România - Capitala, februarie 1939 (Anul 2, nr. 242-256)

1939-02-01 / nr. 242

1 , 1939 ROMANIA No. 242 „LITTERATURE ROUMAINE" PAUL VALERY Nu e mult de când a apărut în franțuzeşte un studiu asupra literaturii române, alcătuit de d. B. Munteanu, purtând titlul: Panorama de la littérature rou­maine contemporaine. De câțiva ani, Editions du Sagittaire — fostă Editions Era­k scoate o serie, de cărţi care se grupează subt titlul general de Panorama des littératures contemporaines. Aceste studii apar subt auspiciile unui grup de oameni aleşi ce alcătuiesc un comitet de onoare şi de patro­naj. Printre cărturarii care lu­crează la această frumoasă o­­peră de cultură se numără: Paul Valéry, Georges Duhamel, Edmond Jaloux, André Maurois, Jules Romains şi alţii la fel de cunoscuţi lumii literelor. Până acuma au văzut lumina tiparului vreo duzină de studii asupra literaturilor de seamă şi e o bucurie pentru noi că ţara noastră a trecut înaintea altor ţări cu renume. D. R. Munteanu, într’un volum de mai mult de 300 de pagini, trece în revistă toată istoria literelor române, cercând pe cât po­sibil a nu omite nimic şi­ a da o justă privire asupra desfăşurării curentelor şi şcolilor literare şi ideologice dela noi. Fără a face propriu-zis o critică a literaturii noastre şi ferindu-se de califica­tive şi definiţii, a căutat să grupeze şi să sistematizeze, pe cât po­sibil, fluctuaţiile lumii noastre literare. Pentru o mai uşoară înţelegere şi pentru simplificare, a cre­zut de cuviinţă să concretizeze curentele şi tendinţele în persona­lităţi, asupra cărora a insistat mai mult. Poate că asta a dat pe­­alocuri naştere la oarecari deformări, punând lupa asupra unui tip reprezentativ rişti să nu mai vezi pe cei din jur, care din alte puncte de vedere — de ex. artistic — merită mai multă atenţie, dar, aşa i-a venit, se vede mai uşor d-lui Munteanu. In orice caz, această panoramă a literaturii române va da pri­­lej străinilor să-şi facă o idee de aportul nostru la lumea artelor frumoase şi e, oricum, o muncă merituoasă şi de laudă din partea compatriotului nostru, Vaier Donea Despre Alfred de Musset La rubrica „le livre de la semai­ne” din „Les Nouvelles Littéraires” cunoscutul scriitor francez, d. René Lalou, scrie următoarea cronică: A face astăzi elogiul lui Alfred de Musset, risci de a părea că demon­strezi evidența sau de a te refugia într’un echivoc sentimental- John Charpentier scapă din aceste două curse pentru că pune, loial, din pa­gina a doua a cărţii sale „Alfred de Musset” problema esenţială. Că tea­trul lui Musset „ajunge pentru a-i a­­sigura nemurirea”,­ nimenii nu va contesta-o. Ca revanşă, nici un liric celebru nu vai mai avea „să sufere de desafecţiunea poeţilor”. De la Ba­udelaire la Valéry, Parnasieni şi simbolişti, umanimişti, şi suprarea­lişti, toţi sunt de acord pentru a o îndepărta (desafecţiunea) cu dis­­preţ. Ce-i reproşează şi lui Musset? Plăcerea (abandonul) de uşurinţă, (uşurătate) neglijenţele de formă şi mai ales retorica. Nu este vorba deci de o ceartă (dispută) de şcoală nici de conflict trecător. Acei care vor glorifica cu ardoare pe Musset sau Byron vor mărturisi cu un pe­riculos dispreţ, una dintre cele mai nobile calităţi ale artistului: respec­tul cu care el îşi onorează arta sa. Când John Charpentier pledează că Musset „aparţine celei mai bune tra­diţii franceze” eu mă îndoesc că nu va câştiga cu uşurinţă procesul său în faţa majorităţii compatrioţilor noştri. Ei nu prea sunt tentaţi (ispi­tiţi) să reducă lirismul la o succesi­une a elocinţei (retoricei). Noi nu am datora lui John Char­pentier o carte frumoasă asupra lui Coleridge, „somnambulul sublim” dacă nu s’ar fi reţinut el însuşi de a comite acest păcat împotriva Spiritu­lui. Deasemenea, mărturiseşte el, că Musset a fost adeseori