România - Provincie, decembrie 1938 (Anul 1, nr. 198-200)
1938-12-16 / nr. 198
16 XII 1938 ROMÁNIA No. 198 ^IiMUVVWWV^WVVVVVUVWAWWVMÎ VISUL UNUI NOPŢI DE IARNA Notă pentru „Destinul Omenirii" de prof. P. P. Negulescu DESCARTES Suntem în anul 1619. La Ulm. In tabăra Electorului de Bavaria, după încoronarea împăratului Ferdinand la Frankfurt. Acolo, aproape de Dunăre, la începutul iernii care venise, ca de obicei, cu nămeţi cât zările şi cu ger, într’o casă mică, pitit în fundul patului, singur numai cu insomnia geniului său, Descartes are visul celebru, — revelaţia, vor spune unii, criza intelectuală, vor spune alţii, — de pe urma căruia Europa avea să-şi câştige dreptul de a trăi şi gândi că omul, pentru a da majora sa putere de creaţie, trebuie să fie liber. In „Olympica”, manuscris din tinereţe, dar din care Leibniz a copiat câteva fragmente, Descartes precizează: „X Novembris 1619 cum plenus forem Enthusiasmo, et mirabilis Sciential fundamenta reperirem”. Dar la ce se reducea, în fond, acest vis al lui Descartes, al acestui om care a preferat să înveţe în marea carte a vieţii înţelepciunea nu a întrebării, ci a îndoelii? Nu este locul, aici, să descifrăm, după atâţia cercetători iluştri, care este semnificaţia visului de la Ulm. Fapt e că, consumându-se între nămeţii Boemiei, visul acelei nopţi de iarnă din Noembrie 1619, ne arată că Descartes, a văzut şi auzit, scrisă şi şoptită, întrebarea: „Quod vitae sectabor iter?”, formulată, prima dată, de Ausoniu. „Ce drum voi urma în viaţă” îi murmura obsedat, în vis, lui Descartes, un straniu personagiu care, în fond, de bună seamă că nu era altcineva decât însuşi subconştientul său, adică acel alterego al lui Descartes, deci Descartes cel veritabil. „Quod vital sectabor iter?’’’ se întreabă şi d. prof. P. P. Negulescu la sfârşitul prefaţei din vasta sa lucrare intitulată „Destinul Omenirii”, şi din care n’a apărut, deocamdată, decât volumul întâi (Edit. Fundaţiilor pentru artă şi literatură „Regele Carol II”). „Ce drum voi urma în viaţă?” Dar mai ales, cum? — întrebările sunt cu atât mai grave, cu cât alegerea şi conduita sunt luate odată pentru totdeauna, deoarece viaţa este ireversibilă. Şi atunci, cartea d-lui prof. P. P. Negulescu, scrisă pentru a o folosi tineretul de azi, chemat să-şi pună, acut, întrebarea de la Ulm, capătă o semnificaţie deosebită. Lucrarea d-lui prof. P. P. Negulescu, anunţată mn patru volume, nu trebue să ne îngrozească prin proporţiile ei vaste sau prin erudiţia îngrămădită de autor. Dealungul acestui prim volum trăieşte un gând chinuitor, tragic: autorul descifrează, nu maldărul prodigios al evenimentelor contemporane, ce anume va n valabil mâine din tot ceia ce se face azi, şi de cine depinde soarta omenirii. Şi d. prof. P. P. Negulescu spune: „Problema de căpetenie rămâne astfel, oricum am întoarce lucrurile, aceia a oamenilor. De la ei trebuie să înceapă îndreptarea”. Iar mai departe: „Calea cea bună nu ne-o poate descoperi, cred, nici astăzi, decât tot felinărul străvechiu, cu care Diogene, sub cerul luminos al Greciei antice, căuta în plină zi, ceea ce părea că era mai anevoie de ganit ca orișice, în lumea în care trăia, adică... oameni’’ _ . „ . Dar pentru ca omul să ajungă... om, el trebuie să-şi puna întrebarea de la Ulm, care e o altă faţetă a întrebării lui Socrates. Şi poate, aşa, pornind iarăşi de la etica acelui vis al unei nopţi de iarnă, în inima căruia a scânteiat Entuziasmul şi minunata Ştiinţă, oamenii să înţeleagă că, în adevăr, omenirea nu depinde decât de dânşii. Altfel, totul e zădarnic şi înşelător, iar versurile lui Eminescu:„Ce mai vrei cu-a tale sfaturi , „Dacă ştii a lor măsură, ' «mrewsv