România - Provincie, noiembrie 1938 (Anul 1, nr. 168-182)
1938-11-16 / nr. 168
„IN PREAJMA STRĂMOŞILOR" Dintr’un punct de vedere, acela al ideologiilor literare, epoca noastră se caracterizează prin promovarea ambiguităţii. Prin senina acceptare a contradicţiilor şi, în consecinţă, prin lipsa efortului de a elucida. Disputele de idei — dacă se declară, deraiază repede în penibile spectacole publice, fără a rezolva decât, cel mult, o criză de... amuzament. E normal ca, în situaţia dată, să nu existe un control de autoritate critică. „Certitudinile" şi „criteriile" au devenit noţiuni elastice; toţi le au, adică, pe rând, fiecare clan politico-literar — dar, în fond, nu există. Să nu ne mai mirăm, aşadar, dacă beligeranţii curentelor sau ai rămăşiţelor de curente, îşi categorisesc adversarii cu un dispreţ care, nu ştiu în ce măsură intră, în cadrele « ...» , necesare obiective ale criticei. De pilda, un realist scrie sau exprimă cuvântul „romantic" cu greaţă. Un modernist găseşte, pentru un scriitor clasic, scăderi ca: tradiţionalism, claritate, optimism etc., etc.. Să nu pomenim decât un nume: Lucian Blaga. Dar, putem întreprinde un sumar examen: să vedem care dintre ei au născocit întreprinde un sumar examen: să vedem care dintre ei au născocit tradiţia. Desigur, nici unul ! Şi acum, să ne oprim la autorul „Laudei somnului". Pentru că Lucian Blaga a adus tradiţiei, prin poezia lui adânc pătrunsă de spiritul mitologiei populare, cel mai desăvârşit cântec de slavă, după ce, într’o operă de gândirece cuprinde, tâlcuitorul creaţiei naţionale, a stilului românesc. Ultimul volum de poezie al lui Blaga, „La Curţile Dorului" — care, putem anticipa fără vre-o posibilitate de desminţire, e cartea mare de poezie a anului— subliniază, în profundele lui ritmuri interioare, cultul pentru tradiţie. Iată poemul, simbolic întitulat:T,i ' "r"'m,a strămoşilor": ,Pe lespezi dacă te-apleci ,auzi scarabei sărutând părinteşte luturi, crengile noastre căzute în adânc, în ţinuturi amare şi reci. E curentă şi o seamă, de derivaţii şi variaţii, pe tema tradiţionalismului, în privinţa etichetării... critice: poporanism, ţărănism, ruralism, etc.... De un timp însă, preţioşii „modernişti" găsesc preapuţin ecou, cu denigrările şi revolta împotriva, „înapoiatei", noastre culturi, ce ■ se complace împreocupări minore" — socotesc ei — în loc să promoveze valori „europene" sau „mondiale" sau „universale". Ar trebui să fim teribili domnilor! Ar trebui să mai pastisăm pe Gocneau, pe •Pnotist,’ să-l intrecem pe Nietzsche, în fine, să ne creem o platformă pe măsura geniului nostru ! Faptul că ecourile acestea se temperează, vibraţia lor se înneacă în vid — nu dovedeşte oare că paşoptismul e agonic? Mi se pare că da. După moda importului (subliniaţi, vă rog, importului, termen comercial, adecvat —) din secolul a XIX-lea, secolul cruntului materialism, după exaltările internaţionaliste, iată acum, întoarcerea la matca tradiţiei, la spiritul ei. O marchează nu vreun manifest cu „desiderate" şi „directive", ci însăşi creaţia literară „Pe lespezi urechea d-o pui, audu-se viermii cu freamăt porniţi pe căile vremii Cu carnea noastră să se cuminece pe rând în nouă duminece". Blaga aduce, pe lângă timbrul acesta liturgic, într’o limbă de o puritate şi farmec unic, — aduce, spun, şi o reabilitare a poeziei moderne. Un „Degas, Cause, Dessin" Paul Valéry pune, în seama singuratecului Degas, următoarea critică: „Arta modernă tinde să exploateze aproape exclusiv, sensibilitatea „sensorială", în dauna Ц sensibilităţii generale sau afective