un improvi­zator. Dar ceea ce revendică pentru auto­rul „Nopţilor” este de a-şi fi intensi­ficat lauda faţă de poeţii din genul său: „Declamările lor sunt ca săbiile: „Ele trasează in aer un cer uluitor. „Dar (ele) spânzură aci totdeauna un picur de sânge". Astfel chestiunea primordială este aceea a sincerităţii care dă r­efuziu­nilor sale garanţie durabilă. Anche­ta ia, natural, forma unei biografii, unde Charpentier desfăşoară acea fi­­neţă şi acea vivacitate pe care am gustat-o deja în cărţile sale „Baude­laire” şi „Rousseau”. De la veselele tablouri unde trăeş­­te adolescentul „copilul teoretic al Romantismului” până la capitolul, crud dar­­­niceSub Jasqupra poetului căzut” —cartea asupra lui Alusset se citește Intocrabi*4* dintre cele mai dramatice*române." Făcând deja biografia lui George Sand, Charpentier era calificat să descrie din nou tragedia Amanţilor din Veneţia. El oferă un text (recit) minuţios şi patetic, pe care îl intitu­lează: „Nu se glumeşte cu dragos­tea”. Şi acest titlu nu ne aminteşte nu­mai de una dintre piesele cele mai caracteristice ale lui Musset. Vă a­­mintiţi că — capodopera lui Mauras ne lăsa în faţa acestei redutabile în­trebări: „E dragostea”? „S’au iubit ei ?” Mulţumită lui Charpentier nu se va mai şovăi de a se răspunde că, deasupra tuturor freneziilor impure şi artificiale, George Sand şi Musset, în orele lor cele mai înalte, au cunos­cut cu adevărat dragostea. John Charpentier se aminteşte că Musseet încă din copilărie, credea că asistă la „dedublarea persoanei sa­le”. El o va arăta mai mult decât o­­dată, cum la faimoasa serată de la Theatrul Francez, el se simţea rând pe rând Octave şi Coelio. Nu e fără motiv faptul că criticul insistă „asupra filiaţiunii sale Mus­set) şi familia Salviaţi”. Oare nu a fost Florenţa asilul ideal unde Mus­set îşi adăpostea contradicţiile sale? „Prin aceasta se leagă de Shakespea­re, observă Charpentier — şi nu prin celtismul său” — Hamletul său, într’adevăr , nu se numeşte oare Bo­­renzaccio ? 1) In Edition Tallandier. Omul şi vaca ■ваа Panou decorativ t V i мш1 Crestăturii Desen de Al. Tipoia ■ввввввввввввввавявввд ЗШ O­STROFA. Remarcăm, in ultimul număr al unei reviste săptămânale, o poezie a d-lui Silviu Lazăr. intre versurile pe care i le cunoaştem, poemul acesta e remarcabil pentru faptul că leagă câteva idei. Numai că, autorul nu e deplin stăpân pe ritm. De pildă: „Ochii noştri cu nelinişti Jertfă vreau să-şi ardă ’n joc Pe ale cerurilor mirişti Închise ’n volbură de foc”. Aşteptăm ca tânărul poet să-şi dobândească o continuitate şi in ceia ce priveşte ritmul. Până atunci să cităm o strofă, ul­tima, din poemul de faţă, pentru ac­centele lui frumoase: „Hei Prometheu, te plâng amar Şi basmul meu îl plâng şi sting: Când voi găsi un fir de­ amnar? Hai gând de piatră că mi-e frig!’ DESPRE |ЕЯНШИШ5Л$j'Jîî .'.121'',ЯЫ. ANTON HOLBAN ИдддП31ДИИ8ИсзЗИ8ВВИК55ДД In volumul d-lui Tiberiu Iliescu, Flori de frig”, apărut în editura Meridian de la Craiova, găsim două pagini despre Anton Holban. Din textul acestui elogiu adus amintirii Ilii Heiban, reproducem un aliniat : „Anton Heiban înfăţişa o anumi­tă ţinută spirituală din literatura proustiană, momentul absenţelor ne­­deduse şi infinite ca drumurile fără limită sau desemnele fără contur ; el îşi fixa spiritul pe amănuntele u­­nui trecut voalat în discursivităţi ceţoase. Cred că „psihologicismul” care i s’a reproşat cu atât de inten­ţionată insistenţă lui A. H. ca o artă de migala, de minuţiozitate proustia­nă, este o eroare de cuvânt care ar trebui să identifice mai mult o în­­gândurare de auto-observaţie amplă, neincadrată, din linia tristeţii fără umbră şi fără calorie a lui Adolf. Totuşi proza sa nu este melopeică; fără regretul d’annunzian pe care-l pretindea substanţa motivului