - Capitala, noiembrie 1938 (Anul 1, nr. 168-182)

1938-11-16 / nr. 168

f •IVWWWVVWVWm­JVWWVWVW­WWMfVVMnfMVWVWWVMVVV­MVVVVVVWVV ■ „IN PREAJMA STRĂMOŞILOR" Dintr’un punct de vedere, acela al ideologiilor literare, epoca noastră se caracterizea­ză prin promovarea ambigui­tăţii- Prin senina acceptare a contradicţiilor şi, în consecin­ţă, prin lipsa efortului de a elucida. Disputele de idei — dacă se declară, deraiază re­pede în penibile spectacole pu­blice, fără a rezolva decât, cel mult, o criză de... amuzament. E normal ca, în situaţia dată, să nu existe un control de autoritate critică. „Certitu­dinile" şi „criteriile" au deve­nit noţiuni elastice; toţi le au,­­ adică, pe rând, fiecare clan politico-literar — dar, în fond, nu există. Să nu ne mai mirăm, aşa­dar, dacă beligeranţii curente­lor sau ai rămăşiţelor de cu­rente, îşi categorisesc adver­sarii cu un­­dispreţ care, nu ştiu ! I -‘i — « în ce măsură intră, în cadrele ! ► necesar­ obiective ale criticei. De­­pildă, un realist, scrie sau exprimă cuvântul „romantic" cu gheaţă. Un modernist găseşte, pentru un scriitor clasic, scăderi ca: tradiţionalism, claritate, optimism etc., etc.. E curentă şi o seamă de derivaţii şi variaţii, pe tema tradi­ţionalismului, în privinţa etichetării... critice, poporanism, ţără­nism, guralism, etc.... De la timp însă, preţioşii „modernişti" găsesc prea puţin ecou, cu deisigrările şi revolta împotriva „înapoiatei" noastre culturi, ce se complace în preocupări minore — socotesc ei — în loc să pro­­­­oveze valori „europene" sau „mondiale" sau „universale". Ar tre­bui să fim teribili domnilor ! Ar trebui să mai pastişăm pe Cocteau, pe Proust, — să-l întrecem pe Nietzsche, în fine, să ne creem o platformă pe măsura geniului nostru ! Faptul că ecourile acestea se temperează, vibraţia lor se în­­neacă în vid — nu dovedeşte oare că paşoptismul e agonic? Mi­ se pare că da. După moda importului (subliniaţi, vă rog, importului, termen comercial, adecvat) — din secolul a XIX-lea, secolul crun­tului materialism, după exaltările internaţionaliste, iată acum, în­toarcerea la matca tradiţiei, la spiritul ei. O marchează nu vre­un manifest cu „desiderate" şi „directive", ci însăşi creaţia literară de azi. Să nu pomenim decât un nume: Lucian Blaga. Dar, putem întreprinde un sumar examen: să alegem de-oparte pe marii crea­tori de azi, şi să vedem care dintre ei au nesocotit tradiţia. Desigur, nici unul ! Şi acum, să ne oprim la autorul „Laudei somnului". Pentru că Lucian Blaga a adus tradiţiei, prin poezia lui adânc pătrunsă de spiritul mitologiei populare, cel mai desăvârşit cântec de slavă, după ce, într’o operă de gândire (ce cuprinde, până azi, două tri­logii) — s’a făcut tâlcuitorul creaţiei naţionale, a stilului românesc. Ultimul volum de poezie al lui Blaga, „La Curţile Dorului" — care, putem anticipa fără vre-o posibilitate de desminţire, e cartea mare de poezie a anului !- subliniază, în profundele lui ritmuri interioare, cultul pentru tradiţie.. Iată poemul, simbolic întitulat: preaipia­ strămoşilor" : адади. „ . .­xitainn le trdfoinim Iiji „Pe lespezi daca te-apleci hh.iiivă ш _ .irt auzi scarabei sărutând părinteştile luturi, crengile noastre căzute’n adânc, în ţinuturi amare şi reci. „Pe lespezi urechea d-a pui, audu-se viermii cu freamăt porniţi pe căile vremii Cu carnea noastră să se cuminece pe rând în nouă duminece". Blaga aduce, pe lângă timbrul acesta liturgic, într’o limbă de o puritate şi farmec unic, — aduce, spun, şi o reabilitare a poeziei moderne. Un „Degas, Cause, Dessin" Paul Valéry pune, în seama singuratecului Degas, următoarea critică: „Arta modernă tinde să