şi a facultăţilor noastre de construcţie şi de transformare prin spirit". Lucian Blaga stă exact la antipodul observațiilor lui Valéry. ( * 16 XI 1938 ROMÁNIA No. 168 Vlaicu Bârna CDESTÂTURf REMIUL NOBEL, care în ultimii ani, a așezat coroana consacrării mondiale, pe creștetul unor scriitori ca Ivan Bunin, RogerMartin von Gard, a distiins în acest an activitatea unei autoare, ale cărei volume sunt răspândite pe glob în milioane de exemplare. Noua laureată este Pearl Buck, autoarea romanelor „Mama" şi „Ogorul”, în care, viaţa poporului chinez este urmărită şi redată cu o putere de observaţie şi analiză a condiţiilor sociale, a obiceiurilor coborâtoare şi păstrate prin milenii. Poporul chinez este legat de pământ, pe care îl divinizează, ca pe un element de care depinde, care formează condiţia sa de viaţă, de care îl apropie un mistic legământ. Pearl Buck a fixat in paginile sale de cronică a vieţii poporului chinez, atmosfera autentică, spiritul locului, în care îşi poartă eroii treziţi la o viaţă autentică, urmăriţi cu o logică şi gradaţie psihologică, culeasă direct din scena vieţii. UB titlul „250", d. Pompiliu Constantinescu discută, într’un firav hebdomadar, faptul că în 54 ani, Scrisoarea iPerdută’’ a avut numai 249 reprezentanţii, a 250-a rămânând să aibă loc în curând şi in cadrul unei festivităţi deosebite. Remarca d-lui Pompiliu Constantinescu este justificată, în ceia ce priveşte pauperul număr al spectacolelor acestei piese clasice a lui Caragiale. Dar dacă d. Pompiliu Constantinescu are dreptate sub acest raport, noi credem că e lipsit de orice temei să facă această amară remarcă într’un ziar în care se jefăește Harry Bath pe câteva coloane. O, dacă I. L. Caragiale ar fi fost un pseudonim al unui gazetara venit de la Hârlău! Atunci el ar fi avut 25.000 spectacole în 54 ani! Pe când aşa, român, Caragiale îndură şi el nenorocirea la care, printr’o incidentală şi nevinovată colaborare, contribuie şi d. Pompiliu Constantinescu, care, dacă vrea să scrie, are la dispoziţie „Vremea”, şi ca atare, nu trebui să facă apel pentru aşi spune gândul, la tot felul de subdomadare oportuniste şi de pripas. ... iq FRANCISC JAMMES, făcu '-cală-,,, toria sa cea din urmă la Paris, în toamna anului 1937, unde vorbi în cadrul manifestărilor literare ale Expoziţiei internaţionale. Atunci i se făcu pretutindeni una din cele mai călduroase primiri, acestui poet cu înfăţişare de patriarh, care trăia în sihăstria sa voluntară din Pirinei. In ziua în care vorbi, marea sală a Teatrului Champs-Elysée gemea de aproape două mii de amatori de poezie între cari puteau fi distinşi: Paul Claudet, Leon-Paul Fargue, Paul Fort, Tristan Derème, Robert de Souza şi nenumăraţi tovarăşi ai muzelor. Bătrânul poet fu puternic aclamat. „Scumpe maestre, îi spuse un admirator, când conferinţa fu sfârşită, azi este triumful lui Voltaire, întors de la Ferney! — Al lui Voltaire! strigă Francis Jammes. — Oare cine eşti, de îndrăsneşti să mă asemeni acelui autor diabolic?”. TRECÂND LA EXPUNEREA propriei activităţi, pe anul ce vine, conferenţiarul arată că a fost condus de acelaş principiu, al sintetizării, in alegerea subiectelor de curs: a trece de la raţionalismul lui Descartes, studiat anul trecut la prezentarea lui Pascal și apoi , la gânditorii secolului al XVIII-lea, înseamnă a parcurge mai multe etape succesive din istoria ideilor franceze. „Le discours de la méthode pour bien conduire sa raison et chercher la vérité dans les sciences" este biografia unei idei Condus de metoda sa raţionalistă, Descartes enunţă