pro­pus, fără trena unei perioade mul­tiple obişnuită in atitudinea contem­plării ruinelor, ea se distinge prin­­tr’o eleganţă de accent unic în lite­ratura autohtonă. Cum vedem,­in proza d-lui Tibe­­riu illiescu întâlpir ş ищЩ observaţii interesante. N’am putea spune îhiă că­ ţie prăpădim după jongleriile sti­­n­stiipi pe­­card nie fade...!) ”. '­­ ION BARBU Editura Fundaţiilor Regale pregă­teşte o ediţie definitivă a operii poe­tului Ion Barbu. Aşteptăm cu nerăb­dare apariţia acestui op, căci pe lân­gă faptul că vom avea prezentat in­tegral mănunchiul de înalte subtili­tăţi poetice ale autorului „Jocului Secund”, dar suntem siguri că vom asista cu prilejul acesta iarăşi la in­teresante discuţii asupra originali­tăţii poetului nostru, care departe de a se istovi, se conturează din ce in ce mai precis. MIHAIL miasm-t-n -мтхмтш! DRAGOMIRESCU Cu prilejul deschiderii cursului de Estetică şi critică literară de la facultatea de Filosofie şi litere din Bucureşti, d. Tudor Vianu a prezen­tat în calde şi pătrunzătoare cuvin­te viaţa şi opera d-lui prof. Mihail Dragomirescu. D-sa a definit în pre­cise contururi importanţa sistemului integralist şi a relevat viguros cali­tatea de prim critic literar a profe­sorului de Estetică literară. Dar prelegerea omagială a d-lui Vianu nu înseamnă numai o judi­cioasă caracterizare a personalităţii d-lui M. Dragomirescu, ci şi o resta­­bilire. Căci suntem puşi în jenanta situaţie de a divulga că o operă de seriozitatea şi importanţa aceleia a d-lui M. Dragomirescu, este dacă nu total ignorată, dar înconjurată de periferiale zeflemeli şi eftine calam­bururi de prea scepticul şi deşteptul nostru cultural de pe cheiul Dâmbo­­viţei. Şi nouă ne place să credem că prin vocea autorizată şi justă a d-lui Tudor Vianu începe sfârşitul acestor triste stări de lucruri. Deoarece e timpul ca prof. Mihail Dragomirescu să fie aşezat printre primele mărimi ale culturii româneşti. FILOSOFIE ŞI POEZII Aceleaşi calităţi cu care ne-a o­­bişnuit d. Tudor Vianu — solidă in­formaţie, grea erudiţie, dar şi capti­vantă dialectică — le aflăm în car­­tea sa cu titlul de Filosofie şi poe■ zie. După ce ne prezintă procesul de autonomizare al valorilor săvâr­şite de lumea modernă, proces care dacă aduce specializarea strictă a domeniilor culturale, are în sine şi un desavantaj, deoarece această com­partimentare mutilează integritatea spiritului, reducându-l astfel la fragmentară viziune a lumii, d-nul Tudor Vianu porneşte la demon­strarea legăturii dintre filosofie şi poezie. Dar nu o dependenţă în sen­sul unei poezii filosofice sau a unei filosofii poetice. Insă pentru o mai limpede, lămurire să-l ascultăm pe d-sa: „Valoarea filosofică a poeziei este un efect care se obţine fără nici o încordare pedantă. In cel mai sim­plu cântec de Goethe se luminează li înţelegere a lumii care contarai­nează şi fructifică pe a noastră. Nu este nevoe de desvoltări didactice şi retorice, pentru ca valoarea filosofică a poeziei, să crească, după cum fi­­losofia n’are nevoe de mijloacele particulare ale poeziei, pentruca în­truchipările ei cele mai înalte să do­bândească acea calitate de viziune armonică şi individuală pe care o recunoaştem operelor de artă, înru­direa dintre filosofie şi poezie nu este un efect al identităţii lor de conţinut, ci al unui elan către to­talitate şi necondiţionat, care le stră­bate deopotrivă. Am spune că ele nu se ating prin coroanele lor în aer, ci prin rădăcinile lor în pământ. „SPIRIT MILITAR MODERN» Publicaţia condusă de d. Lt. Co­lonel Const. Atanasiu se subintitu­lează „Revistă de psihologie, peda­gogie, sociologie şi etică”. Colabo­rează, la numărul acesta (Ianuarie- Februarie 1939) — d-nii: N. Iorga, Hérays, David Popescu, Iosif I. Ga­­brea, C. Sandovici, Od. Apostol, Po­­pescu-Sibiu şi