exploateze aproape exclusiv, sensibilitatea „sensorială", în dauna sensibilităţii generale sau afective şi a facultăţilor noastre de construcţie şi de transformare prin spirit". Lucian Blaga stă exact la antipodul observațiilor lui Valéry. Vlaicu Barna de A. Jiamoli PUTINA MUZICA 4 » CRESTĂTURI REMIUL NOBEL, care în ulti­mii ani, a aşezat coroana con­sacrării mondiale, pe creştetul­­ unor scriitori ca Ivan Bunin, Roger Martin du Gard, a distins în acest­­an activitatea unei autoare, ale că­rei volume sunt răspândite pe glob I în milioane de exemplare. Noua laureată este Pearl Buck, [autoarea romanelor „Mama" şi „O­­r­gonii”, în care, viaţa poporului chi­nez este urmărită şi redată cu o putere de observaţie şi analiză a condiţiilor sociale, a obiceiurilor co­borâtoare şi păstrate prin milenii. Poporul chinez este legat de pă­­­mânt, pe care îl divinizează, ca pe un element de care depinde, care formează condiţia sa de viaţă, de­­care îl apropie un mistic legământ. Pearl Buck a fixat in paginile sale I de cronică a vieţii poporului chinez, I atmosfera autentică, spiritul locului, în care îşi poartă eroii treziţi la o I viaţă autentică, urmăriţi cu o logi­­­­că şi gradaţie psihologică, culeasă direct din scena vieţii. UB titlul „250", d. Pompiliu Constantinescu discută, într’un firav hebdomadar, făptui că în 54 ani „Scrisoarea Pierrudă" a avut numai 249 reprezentanţii, a 250-a rămânând să aibă loc în curând şi în cadrul unei festivităţi deosebite. Remarca d-lui Pompiliu Constanti­nescu este justificată, în ceia ce pri­veşte pauperul număr al spectacole­lor acestei piese clasice a lui Cara­­giale. Dar dacă d. Pompiliu Con­stantinescu are dreptate sub acest raport, noi credem că e lipsit de orice temei să facă această amară remarcă într'un ziar în care se lă­­făeşte Harry Baur pe câteva coloa­ne. O, dacă I. L. Caragiale ar fi fost un pseudonim al unui gazetăraş ve­nit de la Hârlău! Atunci el ar fi avut 25.000 spectacole în 54 ani! Pe când aşa, român. Caragiale îndură şi el nenorocirea la care, printr-o incidentală şi nevinovată colabora­re, contribuie şi d. Pompiliu Con­stantinescu, care, dacă vrea să scrie, are la dispoziţie „Vremea”, şi ca a­­tare, nu trebue să facă apel pentru a-şi spune gândul, la tot felul de hebdomadare oportuniste şi de pri­pas.­RANCISC JAMMES, făcu călă­toria sa cea din urmă la Paris, în toamna anului 1937, unde vorbi în cadrul manifestărilor lite­rare ale Expoziţiei internaţionale. Atunci i se făcu pretutindeni­­una­­ din cele mai călduroase primiri, a­­cestui poet cu înfăţişare de patri­arh, care trăia în sihăstria sa vo­­­luntară din Pirinei. In ziua în care vorbi, marea sală a Teatrului Champs-Elysée gemea de aproape două mii de amatori de poezie între cari puteau fi distinşi: Ращ Clau­del, Leon-Paul Fargue, Paul Fort, Tristan Derème, Robert de Sanza şi nenumăraţi tovarăşi ai muzelor. Bă­trânul poet fu puternic aclamat. „Scumpe maestre, îi spuse un ad­mirator, când conferinţa fu sfârşită, azi este triumful lui Voltaire, întors de la Ferney! — Al lui Voltaire! strigă Francis Jammes. — Oare cine eşti, de îndrăsneşti­­ să mă asemeni acelui autor dia­­­bolic?”. NTR’O conferinţă asupra activi­tăţii pe anul ce vine, a Institu­tului franez de înalte studii, d. ?