anumite adevăruri, pe care religia la revendică drept bunul său, un Dumnezeu infinit, perfect şi un suflet imaterial, nemuritor. A studia pe Pascal după Descartes, nu înseamnă o rupere din trecut, ci continuarea unui drum parcurs pe jumătate. Admirat de autorul Discursului metodei pentru tratatul secţiunilor conice, pe care l-a scris la şasesprezece ani, Pascal are multe puncte de contact cu Descartes. Sistemul filosofic al lui Pascal din Pensées, operă rămasă determinată, are multe similitudini cu concluziile deiste ale lui Descartes. Constatarea că religia este strâns legată de raţiune şi că datorită ei omul ajunge a se cunoaşte bine pe sine însuşi, precum şi descoperirea unui Mântuitor, care prin jertfa Sa ajută la ridicarea omenirii, nu înseamnă oare un pas câştigat pe calea descoperirii unui Dumnezeu infinit şi perfect ? „Acestea nu sunt decât prolegomene pentru activitatea viitoare pe care o dorim cât mai rodnică — închee domnul lphonse Dupront interesanta-i lecţie inauguraă—deoarece noi aici suntem veniţi a descoperi adevărul, la care se ajunge numai prin contactul direct cu valorile spirituale din trecutul îndepărtat ori din cel mai apropiat". In timp ce poezia lui Ştefan Petică, cu toată expresa ei dorinţă de emancipare, este, aşa cum schiţam în trecutul articol, de un eminescianism, şi explicabil şi revelatoriu, teatrul său în versuri, am numit poemul dramatic Solii Păcii, scris sub vădita influenţă a lui Maeterlinck, izbuteşte să creeze acea atmosferă de negură sufletească, invadând peisagii şi oameni, proprie temperamentului său. Proprie — mai puţin în sensul de funciară, cât în acela de râvnită, de ţinută cu tot dinadinsul. Râvnită — pentru simplul motiv că, este cum se socoteşte şi cum şi este (unul din cei mai înaintaţi esteţi de la începutul veacului acestuia), ştefan Petică se ţine în pasul timpului, mai exact, în meridianul Parisului. Cele ce vom avea de spus, dealtminteri, despre ideologia lui literară ne vor pune în faţa unuia din cei mai avizaţi modernişti ai epocei. Dar dacă în poezia lui lirică, descătuşarea de Eminescu e aproape imposibilă şi dacă n’am greşi afirmând că, in timpce teoretiza cu mâna pe Mallarmé, imita pe Eminescu, în teatru şi anume în poemul în versuri, de care am amintit, reuşita este aproape perfectă. Răuşită de artist, în primul rând, subjugat unui crez de artă, în timp ce, poate, (dacă nu sigur) sufletul său era îndrăgostit de azur, de soare şi de Mediterană. In pragul veacului al XX-lea, când scrie Petică, revoluţia simbolistă era în toiu, chiar în acel Apus, care-şi creştea generaţiile literare în evanghelia antologiei lui Léauland şi Van Bover, cu atât mai mult, în Orientul, până la care undele concentrice n’apucaseră să se istovească. Este dealtminteri, o observaţie pe care curentele şi şcolile literare apusene au verificat-o în tot cursul veacului al XIX-lea, de la romantism până la simbolism, anume că, la fel cu seismele, reflexele literare au avut nevoie de timp nană să străbată şi să germineze. Odată ajunse însă, la termenul călătoriei lor, efectele n’au întârziat să se arate. Amatorul de ironii ar putea continua imagina și ar putea spune că, lă fel cu seismele, nu odată reflexele,literare au fost. deadreptul catastrofale. Realitatea sta altfel,, fie, că, e privită din punctul de, vedere al celorinfluenţaţi, fie că, din al acelora ce influenţează. Aluziunile literare nu sunt primejdioase decât dacă sunt excesive. Atâta timp cât gurile Dunării funcţionează normal n’avem nimic a teme, chiar şi în probleme de literatură. Cât despre cei