Const. Atanasiu. E o revistă ce înscrie o seamă de probleme de actualitate în desbate­­rile de natură pedagogică, sociolo­gică şi etică. IN DALMAŢIA Pagini nu numai de o subtilă fru­­museţă, dar şi instructive, ne oferă d. Alexandru Marcu în ultima sa car­te, în Dalmaţia. Asupra acestei inte­resante cărţi vom reveni. VA APARE La începutul lui Februarie va a­­pare romanul „Cântecul Destinelor” al d-lui George Mihail Zamfirescu. Romanul face parte din ciclul „Bariera” din care au apărut până acum „Maidanul cu dragoste” şi „Sfânta Mare Neruşinare”. In acest ciclu amplu, autorul „Ma­donei cu trandafiri” îşi prezintă o lume de personagii, surprinsă la „bariera" oraşului românesc,­­ a cărei istorie este însăşi istoria su­burbiei. „Cântecul Destinelor” va oglindi, cu darul epic pe care d. G. M. Z. îl are„Vrem­iea'bpelpisijitetQ cUitati pito­rescul ei copios ; în acest timp se „O CRIMA msstamm -vîsrarOTBT Sl UN OM" Viitoarea carte a d-lui Carol Ar­­deleanu poartă titlul: „O crimă și un om”. Se pare că e un roman în care cunoscutul scriitor își propune să desbată un proces psihologic. II anunţăm, amintindu-ne de fru­moasele pagini pe care d. C. Arde­­leanu le-a dăruit literaturii noastre, prin romanele: „Casa cu fete”, „Di­plomatul, tăbăcarul şi actriţa” şi Am ucis pe Dumnezeu”. DON M­AU IN titruiTspaniol Ş­I ROMAN­ESC In editura „Alfredo Guido-Neapo­­le” d. dr. Luigi Costanzo, tipăreşte un interesant volum: „DON GIOVANI TENORIO, NEL TEATRO SPAGNOLE E ROMENO”. Este vorba de Don Juan eroul po­pular şi trezit din îndepărtatul se­pulcru al timpului, al istoriei, în ne­numărate drame făurite în secolul al XIX, precum şi în teatrul lui Mo­­lina sau Antonio de Zamora. Acest ilustru amorez, cules din catifelele legendei, cu toate atribute­le pe care i le adăugau valorile de fildeş ale depărtării a inspirat şi dăruit şi literaturile Angliei, Germa­niei şi Franţei, prin operele lui By­ron, Mérimée, Dumas, etc. D. Luigi Costanzo cunoscător al li­­teraturei româneşti, şi ţinând să dea un studiu complect îşi inchee lucra­rea cu o privire critică asupra mo­dului în care a fost transpusă aceas­tă figură aproape legendară in lite­ratura dramatică românească prin „Don Juan ’ de d. Victor Eftimiu. ... РбНМ.са.: In Înţelesul major al cuvântului — fiu ’este arta* de a gu­verna, ci ştiinţa de a conduce colec­tivitatea. De la arta de a guverna până la ştiinţa de a conduce, este, în orice caz, cel puţin distanţa dintre o men­talitate primitivă, neevoluată, şi o înfăţişare nouă, sub semnele raţiu­nii, ale aceleiaşi mentalităţi. Pri­mitivul se bazează pe intuiţie, reac­ţionează cu sentimentul,­­ pe când omul raţional se strădueşte să fae orice contact între sensibilitate şi raţiune. Aşa­dar, politica este o ştiinţă. Nu e o afirmaţie nouă, pentru că însuşi Platon ii dă semnificaţia aceasta; confuzia s’a creiat insă mai târziu, în secolele de improvizaţie, caracte­ristica decimelor din istorie. Iar în­ţelesul cuvântului a suferit cea mai gravă alterare, în veacul trecut, când „ideologiile” şi-au disputat întâeta­­tea cu vehemenţa acelui exclusivism caracteristic. Istoria politică rezervă oricui, pa­gini de surprize şi — am putea spu­ne — curiosităţi. Dacă am urmări numai galeria utopiştilor, şi încă „subiectul” e pasionant. Vom desprinde de astă dată, din şirul marilor gânditori politici, pe Nicolo Machiavelli, cunoscut sub de­numirea de „Secretarul Florentin". Evident, Machiavelli face parte din altă categorie; gândirea sa politică deschide o nouă perspectivă gândirii moderne sau, am putea spune mai precis, fundează o ştiinţă politică modernă. Deoarece opera de gândire a lui Nicolo Machiavelli depăşeşte — fără a cobori, în calitate, — cadrul spe­­culaţiunilor abstracte, ale predece­sorilor. El se inspiră din realităţi, se bazează pe