­­prof. Alphonse Dupront arat că a fost condus de acelaş principiu, al sintetizării, în alegerea subiectelor de curs: a trece de la raţionalismul lui Descartes, studiat anul trecut la prezentarea lui Pascal și apoi la gânditorii secolului al XVIII-lea, înseamnă a parcurge mai multe e­­tape succesive din istoria ideilor franceze. „Le discours de la mé­thode pour bien conduire sa raison et chercher la vérité dans les sciences" este biografia unei idei. Condus de metoda sa raţionalistă, Descartes enunţă anumite adevă­ruri, pe care religia la revendică drept bunul său, un Dumnezeu in­finit, perfect şi un suflet imate­rial, nemuritor. A studia pe Pascal după Descartes, nu înseamnă o ru­pere din trecut, ci continuarea u­­nui drum parcurs pe jumătate. Admirat de autorul Discursului metodei pentru tratatul secţiunilor conice, pe care l-a scris la şasespre­­zece ani, Pascal are multe puncte de contact cu Descartes. Sistemul filosofic al lui Pascal din Pensées, operă rămasă neterminată, are multe similitudini cu concluziile deiste ale lui Descartes. Constata­rea că religia este strâns legată de raţiune şi că datorită ei omul ajun­ge a se cunoaşte bine pe sine­ în­­suşi, precum şi descoperirea unui Mântuitor, care prin jertfa Sa a­­jută la ridicarea omenirii, nu În­seamnă oare un pas câştigat pe calea descoperirii unui Dumnezeu infinit şi perfect ? „Acestea nu sunt decât prolego­mene pentru activitatea viitoare pe care o dorim cât mai rodnică — în­­chee domnul Alphonse Dupront inte­­resanta-i lecţie inaugurală—deoare­ce noi aici suntem veniţi a desco­peri adevărul, la care se ajunge numai prin contactul direct cu va­lorile spirituale din trecutul înde­părtat ori din cel mai apropiat". In timp ce poezia lui Ştefan Pe­tică, cu toată expresa ei dorinţă de emancipare, este, aşa cum schiţam în trecutul articol, de un eminescia­­nism, şi explicabil şi revelatoriu, teatrul­­ său în versuri, am numit poemul dramatic Solii Păcii, scris sub vădita influenţă a lui Maeter­linck, izbuteşte să creeze acea at­mosferă de negură sufletească, in­vadând peisagii şi oameni, proprie temperamentului său. Proprie — mai puţin în sensul de funciară, cât în acela de râvnită, de ţinută cu tot dinadinsul. Râvnită — pentru simplul motiv că, estet cum se so­coteşte şi cum şi este (unul din cei mai ’ înaintaţi esteţi de la începutul veacului acestuia), Ştefan Petică se ţine în pasul timpului, mai exact, in meridianul Parisului. Cele ce vom avea de spus, dealtminteri, despre ideologia lui literară ne vor pune în faţa unuia din cei mai avi­zaţi modernişti ai epocei. Dar dacă în poezia lui lirică, descătuşarea de Eminescu e aproape imposibilă şi dacă n’am greşi afirmând că, în timp ce teoretiza cu mâna pe Mal­larmé, imita pe Eminescu, în teatru şi anume în poemul în versuri, de care am amintit, răuşita este aproa­pe perfectă. Răuşită de artist, în primul rând, subjugat unui crez de artă, în timp ce, poate, (dacă nu sigur) sufletul său era îndrăgostit de azur, de soare şi de Mediterană. In pragul veacului al XX-lea când scrie Petică, revoluţia simbo­listă era în toiu, chiar în acel Apus, care-şi creştea generaţiile literare în evanghelia antologiei lui Léau­­land şi Van Bever, cu atât mai mult, în Orientul, până la care un­dele concentrice n’apucaseră să se istovească. Este dealtminteri, o ob­servaţie pe care curentele şi şcolile literare apusene au verificat-o în tot cursul veacului al XIX-lea, de la romantism până la simbolism, anu­me că, la fel cu seismele, reflexele literare au avut nevoie de timp până să străbată şi să germineze. Odată ajunse însă, la termenul că­lătoriei lor, efectele n’au întârziat să se arate. Amatorul de ironii ar putea continua imagina și ar pu­tea spune că, la fel cu seismele, nu odată reflexele literare au fost dea­­dreptul catastrofale. Realitatea stă altfel, fie că e privită din punctul de vedere al celor influenţaţi, fie că din al acelora ce influenţează. Alu­ziunile literare nu sunt primej­dioase decât dacă sunt excesive. Atâta timp cât­ gurile­ Dunării