România - Provincie, decembrie 1938 (Anul 1, nr. 198-200)

1938-12-16 / nr. 198

16 XII 1938 ROMÁNIA No. 198 ^IiMUVVWWV^WVVVVVUVWAWWVMÎ VISUL UNUI NOPŢI DE IARNA Notă pentru „Destinul Omenirii" de prof. P. P. Negulescu DESCARTES Suntem în anul 1619. La Ulm. In tabăra Electorului de Bavaria, după încoronarea îm­păratului Ferdinand la Frank­furt. Acolo, aproape de Dună­re, la începutul iernii care ve­nise, ca de obicei, cu nămeţi cât zările şi cu ger, într’o ca­să mică, pitit în fundul patu­lui, singur numai cu insomnia geniului său, Descartes are vi­sul celebru, — revelaţia, vor spune unii, criza intelectuală, vor spune alţii, — de pe urma căruia Europa avea să-şi câ­ştige dreptul de a trăi şi gân­di că omul, pentru a da ma­jora sa putere de creaţie, tre­buie să fie liber. In „Olympi­­ca”, manuscris din tinereţe, dar din care Leibniz a copiat câteva fragmente, Descartes precizează: „X Novem­bris 1619 cum plenus­ forem Enthusias­­mo, et mirabilis Sciential fun­damenta reperirem”. Dar la ce se reducea, în fond, acest vis al lui Descartes, al acestui om care a preferat să înveţe în ma­rea carte a vieţii înţelepciunea nu a întrebării, ci a îndoelii? Nu este locul, aici, să descifrăm, după atâţia cercetători iluştri, care este semnificaţia visului de la Ulm. Fapt e că, consumându-se între nămeţii Boemiei, visul acelei nopţi de iarnă din Noembrie 1619, ne arată că Descartes, a văzut şi auzit, scrisă şi şoptită, întrebarea: „Quod vitae sectabor iter?”, formulată, prima dată, de Ausoniu. „Ce drum voi urma în viaţă” îi murmura obsedat, în vis,­ lui Descartes, un straniu personagiu care, în fond, de bună seamă că nu era altcineva decât însuşi subconştientul său, adică acel alter­­ego al lui Descartes, deci Descartes cel veritabil. „Quod vital secta­bor iter?’’’ se întreabă şi d. prof. P. P. Negulescu la sfârşitul pre­­faţei din vasta sa lucrare intitulată „Destinul Omenirii”, şi din care n’a apărut, deocamdată, decât volumul întâi (Edit. Fundaţii­lor pentru artă şi literatură „Regele Carol II”). „Ce drum voi urma în viaţă?” Dar mai ales, cum? — întrebările sunt cu atât mai grave, cu cât alegerea şi conduita sunt luate odată pentru totdeauna, deoarece viaţa este ireversibilă. Şi atunci, cartea d-lui prof. P. P. Negulescu, scrisă pentru a o folosi tineretul de azi, che­mat să-şi pună, acut, întrebarea de la Ulm, capătă o semnificaţie deosebită. Lucrarea d-lui prof. P. P. Negulescu, anunţată mn patru volume, nu trebue să ne îngrozească prin proporţiile ei vaste sau prin erudiţia îngrămădită de autor. Dealungul acestui prim volum trăieşte un gând chinuitor, tragic: autorul descifrează, nu maldă­rul prodigios al evenimentelor contemporane, ce anume va n va­labil mâine din tot ceia ce se face azi, şi de cine depinde­ soarta omenirii. Şi d. prof. P. P. Negulescu spune: „Problema de căpetenie rămâne astfel, oricum am întoarce lucrurile, aceia a oamenilor. De la ei trebuie să înceapă îndreptarea”. Iar mai departe: „Calea cea bună nu ne-o poate descoperi, cred, nici astăzi, decât tot feli­­nărul străvechiu, cu care Diogene, sub cerul luminos al Greciei antice, căuta în plină zi, ceea ce părea că era mai anevoie de ganit ca orișice, în