ei tsam9ejfiHi citajte de d prof P. P. Negulescu, devin simbolul unei desnadejdr frăită Пай, pentru noi toţi cei cari credem în biruinţa creatoare şi la ordonatoare a gândului. . . Petru Manoliu „PENTRU O FEMEE“ Roman de IONEL NEAMŢZU Ne-am face, fără îndoială, culpabili de rea credinţă dacă am spune că scriitorul provincial nu se bucură actualmente de preţuirea confratelui bucureştean. Cronicile literare ale revistelor, paginile de literatură ale gazetelor, sunt deseori rezervate scrierilor provinciale. Hotărît lucru, nota pejorativă cuprinsă altădată în denumirea de scriitor provincial dispare simţitor şi sunt semne evidente că imaginea scribului din cine ştie ce colţ de ţară cu lavaliera lustruită, cu talentul în plete şi unghii murdare, va fi în scurt timp, o penibilă amintire. Astfel stând lucrurile, atenţia critică fiind îndreptată mult spre provincie, ne miră fapul că o carte ca a d-lui Ionel Neamţu, tânăr scriitor sibian, nu a fosit îndeajuns comentată. Căci romanul d-lui I. Neamţu, deşi fiind o lucrare de debut, închide în el o sumă de calităţi surprinzătoare. Atragem atenţia că ne dăm perfect seama de cuvintele întrebuinţate aici şi deci, că atribuirea calificativului de surprinzător romanului d-lui Neamţzu, nu e o complimentare gratuită, ci corespunde perfect valorii cărţii. E în cartea d-lui Ionel Neamţzu, un pronunţat nerv epic. D-sa posedă acea rară calitate a prozatorului autentic de a se detaşa de eroii săi, de nu se amesteca în viaţa lor; nu e autorul care vorbeşte în spatele lor şi-i trage de sfoară ca pe nişte marionete, ci viaţa îi poartă pe toate drumurile neprevăzutului. Şi faptul acesta se chiamă cu alte cuvinte obiectivitate şi epicism, calităţi indispensabile unui prozator autentic. D-nul Ionel Neamţu, deşi tânăr, le posedă în mod surprinzător. Eroii cărţii sale sunt oameni vii, desenaţi în certe trăsături. Henrietta, eroina de strălucitoare frumuseţe a romanului, dârzul student taciturn Mircea Corbu, personagiii centrale ale cărţii, se mişcă viu, pregnant. Deasemenea şi celelalte personagii episodice sunt conturate cu aceeaşi preciziune. Subiectul romanului se axează la jurul iubirii dintre Henrietta şi Mircea Corbu. Construit lucid şi fără nicio digresiune inutilă, acţiunea captează atenţia cititorului. Un stil fără ornamente, urmând adequat viaţa eroilor, ridică şi mai mult impresia de veridică realitate a cărţii, realitate a cărţii. Intr’o vreme când moda unui factice psihologism bântue proza noastră, când inutilul cu pretenţia sondajului sufletesc se răsfaţă pe pogoane de pagini, cartea d-lui Ionel Neamţzu, cu reale calităţi epice, înseamnă nu numai o îmbucurătoare promisiune, dar şi o realizare. Traian Stoica A apărut: MOLDOVENII ROMAN de GEORGETA SwiRCEA CANCICOV В1а@Noаваашн1вав1ШВ11НЕ1ппвяавншг!Я!я»«швгаNoК1язшшзаЕЕ£апб1аои lemn de Lebedes I летдитшшд MENȚIUNI CRITICE. CRESTATURI vp.iji ■ 4, Wfluggfregîwyrt COMOARA IMPARA TULUI RADOVAN ежя&згэааигак®- smaset—. отава» Astfel se întitulează impunătoarea operă poetică a d-lui Jovan Ducici, membru al Academiei iugoslave și ministrul Iugoslaviei la București, operă ce va apare în ziua de 1 Decembrie a. c. i. care va împodobi vitrina librăriilor. „Comoara împăratului Radovan“ cuprinde 400 pagini şi tratează în stilul lui Rabindranath Tagore cele mai fundamentale probleme ale vieţii şi sorţii omeneşti: despre fericire, iubire, femeie, prietenie, tinereţe şi bătrâneţe, artă, poezie, eroi şi prooroci. Traducerea în românește se datorează d-lui B. Pisarov, lector de limbă sârbă la facultatea de litere din Capitală. A PATRA EDIŢIE A „RĂSCOALEI“ ■Шанежек ю «яеяикя» Capodopera epică a domnului Liviu Rebreanu