func­ţionează normal n’avem nimic a te­me, chiar şi în probleme de litera­tură. Cât despre cei din epicentru, ar fi deajuns să ne amintim de ju­stele observaţiuni cu cari André Thérive însoţia apariţiunea unor antologii de literatură contempo­rană, sârbă şi bulgară, în plămada cărora distingea multe din carac­terele literaturii simboliste franceze. In ziua în care un astfel de studiu s’ar face şi pentru literatura ro­mână a ultimilor decenii, Ştefan Petică ar figura la loc de cinste şi Solii Păcii, printre cele mai intere­sante dintre imitaţiunile maeter­­linkiene. Interesantă, pentru altoiul de mister flamand cu care Ştefan Petică încearcă să-şi înegureze se­ninătatea nativă a temperamentu­lui său. „Mi-e sete de durere — Mi-e sete de misteruri, de luptă’n­­verşunată — Cu gândul şi cu lumea în negură’mbrăcată” — sunt ver­suri excelente din una din cele mai muzicale tirade ale eroului din Solii Păcii__ numai că toate aceste ape­tenţe, şi toată cantilena versului, dimpreună cu impreciziunea geo­grafică şi istorică a aventurilor, în­treg caracterul legendar al poemu­lui, cu un cuvânt, nu izbutesc să creeze acea teroare maeterlinckianâ, din La Princesse Maleine, (sau din oricare din micile lui drame), des­pre care aşa de entusiast scria Oc­tave Mirbeau, în memorabilul său articol-rachetă din 1890, când aproa­pe­ aproape ridica pe Maeterlinck deasupra lui Shakespeare. Tiparul, cu feluritele lui dispozitive şi lami­­nariile prin care sunt trecute ver­surile acestea de mătasă a morţi­lor (Solii Păcii nu anticipează oare wagneriana Legenda Funigeilor, a lui Anghel şi Iosif?) pot să fie, cum şi sunt, mult şi bine din Maeter­linck, substanţa însă e de pe la noi, una din acele legende din aurora istoriei, când de pe piciorul de plaiu al raiului românesc puteau coborâ şi eroii predestinaţi ai baladelor, dar şi descălicătorii de neam, iar autorul, deşi mituit cu semnul unei morţi pretimpurii, nu este mai pu­ţin îndrăgostitul miturilor helenice, cărora le duce, în ciuda tuturor a­­parenţelor, dorul. Iată, întru aces­tea, un excelent pasagiu din arti­colul Decadenţa sculpturii ce Şte­fan Petică publica la 1900, în „Ro­mânia jună”: „...Idealul a pierit; materialismul a înlocuit totul. Pu­ţinii oameni cari au proclamat dom­nia spiritului în ciuda strigătelor sgomotoase ale mulţimii s’au refu­giat în negurile visului germanic, în lumea simbolurilor şi a întune­cimilor rugilor triste. Sufletele noa­stre s’au întunecat ca o seară a pa­­timelor peste care s’ar lăsa vălul negru al durerilor. Nu mai avem sculptură clasică; avem pictură muzică şi poezie, de o întunecată durere. Phidias a pierit; Sascha Schneider, Wagner şi Maeterlinck 2) Ştefan Petică, „Opere", ediţie îngrijită de N.Daviescu, sunt domni în scaun. Visul a amort viziunea, negura­ a nimicit azurul” peibi­t,ca să încen­e cu acest re­vel, tot u şi nostalgic .Am încarnat incoruptibilei arte luminoase a Me­­diteranei: „...Şi vom merge înainte ca nişte rătăcitori pierduţi în ceaţa amurgurilor triste, în timp ce pri­virile noastre se vor întoarce ne­mângâiate îndărăt, acolo unde Pan îşi suspină cântul pe flautul său rustic, la umbra albelor statui ale­­imfei cu trup armonios, cu miş­cări ritmice. O, alba elegie care moare!”