lumea în care trăia, adică... oameni’’ _ . „ . Dar pentru ca omul să ajungă... om, el trebuie să-şi puna în­trebarea de la Ulm, care e o altă faţetă a întrebării lui Socrates. Şi poate, aşa, pornind iarăşi de la etica acelui vis al unei nopţi de iarnă, în inima căruia a scânteiat Entuziasmul şi minunata Ştiin­ţă, oamenii să înţeleagă că, în adevăr, omenirea nu depinde decât de dânşii. Altfel, totul e zădarnic şi înşelător, iar versurile lui Eminescu:„Ce mai vrei cu-a tale sfaturi ,­­ „Dacă ştii a lor măsură, ' «mrewsv ei tsam9ejfiHi citajte de d prof P. P. Negulescu, devin simbolul unei desnadejdr f­răită Пай, pentru noi toţi cei cari­­ credem în biruinţa creatoare şi la ordonatoare a gândului. . . Petru Manoliu „PENTRU O FEMEE“ Roman de IONEL NEAMŢZU Ne-am face, fără îndoială, culpa­bili de rea credinţă dacă am spune că scriitorul provincial nu se bucu­ră actualmente de preţuirea con­fratelui bucureştean. Cronicile lite­rare ale revistelor, paginile de lite­ratură ale gazetelor, sunt deseori rezervate scrierilor provinciale. Ho­­tărît lucru, nota pejorativă cuprin­să altădată în denumirea de scriitor provincial dispare simţitor şi sunt semne evidente că imaginea scribu­lui din cine ştie ce colţ de ţară cu lavaliera lustruită, cu talentul în plete şi unghii murdare, va fi în scurt timp, o penibilă amintire. Astfel stând lucrurile, atenţia cri­tică fiind îndreptată mult spre pro­vincie, ne miră fapul că o carte ca a d-lui Ionel Neamţu, tânăr scriitor sibian, nu a fosit îndeajuns comen­tată. Căci romanul d-lui I. Neamţu, deşi fiind o lucrare de debut, închi­de în el o sumă de calităţi surprin­zătoare. Atragem atenţia că ne dăm perfect seama de cuvintele întrebu­inţate aici şi deci, că atribuirea ca­lificativului de surprinzător roma­nului d-lui Neamţzu, nu e o com­plimentare gratuită, ci corespunde perfect valorii cărţii. E în cartea d-lui Ionel Neamţzu, un pronunţat nerv epic. D-sa pose­dă acea rară calitate a prozatorului autentic de a se detaşa de eroii săi, de nu se amesteca în viaţa lor; nu e autorul care vorbeşte în spatele lor şi-i trage de sfoară ca pe nişte marionete, ci viaţa îi poartă pe toa­te drumurile neprevăzutului. Şi faptul acesta se chiamă cu al­te cuvinte obiectivitate şi epicism, calităţi indispensabile unui prozator autentic. D-nul Ionel Neamţ­u, deşi tânăr, le posedă în mod surprinză­tor. Eroii cărţii sale sunt oameni vii, desenaţi în certe trăsături. Hen­rietta, eroina de strălucitoare fru­museţe a romanului, dârzul student taciturn Mircea Corbu, personagiii centrale ale cărţii, se mişcă viu, pregnant. Deasemenea şi celelalte personagii episodice sunt conturate cu aceeaşi preciziune. Subiectul romanului se axează la jurul iubirii dintre Henrietta şi Mir­cea Corbu. Construit lucid şi fără nicio digresiune inutilă, acţiunea captează atenţia cititorului. Un stil fără ornamente, urmând adequat viaţa eroilor, ridică şi mai mult impresia de veridică realitate a cărţii, realitate a cărţii. Intr’o vreme când moda unui fac­tice psihologism bântue proza noas­tră, când inutilul cu pretenţia son­dajului sufletesc se răsfaţă pe po­goane de pagini, cartea d-lui Ionel Neamţzu, cu reale calităţi epice, în­seamnă nu numai o îmbucurătoare promisiune, dar şi o realizare. Traian Stoica A apărut: MOLDOVENII ROMAN de GEORGETA SwiRCEA CANCICOV В1а@Noаваашн1вав1ШВ11НЕ1ппвяавншг!