în care sunt evocate magistral mişcările de masse ale răscoalei din 1907 şi toată atmosfera epocei va apărea zilele acestea. ÎNVĂŢĂTORII FOLKLORIŞTI Prezentarea învăţătorilor în literatură prin antologia ce a apărut în Ed. ,,Cugetarea“ a stârnit o vie curiozitate, în opinia publică. Ca o continuare a acestei lucrări, va apare cât de curând. Antologia învăţătorilor folklorişti. Este adevărat că aportul învăţătorilor, a fost mai mare în această latură, pentru aceasta sperăm că viitoarea Antologie a învăţătorilor folklorişti, va stârni mai mult interes. Aducem la cunoştinţă d-lor învăţători, cari au lucrat şi publicat literatura populară, să trimeată cât mai curând, biografia, fotografia, material pentru antologie şi cărţile publicate, pe adresa d-lui V. Gheţea Corn. Valea Dragului jud. Ilfov, Of. Budeşti. Cei ce au trimis material, atât pe adresa aceasta, sau a d-lui D Iordan, nu vor mai trimite, lucrarea fiind una şi aceiaşi. ROMANUL „KATIA“ Scriitoarea Marika Bibescu e preţuită deopotrivă de lectorii autohtoni ca şi de cei de limba franceză şi engleză, fiindcă întruneşte în geniul ei însuşirile de rapsod al plaiurilor româneşti cu valoarea unui scriitor de circulaţie universală Alături de „Isvor Ţara Sălciilor“ „Lordul Thompson of Cardington“ şi „Două Portrete", literatura noastră de traduceri se îmbogăţeşte cu încă o operă a scriitoarei cosmopolite, romanul „Katia" care-şi datoreşte celebritatea deopotrivă calităţilor sale psihologice cât şi filmului admirabil ce a fost turnat după el. Aflăm că acest roman de mare succes al doamnei Martha Bibescu va apărea în traducere românească. „PĂMÂNT VIU” •mr-r——i----1irriinm—im Literatura noastră a cunoscut de multe ori apariţii revelatoare de debutanţi cari se impun de la primul volum. Credem că acesta va fi cazul d-lui Sabin Velican, autorul romanului cu titlul atât de original „Pământ Viu". Cei ce cunosc manuscrisul scriitorului venit dintr’un sat din fundul Basarabiei, îl anunță ca pe o operă de atmosferă dostoievsikyană. MARTA BIBESCU Fecunda carieră literară a d-lui Ionel Teodoreanu înscrie cu Fundacul Varlamului a XV-a operă din palmaresul celui mai tânăr dintre maeştrii de Moldova, ai romanului nostru contimporan. Căci, dacă exceptăm volumele schiţe şi nuvele: Uliţa copilăriei şi în casa bunicilor, deopotrivă de ferme şi fermecătoare, şi aşezate ca două arcuri de triumf, întâiul în pragul debutului şi cel de al doilea, cincisprezece ani după, la unul din întâile popasuri ale maturităţii sale literare, tot ce rămâne reprezintă etapele uneia din cele mai bogate experienţe de romancier, din literatura noastră. Venind după (deşi, într’un fel, odată cu) experienţa, nu mai puţin generoasă a d-lui Cezar Petrescu şi amândouă după aceea, excepţională de multiple şi reiterate daruri, a d-lui Mihail Sadoveanu, caracterul acesta de bogăţie inepuizabilă, legată, pare-se, de chiar locul de obârşie, se impune de la sine şi se cuvenia menţionat, fie şi în treacăt. Pentru oedipii geografiei literare, cazul ar oferi atracţiuni nebănuite iar pentru istoriografii separatismului, tâlcuri grave şi consecinţe incalculabile. Şi ne gândim, înainte de toate, la regretatul moldovean G. Ibrăileanu, a cărui vervă neostorată, nu numai se împăca, dar și sporia, favorizată, în astfel de teme. Indiferent însă de comentarii, debitul epic moldovean este un fapt peste care nu se poate trece şi cărui nu i se poate opune exemplul nici uneia din carierele literare ale celorlalte provincii. Un debit nu numai abundent, dar şi de un ritm ordonat,în care natura şi omul, cei doi creatori ai operelor de artă, îşi împart, în egală măsură, meritele. Oricât de ispititoare ar fi