din epicentru, ar fi deajuns să ne amintim de justele observaţiuni cu care André Thérise însoţia apariţiunea unor antologii de literatură contemporană, sârbă şi bulgară, în plămada cărora distingea multe din caracterele literaturii simboliste franceze. In ziua în care un astfel de studiu s’ar face şi pentru literatura română a ultimilor decenii, Ştefan Petică ar figura la loc de cinste şi Solii Păcii, printre celemai interesante dintre imitaţiunile maeterlinkene. Interesantă, pentru altoiul de mister flamand cu care Ştefan Petică încearcă să-şi înegureze seninătatea nativă a temperamentului său „Mi-e sete de durere — Mi-e sete de misteruri, de luptă’nverşunată — Cu gândul şi cu lumea în negură’mbrăcată” — sunt versuri excelente din una din cele mai muzicale tirade ale eroului din Solii Păcii__ numai că toate aceste apetenţe, şi toatăcantilena versului, dimpreună cu impreviziunea geografică şi istorică a aventurilor, întreg caracterul legendar al poemului, cu un cuvânt, nu izbutesc să creeze acea teroare i niaeterlinckiană, din La Princesse Maleine, (sau din oricare din micile lui drame), despre care așa de entusiast scria Octave Mirbeau, în memorabilul său articol-rachetă din 1890, când aproape aproape ridica pe Maeterlinck deasupra lui Shakespeare. Tiparul, cu feluritele lui dispozitive și laminariile prin care sunt trecute versurile acestea de mătasă a morţilor (Solii Păcii nu anticipează oare wagneriana Legenda Funigeilor, a lui Anghel şi Iosif?) pot să fie, cum şi sunt, mult şi bine din Maeterlinck, substanţa însă e de pe la noi, una din acele legende din aurora istoriei, când de pe piciorul de plaiu al raiului românesc puteau cobora şi eroii predestinaţi ai baladelor, dar şi descălicătorii de neam, iar autorul, deşi mituit cu semnul unei morţi pretimpurii, nu este mai puţin îndrăgostitulmiturilor helenice, cărora le duce, în ciuda tuturor aparenţelor, dorul. Iată, intru acestea, un excelent pasagiu din articolul Decadenţa sculpturii ce Ştefan Petică publica la 1900, în „România jună”: „...Idealul a pierit; materialismul a înlocuit totul. Puţinii oameni cari au proclamat domnia spiritului în ciuda strigătelor sgomotoase ale mulţimii s’au refugiat în negurile visului germanic, în lumea simbolurilor şi a întunecimilor rugilor triste. Sufletele noastre s’iau întunecat ca o sfeară a patinelor peste care s’ar lăsa vălul negru al durerilor. Nu mai avem sculptură clasică; avem pictură, muzică şi poezie, de o întunecată durere. Phidias a pierit; Sascha Schneider, Wagner şi Maeterlinck 2) Ştefan Petică: „Opere", ediţie îngrijită de N.Davideschi (Fundaţia pentru literatură şi artă „Regele Carol II“) sunt domni în scaun. Visul a omorît viziunea, negura a nimicit azurul” __ pentru că să închiee cu acest revelator ц şi nostalgic imnerminat incoruptibilei arte luminoase la Mediteranei: „...Şi vom merge înainte ca nişte rătăcitori pierduţi în ceaţa amurgurilor triste, în timp ce privirile noastre se vor întoarce nemângâiate îndărăt, acolo unde Pan îşi suspină cântul pe flautul său rustic, la umbra albelor statui ale nimfelor cu trup armonios, cu mişcări ritmice. O, alba elegie care moare!”