Я!я»«швгаNoК1язшшзаЕЕ£апб1аои lemn d­e Lebedes­ I летдитшшд MENȚIUNI CRITICE. CRESTATURI vp.iji ■ 4, Wfluggfregîwyr­t COMOARA IMPARA­­ TU­LUI RADOVAN ежя&згэааигак®- smaset—. отава» Astfel se întitulează impunătoarea operă poetică a d-lui Jovan Ducici, membru al Academiei iugoslave și ministrul Iugoslaviei la București, operă ce va apare în ziua de 1 De­cembrie a. c. i. care va împodobi vi­trina librăriilor. „Comoara împăra­tului Radovan“ cuprinde 400 pagini şi tratează în stilul lui Rabindranath Tagore cele mai fundamentale pro­bleme ale vieţii şi sorţii omeneşti: despre fericire, iubire, femeie, prie­tenie, tinereţe şi bătrâneţe, artă, poezie, eroi şi prooroci. Traducerea în românește se dato­rează d-lui B. Pisarov, lector de lim­bă sârbă la facultatea de litere din Capitală. A PATRA EDIŢIE A „RĂSCOALE­I“ ■Шанежек ю «яеяикя» Capodopera epică a domnului Liviu Rebreanu în care sunt evocate magistral mişcările de masse ale răscoalei din 1907 şi toată atmos­fera epocei va apărea zilele acestea. ÎNVĂŢĂTORII FOLKLORIŞTI Prezentarea învăţătorilor în lite­ratură prin antologia ce a apărut în Ed. ,,Cugetarea“ a stârnit o vie curiozitate, în opinia publică. Ca o continuare a acestei lucrări, va apare cât de curând. Antologia învăţătorilor folklorişti. Este adevărat că aportul învăţă­torilor, a fost mai mare în această latură, pentru aceasta sperăm că viitoarea Antologie a învăţătorilor folklorişti, va stârni mai mult­ in­teres. Aducem la cunoştinţă d-lor învă­ţători, cari au lucrat şi publicat li­teratura populară, să trimeată cât m­­ai curând,­­ biografia, fotografia, material pentru antologie şi cărţile­ publicate, pe adresa d-lui V. Gheţea Corn. Valea­ Dragului jud. Ilfov, Of. Budeşti. Cei ce au trimis material, atât pe adresa aceasta, sau a d-lui D Ior­dan, nu vor mai trimite, lucrarea fiind una şi aceiaşi. ROMANUL „KATIA“ Scriitoarea Marika Bibescu e pre­ţuită deopotrivă de lectorii autoh­toni ca şi de cei de limba franceză şi engleză, fiindcă întruneşte în ge­niul ei însuşirile de rapsod al plaiu­rilor româneşti cu valoarea unui scriitor de circulaţie universală Alături de „Isvor Ţara Sălciilor“ „Lordul Thompson of Cardington“ şi „Două Portrete", literatura noastră de traduceri se îmbogăţeşte cu încă o operă a scriitoarei cosmopolite, romanul „Katia" care-şi datoreşte celebritatea deopotrivă calităţilor sale psihologice cât şi filmului ad­mirabil ce a fost turnat după el. Aflăm că acest roman de mare succes al doamnei Martha Bibescu va apărea în traducere românească. „PĂMÂNT VIU” •mr-r——i----1irriinm—im Literatura noastră a cunoscut de multe ori apariţii revelatoare de de­butanţi cari se impun de la primul volum. Credem că acesta va fi cazul d-lui Sabin Velican, autorul roma­nului cu titlul atât de original „Pă­mânt Viu". Cei ce cunosc manuscri­sul scriitorului venit dintr’un sat­­ din fundul Basarabiei, îl anunță ca­­ pe o operă de atmosferă dostoievs­­i­kyană. MARTA BIBESCU Fecunda carieră literară a d-lui Ionel Teodoreanu înscrie cu Funda­­cul