însă consideraţiile de specia acestora, ele nu vor izbuti să ne oprească din drum, cu atât mai mult cu cât prilejul de faţă este, pentru noi, oarecum festiv. Se împlinesc cinci ani de când motive, de un soiu sau altul, ne-au interzis să neocupăm cu olteanu. Regretelor de a nu fi putut scrie, în timp util,despre Crăciunul dela Silivestri, Loreiei, Arca lui Noé, Secretul Anei Florentin şi In casa bunicilor, nu le vom adăoga unul nou. Lăsând, aşa dar, altor vremuri, de reculegere şi acomodat studiu, sarcina de a prezenta aspectele lirice, arta compoziţiei şi surprizele nuvelisticei, câte s’au desprins din volumele acestui intermediu al absenţii noastre, să spunem, dintru început, că Fundacul Varlamului răspunde întru totul momentului festiv al regăsirii şi că graţie lui am pătruns dintr’odată în vechiul şi familiarul univers al romanelor d-lui Ionel Teodoreanu. Căci este un univers Ionel Teodoreanu, cum este unul Mihail Sadoveanu, unul Liviu Rebreanu, unul Cezar Petrescu, unul Hortensia Papadat-Bengescu şi aşa mai departe. Un univers cu legile lui, cu atmosfera, cu oamenii, cu orânduelile, cu stilul, cu preferinţele cutăror sau cutăror teme, cu un cuvânt un univers cu destinul său, dinainte înscris în cartea celor hotărâte. Universul Ionel Teodoreanu este unul idilic sau, pentru că termenul e plin de pericole, câtă vreme ar putea să semnifice numai idealizarea și artificiosul unor anume epoci, unul de beatificare. Nu beatificarea convenţională a paradisurilor litografiate şi nici văile de paradis ale vârstelor de aur, situate in cine ştie ce Arcadii ale umanităţii. Un atare înţeles ar fi deadreptul mincinos. Realismul romanelor d-lui Ionel Teodoreanu este, dacă putem spune astfel, unul distilat. Se petrec, evident, şi în acest univers drame, alteori tragedii, disensiuni sufleteşti de o mai mică sau mai mare intensitate, în afară de toată acea lume nevinovată de copii, adolescenţi şi adolescente, ce fac, de pe acum legiune în romanele autorului „Medelenilor” şi totuşi, chiar şi când drama e dureroasă, precum în sinuciderea Olguţei, fantastă precum în coşmarul Turnului Milenii sau satanică, precum in Fata din Zlataust, din scrisul încărcat de petale, din tonul povestirii, din rezonanţa filtrată a evenimentelor, din tot acel concurs de detalii ce disting pe un scriitor de altul se alege un univers absolvit şi, într’un fel, beatificat. Oamenii aceştia nu se sfârşesc la capătul unor încăerări de forţe instinctuale, ci în romanele d-lui Liviu Rebreanu, nici nu se scufundă în mările moarte ale mediocrelor lor destinuri, ca’n romanele d-lui Cezar Petrescu şi nici nu adorm, de veci, învăluiţi în giulgiurile naturii, şi’n linţolii de cadenţe stilistice, ca’n poemele şi romanele d-lui Mihail Sadoveanu. La dreptul vorbind, eroii şi eroinele d-lui Ionel Teodoreanu nici nu mor. Mi-aduc aminte să fi regretat, cu ani în urmă, cruzimea cu care autorul tăiase firul vieţii acelei sălbătăciuni a glumei şi râsului, care fusese Olguţa. De-atunci, Olguţa s’a reîncarnat în atâtea alte eroine şi ceea ce ni se păruse, într’un moment de desnădejde, sacrilegiu, s’a transformat cu anii, în glorificare, în apoteoză, ca în acele icoane ce repetă indefinit, şi totuşi altfel, acelaş chip îngeresc, dimpreună cu penumbra lui. Iată, nu mai departe Ionel Teodoreanu, FUNDACUL VARLAMULUI, roman (ed. „Cartea Românească") şi pentru a ne apropia de romanul de astăzi, nu găsiţi că în componentele sufleteşti ale Catiţei Variam, fata din inimă a nomadului avocat Nini Variam şi sora lui Săndel, cel ce va duce mai departe, ca un Dănuţ ce şi-ar învinge timidităţile, cariera tatălui, este ceva, ba chiar foarte mult din inteligenţa şi