. Citat, oricum prea lung în raport cu restrânsul nostru spaţiu, dar răspunzând din plin şi celor ce am spus despre viziunea optimistă a temperamentului lui Petică şi celor ce vom spune despre capitolul poemelor lui în proză.Nu ştiu în ce măsură este şi adevărat dar aşi mai adăuga în legătură cumul punct, impresia de candoare şi voe bunăе ,se degajă din lunga poemă O viaţă, ce Şt. O. Iosif închină memoriei lui ştefan Petică în numărul votiv al Freamătului, din 1912). Am subliniat şi în articolul trecut, se poate vedea şi din ultimul rând al citatului de mai sus, ceea ce am numit tonul habitual exclamativ al scrisului lui Ştefan Petică, artificiu împrumutat cu osebire de la simbolişti şi de care abuzează în poemele sale in proză, în timp ce în versuri el apare sub o lumină aproape favorabilă. D. N. Davidescu tipăreşte un bogat mănunchiu din aceste pagini lirice, în care abuzulfrazelor exclamative nu izbuteşte să înlocuiască mireasma acestor, în mare majoritate, foi veştede. Proza noastră lirică — pentru a ne limita la acest gen numai, al poemei în proză, de caracter elegiac — a cunoscut frumoase izbânzi. Voiu aminti numai pe Dimitrie Anghel, singurul care a izbutit să acordeze timbrul expresiei cu timbrul vibraţiei interioare. Altminteri se petrec lucrurile cu poemele în proză ale lui Petică. De o repetiţie, în subiecte şi artificii, fastidioasă, ele fac impre sia. si n’am vrea ca imagina sa jig-l nească, unei adevărate industrii a poemului in proză, nu cu scopuri lucrative, Doamne fereşte, dar oricum utilitare, trebuind’ să ocupe spaţiile vacante ale coloanelor de gazetă. Acelaş lucru şi despre unele schiţe, cu toate că întâmplarea cu Lelia Estetescu, din schiţa cu un aşa de baudelairian titlu. De unde se vede cum realul este câteodată mai frumos decât idealul, nu e lipsită de haz şi dă pe faţă trăsături de humor, nebănuite.. Răzbesc însă prin tot acest plaur de frunze căzute și câteva lujere verzi, câteva imagini izbutite ca aceea despre Statu-Palmă, acest Quasi-modo al basmelor noastre, câteva fragmente de sensitivă, ca acela al mălinilor fericirii (pag. 280), dar mai cu seamă luminează ca două albe corole de nufăr poemele: Nopţile de legendă (pag. 272) şi Glasul luncilor (pag. 330), aceasta din urmă pe tema stepei ucrainiene, (schiţată şi’n Visul meu, pag. 306), prin care nou Taras Baiba i-ar fi plăcut să-şi petreacă viaţa, să şi-o ilimiteze, mai curând, această limitată şi tristă viaţă, pe care Parcele nu i-au îngăduit-o dincolo de 27 de ani şi prin care se vedea trecând, încă din 1900, palidă umbră de dincolo de Styx: „...Am rătăcit adesea prin această luncă. In asfinţiturile de soare ea seamănă cu o stepă ukrainiană şi printre iarba sa înaltă şi florile sălbatice nu odată m’am aşteptat să văd capete de războinici, cazaci răsărind la chemarea mea -i un fel de Taras Baiba moldovean. Cât sunt de departe toate acestea şi ce frumoase erau!. O notă de doină, un cuvânt în treacăt, o scrisoare dela o necunoscută, sunt in stare să ni le aducă înainte cu toată puterea de odinioară. Ah, cine ar mai recunoaşte în ofilitul tânăr ca“ acum pe Taxas Bulba moldovean de odinioară!”. Ce păcat, totuşi, că astfel de ogini, în cari şi emoţia şi contul expresiei se vădesc de superioara calitate, sunt atât de rare. Perpessicius MENȚIUNI CRITICE: *.Pianissimo“ 15 NOEMBRIE Vasile Cosiia 15 NOEMBRIE 1846: In satul Ghindăoani din jud. Neamţ s’a născut Vasile Conta, Întemeietor al filozogiei române şi cel dintâi gânditor român cu renume european. După o tinereţe zbuciumată, termină cursurile secundare la Academia Mihăileană din Iaşi. In 1869, cu o bursă a „Societăţii pentru trimiterea junilor României la învăţătură”, condusă de V. Pogor şi dr. An. Fătu, — Conta pleacă in Belgia să-şi continue studiile. Revine in ţară, în 1872, diplomat al Institutului superior de comerţ din Anvers şi doctor in drept al Universităţii din Bruxelles. Aduce cu el şi conceptul operei sale filozofice, rod al unor întinse studii şi