. Citat, oricum prea lung în raport cu restrânsul nostru spaţiu, dar răspunzând din plin şi celor ce am spus despre viziunea optimistă a temperamentului lui Petică şi celor ce vom spune despre capitolul­ poe­melor lui în proză. (Nu ştiu în ce măsură este şi adevărat, dar aşi mai adăuga în legătură cu primul punct, impresia de candoare şi voe bună ce se degajă din lunga poemă O viaţă, ce St. O. Iosif închină memo­riei’ lui ştefan Petică în numărul votiv al Freamătului, din 1912). Am subliniat şi în articolul trecut, se poate vedea şi din Ultimul rând al citatului de mai sus, ceea ce am nu­mit tonul habitual exclamativ al scrisului lui Ştefan Petică, artificiu împrumutat cu osebire de la simbo­lişti şi de care abuzează în poemele sale in proză, în timp ce în versuri el apare sub o lumină aproape fa­vorabilă. D. N. Davidescu tipăreşte un bogat mănunchiu din aceste pa­gini lirice, în care abuzul­­frazelor exclamative nu izbuteşte să înlo­cuiască mireasma acestor, în mare majoritate, foi veştede. Proza noa­stră lirică — pentru a ne limita la acest gen numai, al poemei în pro­ză, de caracter elegiac — a cunos­cut frumoase izbânzi. Voiu aminti numai pe Dimitrie Anghel, singurul care a izbutit să acordeze timbrul expresiei cu timbrul vibraţiei inte­rioare. Altminteri se petrec lucru­rile cu poemele în proză ale lui Pe­tică. De o repetiţie, în subiecte şi artificii, fastidioasă, ele fac impre­s n’am vrea ca imagina să fig mutaţia pentru literatură şi artă Regele Carol Io“­­ neasca, unei adevărate industrii a poemului în proză, nu cu scopuri lucrative, Doamne fereşte, dar ori­cum utilitare, trebuind să ocupe spaţiile vacante ale coloanelor de gazetă. Ace­laş lucru şi despre unele schiţe cu toate că întâmplarea cu Lelia Estetescu, din schiţa cu un­ aşa de baudelairian titlu. De unde se vede cum realul este câteodată mai frumos decât idealul, nu e lip­sită de haz şi dă pe faţă trăsături de humor, nebănuite. Răzbesc insă prin tot acest plaur de frunze că­zute şi câteva lujere verzi, câteva i­­magini izbutite ca aceea despre Statu-Palmă, acest Quasi-modo al basmelor noastre, câteva fragmente de sensitivă, ca acela al mălinilor fericirii (pag. 280), dar mai cu sea­mă luminează ca două albe corole de nufăr poemele: Nopţile de le­gendă (pag. 272) şi Glasul luncilor (pag. 330), aceasta din urmă pe ter­ma stepei ucrainiene, (schiţată şi’n Visul meu, pag. 306), prin care nou Taras Baiba i-ar fi plăcut să-şi pe­treacă viaţa, să şi-o ilimiteze, mai curând, aceia stă limitată­ şi tristă viaţă, pe care Parcele nu i-au îngă­­duit-’o dincolo de 27 de ani şi prin care se vedea trecând, încă din 1900, palidă umbră de dincolo de Styx. ...Am rătăcit adesea prin a­ceastă luncă. In asfinţiturile de soare ea seamănă cu o stepă ucrai­­niană şi printre iarba sa înaltă şi florile sălbatice nu odată m’am aș­teptat să văd capete de războinici, cazaci răsărind la chemarea mea — un fel de Taras Baiba moldovean. Cât sunt de departe toate acestea și ce frumoase erau! O­­notă de doină, un cuvânt în treacăt, o scri­soare dela o necunoscută, sunt în stare să ni le aducă înainte cu toată puterea de odinioară. Ah, cine ar mai recunoaşte în ofilitul tânăr de acum pe Taras Barba moldoveanul de odinioară!”. Ce păcat, totuşi, că astfel de pa­gini, în cari şi emoţia şi­­ conturul expresiei se vădesc de­ superioară calitate, sunt atât de rare. Perpessicius MENŢIUNI CRITICE: сомтойШ 15 NOEMBRIE Vasale Cosiia 15 NOEMBRIE 1846: In satul Ghindăoani din jud. Neamţ s’a năs­cut Vasile Conta, întemeietor al fi­lozofiei române şi cel dintâi gândi­tor român cu renume european. După o tinereţe zbuciumată, ter­mină cursurile secundare la Acade­mia Mihăileană din Iaşi. In 1869,— cu o bursă a „Societăţii pentru tri­miterea junilor României la învăţă­tură”, condusă de V. Pogor şi dr. An. Fătu, — Conta pleacă în Belgia să-şi continue studiile. Revine în ţară, în 1872, diplomat al Institutu­lui superior de comerţ din Anvers şi doctor în drept al Universităţii din Bruxelles. Aduce cu el şi conceptul operei sale filozofice, rod al