Varlamului a XV-a operă din palmaresul celui mai tânăr dintre maeştrii de Moldova, ai romanului nostru contimporan. Căci, dacă ex­ceptăm volumele schiţe şi nuvele: Uliţa copilăriei şi în casa bunicilor, deopotrivă de ferme şi fermecă­toare, şi­ aşezate ca două arcuri de triumf, întâiul în pragul debutului şi cel de al doilea, cincisprezece ani după, la unul din întâile popasuri ale maturităţii sale literare, tot ce rămâne reprezintă etapele uneia din cele mai bogate experienţe de ro­mancier, din literatura noastră. Ve­nind după (deşi, într’un fel, odată cu) experienţa, nu mai puţin gene­roasă a d-lui Cezar Petrescu şi amândouă după aceea, excepţională de multiple şi reiterate daruri, a d-lui Mihail Sadoveanu, caracterul acesta de bogăţie inepuizabilă, le­gată, pare-se, de chiar locul de obârşie, se impune de la sine şi se cuvenia menţionat, fie şi în trea­căt. Pentru oedipii geografiei lite­rare, cazul ar oferi atracţiuni ne­bănuite iar pentru istoriografii se­paratismului, tâlcuri grave şi con­secinţe incalculabile. Şi ne gândim, înainte de toate, la regretatul mol­­dovean G. Ibrăileanu, a cărui vervă neostorată, nu numai se împăca, dar și sporia, favorizată, în astfel de teme. Indiferent însă de comen­tarii, debitul epic moldovean este un fapt peste care nu se poate trece şi cărui nu i se poate opune exem­plul nici uneia din carierele literare ale celorlalte provincii. Un debit nu numai abundent, dar şi de un ritm ordonat,­în care natura şi omul, cei doi creatori ai operelor de artă, îşi împart, în egală măsură, meritele. Oricât de ispititoare ar fi însă consideraţiile de specia acestora, ele nu vor izbuti să ne oprească din drum, cu atât mai mult cu cât pri­lejul de faţă este, pentru noi, oa­recum festiv. Se împlinesc cinci ani de când motive, de un soiu sau altul, ne­-au interzis să ne­­ocupăm cu ol­teanu. Regretelor de a nu fi putut scrie, în timp util,­despre Crăciunul dela Silivestri, Loreiei, Arca lui Noé, Secretul Anei Florentin şi In casa bunicilor, nu le vom adăoga unul nou. Lăsând, aşa dar, altor vremuri, de reculegere şi acomodat studiu, sarcina de a prezenta aspectele li­rice, arta compoziţiei şi surprizele nuvelisticei, câte s’au desprins din volumele acestui intermediu al ab­senţii noastre, să spunem, dintru în­ceput, că Fundacul Varlamului răs­punde întru totul momentului fes­tiv al regăsirii şi că graţie lui am pătruns dintr’odată în vechiul şi fa­miliarul univers al romanelor d-lui Ionel Teodoreanu. Căci este un uni­vers Ionel Teodoreanu, cum este unul Mihail Sadoveanu, unul Liviu Rebreanu, unul Cezar Petrescu, unul Hortensia Papadat-Bengescu şi aşa mai departe. Un univers cu legile lui, cu atmosfera, cu oamenii, cu orânduelile, cu stilul, cu preferin­ţele cutăror sau cutăror teme, cu un cuvânt un univers cu destinul său, dinainte înscris în cartea celor ho­tărâte. Universul Ionel Teodoreanu este unul idilic sau, pentru că ter­menul e plin de pericole, câtă vreme ar putea să semnifice numai idea­lizarea și artificiosul unor anume epoci, unul de beatificare. Nu bea­tificarea convenţională a paradisu­­rilor litografiate şi nici văile de para­dis ale vârstelor de aur, situate in cine ştie ce