al unei gândiri originale, o operă care se va situa printre cele mai preţuite contribuţii la sporirea patrimoniului culturii româneşti. Dar supranumea, în lipsuri care l-au chinuit şi în neplăcerile pe care le-a indurat, a pregătit terenul pentru ftizia таге-l subminează. In 1873 dobândeşte, prin concurs, catedra de drept civil la Universitatea ieşeană. Cursurile şi conferinţele sale sunt foartepreciate şi urmărite cu mare interes ,pentru claritatea expunerii şi originalitatea cugetării lor, precum şi pentru bogăţia de cunoştinţe pe care o risipea tânărul profesor. Trăeşte foarte retras, din cauza boalei, elaborând opera sa filozofică, socotită pe drept cuvânt „cea dintâi încercare în limba română de a interpreta sistematic fenomenele lumii” (Nic. Petrescu). Frecventează cercul „Junimea”; leagă Strânsă prietenie, in deosebi cu Eminescu, Lambrior, Gh. Panu. Colaborează la „Convorbiri Literare”, unde publică studiile sale, o parte din ele apărând în acelaş timp şi în limba franceză, ceea ce a permis cunoaşterea şi în streinătate a concepţiei sale filozofice. Opera filozofică a lui Conta, în care el încearcă o reconciliere între pozitivism, materialism şi idealism, cu metafizica, este alcătuită din următoarele lucrări, apărute şi în traducere franceză: Teoria fatalismului (1875-1876), Teoria Ondulaţiunei Universale (1876-77), Originea speciilor (1877), încercări de Metafizică (1879). După moartea sa au apărut: „Bazele Metafizicei” şi „Intâile Principii cari alcătuiesc lumea”. Dar, Conta mi a putut rezista mediului, frământările politice l-au prins în vâltoarea lor. In 1879 se alege deputat în Camera pentru revizuire. La tribuna parlamentului se impune ca orator strălucit şi perfect cunoscător al chestiunilor pe care le ridică. Protivnic revizuirii art. 7 din Constituţie, rosteşte un discurs care determină respingerea revizuirii, îl preocupă ridicarea economică şi culturală a massek® populare. Militează pentru desfiinţarea tocmelilor agricole, povara care secătuia vlaga ţărănimii. Ion Brătianu remarcă marea personalitate politică şi intelectuală şi lui Conta şi îi încredinţează ministerul instrucţiei publice, în guvernul său din 1880. El ia conducerea acestui departament, propunându-şi să alcătuiască o lege pentru reorganizarea învăţământului. Este nevoit să se retragă din politică, la ■sfârşitul anului 1881, din cauza boalei таге-l secătuia, dar şi îndurerat de intrigile politice ţesute înn jurul său de un politicianism fără scrupule. Alături de opera filosofică , Iuli Conta stau la loc de cinste şi „Discursurile parlamentare", rostite de el, articolele scrise în diferite ziare, studiile juridice, proectele de legiuiri pe care ie-a alcătuit. Părăsind guvernul, Vasile Conta este numit membru la Curtea de Casație. Pleacă, însă, în Italia să-și refacă sănătatea zdruncinată. Zadarnică încercare. La 21 Aprilie 1882 tuberculoza îl răpune în vârstă de 37 ani. înmormântarea s-a făcut, în, ziua de 25 Aprilie 1882, la cimitirul „Eternitatea" din Iaşi. 15 NOEMBRIE 1630: Se stinge din viaţă Johann Kepler, vestitul astronom german care a stabilit legile mişcările corpurilor cereşti în jurul soarelui. El a construit întâia lunetă astronomică şi a fost unul din marii învăţaţi ai timpului. 15 NOEMBRIE 1920: La Geneva are loc prima adunare plenară a ligii Naţiunilor. 15 NOEMBRIE 1881: Gambetta formează guvernul în Franţa» „Marele minister" cum a fost numit, din cauza personalităţilor proeminente ce cuprindea. După o activitate publică intensă Leon Gambetta reuşise, în sfârşit, să fie şef de VASILE CONTA