propria observaţie. Elaborarea operei politice a secre­tarului florentin­e un conglomerat de concepţii personale, de observaţii fruste, de preciziuni matematice, de extraordinare raporturi logice, iar peste toate, — o mare cultură isto­rică pare a susţine, cu temeinicie, ideile machiavellice. „IL PRINCIPE» — CAR­TEA CARE A REVOLU­ŢI­ONAT SECOLUL AL XVI-lea La 1513, Nicolo Machiavelli scrie „II Principe”, carte închinată prin­ţului Laurenţiu di Medicis, fiul lui Petru di Medicis. In această carte secretarul florentin sintetizează con­cepţiile sale politice, oferind tâ­nărului principe cel mai stră­lucit manual, cu cele mai originale precepte de educaţie politică, împărţită în 26 de capitole, „II Principe" condensează un material de doctrină şi interpretare,în care intră pagini de analiză magistrală, şi pe marginea căruia înfloresc so­luţiile cele mai cutezătoare, reco­mandate tânărului „Principe". Apariţia lui Machiavel, în viaţa politică a Florenţei, difuzarea crezu­lui său politic, novator, coincide cu primele manifestări ale Renaşterii italiene. Coincidenţă sau corespon­denţă între feluritele exprimări ale Spiritului­­ un­ui veac, cine ştiai? In tot cazul, Machiavelli e un tip de re­naştere, atât prin structura gândirii lui, cât şi prin atitudine — dacă îi conferim termenului un înţeles mai cuprinzător — dar, mai cu seamă, prin cultura lui. Să ne întoarcem insă la litera se­cretarului florentin, pentru a spicui câteva fraze, din ale sale „Discorsi". Iată : „Un popor religios se conduce cu mai multă uşurinţă, religia fiind un instrument admirabil, care înlo­­cueşte de multe ori lipsa de înţele­gere a popoarelor. Omul iscusit a făcut apel la pute­rea divină, spre a evidenţia utilitat­­ea unei legi, care nu apare ca a­­tare spiritului popular. Adevărurile religioase chiar când privite în ele înşile sunt false, trebuesc primite cu toată bunăvoinţa, dacă răspund unei nevoi a statului". îşi poate oricine imagina ce reac­­ţiune va fi provocat constatarea lui Machiavelli, în vremea când a fost difuzată, în epoca aceia de profundă mistică a catolicismului. Ce calomnii, câte insulte nu va fi primit din partea credincioșilor catolici, secretarul florentin ? Dar, atunci când Machiavelli spu­ne : „Un principe che noglia fara gran cose e necesario imparare a ingannare" (Un principe care vrea să săvârșească planuri mari e nevoe să înveţe arta înşelăciunii) — cum va fi reacţionat lumea care nu în­ţelegea cum, în istorie, înşelăciunea se tălmăceşte de multe ori prin vir­tute? Iată încă un sfat, recomandat lui Laurenţiu di Medicis: „Pentru a fi ascultat, treb­ue să ştii să comanzi. Numai aceia ştiu sa o facă, cari, după ce şi-au cumpănit forţa cu forţele inferiorilor, comandă, dacă au apreciat raportul de forţe con­venabil, şi se abţin în ipoteza con­trarie”. Nu mai continuăm, pentru că spa­ţiul nu ne îngăduea — cu citatele din cărţile secretarului florentin, dar ţinem să subliniem un lucru : Ceia ce caracterizează atât „II Principe" cât şi „Discorsi" şi­ „Isto­ria Florenţei" — este luciditatea, spiritul ştiinţific în care liberul cu­getător îşi expune crezul Lumea, acţiunile, — care pot fi morale sau imorale, bune sau rele, după crite­riile comune — îi sunt indiferente. In orice caz, pasiunea secretarului florentin era pentru adevăr. Adevă­rul desfăcut din formula lui abstrac­tă, — servit empiric, fără a altera nimic din adâncimea lui. Oare nu în căutarea omului ace­­luiaș adevăr. Frédéric II al Prusiei l-a adus la curte pe Voltaire ? Şi totuşi, Frédéric II a scris o carte îm­potriva secretarului florentin: L’An­ti Machiavelli deşi după câte a­­testă istoria, regele Prusiei a folosit preceptele machiavellice. Vlaicu Bârna „Secretarul Florentin" sau Un capitol de gândire politica Şt. Dimitrescu Pictorul Viorescu T

Next