Arcadii ale umanităţii. Un atare înţeles ar fi deadreptul mincinos. Realismul romanelor d-lui Ionel Teodoreanu este, dacă putem spune astfel, unul distilat. Se pe­trec, evident, şi în acest univers dra­me, alteori tragedii, disensiuni su­fleteşti de o mai mică sau mai mare intensitate, în afară de toată acea lume nevinovată de copii, adoles­cenţi şi adolescente, ce fac, de pe acum legiune în romanele autorului „Medelenilor” şi totuşi, chiar şi când drama e dureroasă, precum în si­nuciderea Olguţei, fantastă precum în coşmarul Turnului Milenii sau satanică, precum in Fata din Zla­­taust, din scrisul încărcat de petale, din tonul povestirii, din rezonanţa filtrată a evenimentelor, din tot acel concurs de detalii ce disting pe un scriitor de altul se alege un univers absolvit şi, într’un fel, beatificat. Oamenii aceştia nu se sfârşesc la capătul unor încăerări de forţe in­stinctuale, ci în romanele d-lui Liviu Rebreanu, nici nu se scufundă în mările moarte ale mediocrelor lor destinuri, ca’n romanele d-lui Cezar Petrescu şi nici nu adorm, de veci, învăluiţi în giulgiurile naturii, şi’n linţolii de cadenţe stilistice, ca’n po­emele şi romanele d-lui Mihail Sa­­doveanu­. La dreptul vorbind, eroii şi eroinele d-lui Ionel Teodoreanu nici nu mor. Mi-aduc aminte să fi regretat, cu ani în urmă, cruzimea cu care autorul tăiase firul vieţii acelei sălbătăciuni a glumei şi râ­sului, care fusese Olguţa. De-atunci, Olguţa s’a reîncarnat în atâtea alte eroine şi ceea ce ni se păruse, într’un moment de desnădejde, sacrilegiu, s’a transformat cu anii, în glorifi­care, în apoteoză, ca în acele icoane ce repetă indefinit, şi totuşi altfel, acelaş chip îngeresc, dimpreună cu penumbra lui. Iată, nu mai departe Ionel Teodoreanu, FUNDACUL VARLAMULUI, roman (ed. „Cartea Românească") şi pentru a ne apropia de romanul de astăzi, nu găsiţi că în compo­nentele sufleteşti ale Catiţei Var­iam, fata din inimă a nomadului avocat Nini Variam şi sora lui Săn­­del, cel ce va duce mai departe, ca un Dănuţ ce şi-ar învinge timidi­tăţile, cariera tatălui, este ceva, ba chiar foarte mult din inteligenţa şi deciziunea Olguţei? Şi pentru că vorbim de beatificare, poate că nicăieri altundeva, decât in Fundacul Varlamului, ea nu apa­re mai hotărît conturată. Fundacul Varlamului este romanul unei deca­denţe, dar o decadenţă la sfârşitul imperiului, şi de aceea declinul lui Nini Variam şi moartea lui în străi­ne câmpuri de bătae nu se însoţeşte de lacrimi şi bocete. Avocatul, ce şi-a risipit viaţa, talentul şi averea in una din cele mai boheme existenţe, a fost un erou al profesiunii sale şi eroii nu se tânguiesc, ei se glorifică. Nu numai Catiţa, în temperamentul căreia a trecut pare-se, partea cea mai frumoasă, de independenţă şi frondă, din sufletul tatălui său, îl scuză şi-l acceptă pe Nini, in toată pitoreasca anarhie a fiinţei lui, dar şi ceilalţi toţi ai casei, oricât ar su­feri şi oricât în adâncul inimei lor ar vărsa lacrimi fierbinţi. Este aici, în neamul şi în casa Varlamilor o mica dramă a unei familii care se iubeşte şi care suferă tocmai pen­tru că nu poate să dea curs liber sen­timentelor de iubire ce-i leagă, cu nevăzute şi trainice fire, pe