deciziunea Olguţei? Şi pentru că vorbim de beatificare, poate că nicăieri altundeva, decât in Fundacul Varlamului, ea nu apare mai hotărît conturată. Fundacul Varlamului este romanul unei decadenţe, dar o decadenţă la sfârşitul imperiului, şi de aceea declinul lui Nini Variam şi moartea lui în străine câmpuri de bătae nu se însoţeşte de lacrimi şi bocete. Avocatul, ce şi-a risipit viaţa, talentul şi averea in una din cele mai boheme existenţe, a fost un erou al profesiunii sale şi eroii nu se tânguiesc, ei se glorifică. Nu numai Catiţa, în temperamentul căreia a trecut pare-se, partea cea mai frumoasă, de independenţă şi frondă, din sufletul tatălui său, îl scuză şi-l acceptă pe Nini, in toată pitoreasca anarhie a fiinţei lui, dar şi ceilalţi toţi ai casei, oricât ar suferi şi oricât în adâncul inimei lor ar vărsa lacrimi fierbinţi. Este aici, în neamul şi în casa Varlamilor o mica dramă a unei familii care se iubeşte şi care suferă tocmai pentru că nu poate să dea curs liber sentimentelor de iubire ce-i leagă, cu nevăzute şi trainice fire, pe toţi. O mică dramă, pe care autorul a tratat-o în surdină, aşa cum sunt, dealtminteri, toate dramele romanelor d-lui Ionel Teodoreanu. Cu câtă discreţie, cu câtă poezie chiar (şi mă gândesc la scena de împăcare din noaptea Paştilor, pe care o prezidă Nineta) se tolerează, se înţeleg şi îşi pansează rănile toţi cei din familia Variam. La dreptul vorbind, cu toţii nu fac altceva decât să uşureze şi până la un punct să justifice şi să absolve viaţa lui Nini. Dacă e un copil alintat în acest ultim roman al d-lui Ionel Teodoreanu ,şi care ar face figură frumoasă în diversa galerie de copii, a autorului Medelenilor, apoi este.. a vocaţii!.. Nwi ! Valiam. Hotărîrea lui Săndel, care atâta ar fi bucurat pe Nini,, pentru că atâta o aştepta, de a duce mai departe forţa profesiunii tatălui său, constitue ea însăşi supremul omagiu şi dovada cea mai decisivă că existenţa lui Nini a rămas, şi după moarte, un principiu de viaţă, o vatră de iubire, cu întreaga ei putere de iradiaţie. De aceea scrisoarea Catiţei, pe care moartea tatălui ei, o surprinde în Italia, ni se pare întrucâtva superfluă, şi pentru a spune adevărul, retorică şi falsă, când tot ce vorbeşte şi face Catiţa e din ordinea celor fireşti. Fata lui Nini a ilustrat, cu întreaga ei viaţă, cultul pentru tatăl ei şi i-a justificat exemplul vieţii lui, cu tot ce gândise, vorbise şi hotărîse, înainte de plecarea ei în Italia. O Catiţă teoreticiană şi argumentând fratelui său, pe care-l conjură să-şi învingă fundacul, când miracolul se întâmplase în altă regiune, şi cu atât mai valabil, este în linia celor armonioase, cum sunt toate în romanul acesta, de o rară virtuozitate, o stridenţă — din fericire singura. Cu atât mai mult stridenţa, cu cât teoria aceasta a laşului ce mortifică şi pune plumb în elanuri, d. Ionel Teodoreanu a mai desbătut-o şi a mai romanţat-o în unul din întâile sale romane, anume în Bal-mascat. Dar Catiţa n’avea de unde să ştie, ea care nu se născuse pe vremea lui Andi Danielescu şi a ştefanei Velisar. Insă Fundacul Varlamului oferă şi alte planuri, decât al temei detemeiu, pe care am expus-o până acum. Vorbiam de virtuozitate şi ea este mai evidentă, ca oriunde, în ultimul roman al d-lui Ionel Teodoreanu. Roman al unui neam, cu generaţiile ce se confirmă sau se resping, şi al unei mici drame familiare. Fundacul Varlamului este în acelaş timp şi romanul avocatului, in ceea ce are mai nobil, mai pasionant, mai idealist, această profesiune, atât de hulită, altminteri. Maestru între maeştrii barei, d. Ionel Teodoreanu a adus în redactarea ultimei sale cărţi, ceva din strălucirea, din