unor întinse studii şi al unei gândiri ori­ginale, o operă care se va situa printre cele mai preţuite contribuţii la sporirea patrimoniului culturii româneşti. Dar supramunca, în lip­suri care l-au chinuit şi în neplăce­rile pe care le-a îndurat, a pregătit terenul pentru ftizia care-l submi­nează. In 1873 dobândeşte, prin concurs, catedra de drept civil la Universitatea ieşeană. Cursurile şi conferinţele sale sunt foarte apreciate şi urmărite cu mare interes ,pentru claritatea expunerii şi originalitatea cugetării lor, pre­cum şi pentru bogăţia de cunoştinţe pe care o risipea tânărul profesor. Trăeşte foarte retras, din cauza boalei, elaborând opera sa filozofică, socotită pe drept cuvânt „cea din­tâi încercare în limba română de a interpreta sistematic fenomenele lu­mii” (Nic. Petrescu). Frecventează cercul „Junimea”; leagă strânsă prietenie, în deosebi cu Eminescu, Lambrior, Gh. Panu. Colaborează la „Convorbiri Literare”, unde publică studiile sale, o parte din ele apă­rând în acelaş timp şi în limba franceză, ceea ce a permis cunoaşte­rea şi în streinătate a concepţiei sale filozofice. Opera filozofică a lui Conta, în care el încearcă o reconciliere între pozitivism, materialism şi idealism, cu metafizica, este alcătuită din următoarele lucrări, apărute şi în traducere franceză: Teoria fatalis­mului (1875-1876), Teoria Ondula­­ţiunei Universale (1876-77), Origi­nea speciilor (1877), încercări de Metafizică (1879). După moartea sa au apărut: „Bazele Metafizicei” şi „Intâile Principii cari alcătuiesc lu­mea”. Dar, Conta n‘a putut rezista me­diului, frământările politice l-au prins în vâltoarea lor. In 1879 se alege deputat în Camera pentru re­vizuire. La tribuna parlamentului se impune ca orator strălucit şi per­fect cunoscător al chestiunilor pe care le ridică. Protivnic revizuirii art. 7 din Constituţie, rosteşte un discurs care determină respingerea revizuirii. II preocupă ridicarea eco­nomicâ şi culturală a masseio® populare. Militează pentru desfiinţarea toc­­melilor agricole, povara care se cap­tuia vlaga ţărănimii. Ion Brâtianu remarcă marea per­sonalitate politică şi intelectuală Nu lui Conta şi îi încredinţează minis­terul instrucţiei publice, în guver­nul său din 1880. El ia conducerea acestui departament, propunându-şi să alcătuiască o lege pentru reor­ganizarea învăţământului. Este ne­voit să se retragă din politică, la sfârşitul anului 1881, din cauza boalei care-l secătuia, dar şi îndu­rerat de intrigile politice ţesute în­ jurul său de un politicianism fără scrupule. Alături de opera filosofică a lui Conta stau la loc de cinste şi „Dis­cursurile parlamentare", rostite de el, articolele scrise în diferite ziare, studiile juridice, proectele de legiu­iri pe care le-a alcătuit. Părăsind guvernul, Vasile Conta este numit membru la Curtea de Casație. Pleacă, însă, în Italia să-şi refacă sănătatea zdruncinată. Za­darnică încercare. La 21 Aprilie 1882 tuberculoza îl răpune în vârstă de 37 ani. înmormântarea s-a făcut, în ziua de 25 Aprilie 1882, la cimitirul „Eternitatea" din Iaşi. 15 NOEMBRIE 1630: Se stinge din viaţă Johann Kepler, vestitul astro­nom german care a stabilit legile mişcările corpurilor cereşti în jurul soarelui. El a construit întâia lunetă astronomică şi a fost unul din marii învăţaţi ai timpului. 15 NOEMBRIE 1920: La Geneva are loc prima adunare plenară a Li­gii Naţiunilor. 15 NOEMBRIE 1881: Gambetta formează guvernul in Franţa, — „Marele minister" cum a fost nu­mit, din cauza personalităţilor pro­eminente ce cuprindea. După o activitate publică intensă Leon Gambetta reuşise, în sfârşit­­, să fie şef de guvern. VASILE CONTA

Next