toţi. O mică dramă, pe care autorul a tra­tat-o în surdină, aşa cum sunt, de­­altminteri, toate dramele romanelor d-lui Ionel Teodoreanu. Cu câtă dis­creţie, cu câtă poezie chiar (şi mă gândesc la scena de împăcare din noaptea Paştilor, pe care o prezidă Nineta) se tolerează, se înţeleg şi îşi pansează rănile toţi cei din fa­milia Variam. La dreptul vorbind, cu toţii nu fac altceva decât să uşu­reze şi până la un punct să justi­fice şi să absolve viaţa lui Nini. Da­că e un copil alintat în acest ultim roman al d-lui Ionel Teodoreanu ,şi care ar face figură frumoasă în di­versa galerie de copii, a autorului Medelenilor, apoi este.. a vocaţii!.. Nwi ! Valiam. Hotărîrea lui Săndel, care atâta ar fi bucurat pe Nini,, pen­tru că atâta o aştepta, de a duce mai departe forţa profesiunii tată­lui său, constitue ea însăşi supre­mul omagiu şi dovada cea mai de­cisivă că existenţa lui Nini a ră­mas, şi după moarte, un principiu de viaţă, o vatră de iubire, cu în­treaga ei putere de iradiaţie. De a­­ceea scrisoarea Catiţei, pe care moartea tatălui ei, o surprinde în Italia, ni se pare întrucâtva super­fluă, şi pentru a spune adevărul, re­torică şi falsă, când tot ce vorbeşte şi face Catiţa e din ordinea celor fireşti. Fata lui Nini a ilustrat, cu întreaga ei viaţă, cultul pentru ta­tăl ei şi i-a justificat exemplul vie­ţii lui, cu tot ce gândise, vorbise şi hotărîse, înainte de plecarea ei în Italia. O Catiţă teoreticiană şi ar­gumentând fratelui său, pe care-l conjură să-şi învingă fundacul, când miracolul se întâmplase în altă re­giune, şi cu atât mai valabil, este în linia celor armonioase, cum sunt toate în romanul acesta, de o rară virtuozitate, o stridenţă — din feri­cire singura. Cu atât mai mult stri­denţa, cu cât teoria aceasta a laşu­lui ce­ mortifică şi pune plumb în elanuri, d. Ionel Teodoreanu a mai desbătut-o şi a mai romanţat-o în unul din întâile sale romane, anu­me în Bal-mascat. Dar Catiţa n’a­­vea de unde să ştie, ea care nu se născuse pe vremea lui Andi Danie­­lescu şi a ştefanei Velisar. Insă Fundacul Varlamului oferă şi alte planuri, de­cât al temei de­­te­­meiu, pe care am expus-o până acum. Vorbiam de virtuozitate şi ea este mai evidentă, ca oriunde, în ultimul roman al d-lui Ionel Teo­­doreanu. Roman al unui neam, cu generaţiile ce se confirmă sau se resping, şi al unei mici drame fa­miliare. Fundacul Varlamului este în acelaş timp şi romanul avocatu­lui, in ceea ce are mai nobil, mai pa­sionant, mai idealist, această profe­siune, atât de hulită, altminteri. Maestru între maeştrii barei, d. Io­nel Teodoreanu a adus în redacta­rea ultimei sale cărţi, ceva din stră­lucirea, din nervul şi din spontanei­tatea, ce-i sunt atât de familiare în profesiunea d-sale. Ele se văd, aceste calităţi, chiar şi în acele părţi, ca să zicem aşa, profane, cu atât mai mult când se află la largul lor în arena disputelor juridice. Şi fiindcă am amintit de dispute să adăugăm, oricât de sumar, că Fundacul Varlamului este în acelaş timp şi romanul pitorescului penal, ilustrat în una din cele mai amu­zante, dar şi mai umane, din crea­ţiile d-lui Ionel Teodoreanu, Ichi Iancu, om de afaceri şi victimă,, al cărui cazier bogat