nervul şi din spontaneitatea, ce-i sunt atât de familiare în profesiunea d-sale. Ele se văd, aceste calităţi, chiar şi în acele părţi, ca să zicem aşa, profane, cu atât mai mult când se află la largul lor în arena disputelor juridice. Şi fiindcă am amintit de dispute să adăugăm, oricât de sumar, că Fundacul Varlamului este în acelaş timp şi romanul pitorescului penal, ilustrat în una din cele mai amuzante, dar şi mai umane, din creaţiile d-lui Ionel Teodoreanu, Ichi Iancu, om de afaceri şi victimă,, al cărui cazier bogat necesită proporţiile unui roman, de întinderea acestuia şi a cărui fişă ar putea să fie şi acea cu care îl recomandă Nini, magistraţilor: „O lecuţă de escroc, da cinstit; o lecuţă de beţiv, da simpatic; o lecuţă de buer, da cu cine trebue. Trei fire de lână şi şase de bumbac: lână’n lână, cum se spune la noi în Moldova". Ar putea să fie, — pentru că de fapt Ichi este o creaţiune cu mult mai complexă, cu mult mai conturată şi cu mult mai captivantă decât aceste trei fire, fie ele şi de lână, cum ar putea să lase unul. Ca să întrebuinţăm .o imagină din Anatole France, dacă nu mă’nşel. Ichi este mai mult decât un individ: el este o instituţie. Frate bun cu Zeilig Schor şi cu Cilibi Moise, el este o creaţiune a solului moldav, până într’atâta se aseamănă, ca două picături de apă, cu Levi Tof, celălalt înţelept şi om de afaceri, din Paştele blajinilor, romanul d-lui Mihail Sadoveanu. Da, Ichi Iancu, şi cu el toţi ceilalţi, de o seamă cu dânsul, chiar şi cel mai primar din treimea de rataţi pe care-i hrăneşte liberalitatea lui Nini, reprezintă filosofia în ce are ea mai durabil, în rezistenţa la intemperii. E, dacă vreţi, stoicismul lui Epictet, acea „natura conveniens sibi“ a lui Seneca, sau, cu un termen mai puţin reverent, din opera lui Pătrăşcanu- un temperament egal. Numai că pentru astfel de paralelisme, se cere un răgaz de altă întindere, unul din acele răgazuri de cari dispun, să zicem, seminariile de literatură. Şi Fundacul Varlamului are toate graţiile şi toate tendinţele ca să binemerite atenţia unor atari tribunale. PerpessicSMS ■яивяяявввившошняяшитпшвяявящ'згаяви Alexandru Kibédi Un pionier al aprncierii culturale româno-maghiare In literatura maghiară din Ardeal este destul de cunoscut numele lui Kibédi Sándor. Acest nume însă, este numai pseudonimul literar al lui Alexandru Hapca, de origine român din Şomcuţa Mare, judeţul Someş. In cercurile literare maghiare din Ardeal, Alexandru Kibédi s-a impus prin patru volume de versuri şi anume: „Aşa vreau", „Viaţa triumfătoare", „Murmurul Mării" şi „Zorile". Pe lângă cele patru volume de versuri, Kibédi a mai scria o piesă de teatru „Sfârşit de Septembrie", cu subiect din viaţa marelui poet maghiar Alexandru Petőfi. După Unire, Kibédi îşi consacră talentul său poetic grelei misiuni a apropierii culturale româno-magiare. Din cauza acestei activităţi, o mare parte dintre literaţii şi publiciştii maghiari din Ardeal, au început să-l privească cu ochi răi şi să-l discrediteze. Fiind sincer convins de importanţa activităţii sale de pionier al apropierii culturale româno-maghiare, Alexandru Kibédi a tradus în limba maghiară, cu mult farmec, poeziile lui Eminescu, Octavian Goga şi Aron Cortuş. In revistele literare maghiare , „Korunk" şi „Széphalom", cari apar la Cluj, Kibédi a publicat numeroase traduceri din literatura românească. Luptându-se din greu, cu boala, sărăcia, neînţelegerea şi dispreţul unor confraţi invidioşi, Kibédi lucrează de zor la traducerea în ungureşte a poeţilor şi prozatorilor noştri: G. Coşbuc, Al. Vlăhuţă, I. Creangă, Cezar Petrescu şi Al. Brătescu-Voineşti. P. ROMANUL! i * EMINESCU 1 h&iaR mmcui