necesită propor­ţiile unui roman, de întinderea aces­tuia şi a cărui fişă ar putea să fie şi acea cu care îl recomandă Nini, magistraţilor: „O lecuţă de escroc, da cinstit; o lecuţă de beţiv, da simpatic; o lecuţă de buer, da cu cine trebue. Trei fire de lână şi şase de bumbac: lână’n lână, cum se spu­ne la noi în Moldova". Ar putea să fie, — pentru că de fapt Ichi este­ o creaţiune cu mult mai complexă, cu mult mai conturată şi cu mult mai captivantă decât aceste trei fire, fie ele şi de lână, cum ar putea să lase unul. Ca să întrebuinţăm­ .o imagină din Anatole France, dacă nu mă’nşel. Ichi este mai mult de­cât un individ: el este o instituţie. Frate bun cu Zeilig Schor şi cu Ci­­libi Moise, el este o creaţiune a so­lului moldav, până într’atâta se a­­seamănă, ca două picături de apă, cu Levi Tof, celălalt înţelept şi om de afaceri, din Paştele blajinilor, ro­manul d-lui Mihail Sadoveanu. Da, Ichi Iancu, şi cu el toţi ceilalţi, de o seamă cu dânsul, chiar şi cel mai primar din treimea de rataţi pe care-i hrăneşte liberalitatea lui Nini, reprezintă filosofia în ce are ea mai durabil, în rezistenţa la intemperii. E, dacă vreţi, stoicismul lui Epictet, acea „natura conveniens sibi“ a lui Seneca, sau, cu un termen mai pu­ţin reverent, din opera lui Pătrăş­­canu- un temperament egal. Numai că pentru astfel de parale­lisme, se cere un răgaz de altă­ în­tindere, unul din acele răgazuri de cari dispun, să zicem, seminariile de literatură. Şi Fundacul Varlamului are toate graţiile şi toate tendinţele ca să binemerite atenţia unor atari tribunale. PerpessicSMS ■яивяяявввившошняяшитпшвяявящ'згаяви Alexandru Kibédi Un pionier al aprncierii culturale româno-maghi­are In literatura maghiară din Ar­deal este destul de cunoscut numele lui Kibédi Sándor. Acest nume însă, este numai pseudonimul literar al lui Alexandru Hapca, de origine român din Şomcuţa Mare, judeţul Someş. In cercurile literare maghiare din Ardeal, Alexandru Kibédi s-a impus prin patru volume de versuri şi a­­nume: „Aşa vreau", „Viaţa triumfă­toare", „Murmurul Mării" şi „Zorile". Pe lângă cele patru volume de versuri, Kibédi a mai­ scria o piesă de teatru „Sfârşit de Septembrie", cu subiect din viaţa marelui poet maghiar Alexandru Petőfi. După Unire, Kibédi îşi consacră talentul său poetic grelei misiuni a apropierii culturale româno-ma­­giare. Din cauza acestei activităţi, o mare parte dintre literaţii şi pu­bliciştii maghiari din Ardeal, au în­ceput să-l privească cu ochi răi şi să-l discrediteze. Fiind sincer convins de importan­ţa activităţii sale de pionier al apro­pierii culturale româno-maghiare, Alexandru Kibédi a tradus în lim­ba maghiară, cu mult farmec, poe­ziile lui Eminescu, Octavian Goga şi Aron Cortuş. In revistele literare maghiare , „Korunk" şi „Széphalom", cari apar la Cluj, Kibédi a publicat nume­roase traduceri din literatura ro­mânească. Luptându-se din greu, cu boala, sărăcia, neînţelegerea şi dispreţul unor confraţi invidioşi, Kibédi lu­crează de zor la traducerea în ungu­reşte a poeţilor şi prozatorilor no­ştri: G. Coşbuc, Al. Vlăhuţă, I. Creangă, Cezar Petrescu şi Al. Bră­­tescu-Voineşti. P. ROMANUL! i­­ * EMINESCU 1 h&iaR mmcui

Next