Românul, martie 1911 (Anul 1, nr. 68-69)

1911-03-24 / nr. 68

Anul 1 ABONAMENTUL: Pe un an . . 28'— Cor. Pe jumătate an 14­— „ Pe 3 luni . . 7’— „ Pe o lună . . .'40 — Numărul poporal: Pe un an . . 4'— Cor. Pe jumătate an 2'— „ Pentru România și America . . 10­—franci. Numărul de zi pentru Ro­mânia și străinătate pe an 40 franci. IMUZEUL PRESEI LIVE­­­M­BOL­IA iTocul Nrul 68. Arad, Joi 24 Martie (6 Aprilie) 1911 M i. REDACȚIA și ADMINISTRAȚIA: Strada Batthyányi Nrul 2. INSERȚIUNILE se primesc la adminis­trație. Mulțămite publice și Loc deschis costă șirul 20 filer­. Manuscriptele nu se în­­napoiază. Telefon pentru oraș, co­mitat și interurban Nr. 730. HiancuÉiÈn­­ia și ziarul „Tribuna“, Viena, 22 Martie. Asistăm de câteva luni la un conflict detestabil, iscat între un ziar ce se numea odinioară fala presei românești și între partidul național român din Ungaria. Am urmărit cu atențiune fazele evolutive ale acestui conflict, și am avut naivitatea de a spera înlăturarea neînțelegerilor pe cale pacinică. Era natural, ca noi, tinerimea acade­mică, înzestrată cu simț de modestie și bună cuviință, conștie de datoriile ce-i re­vin în mijlocul frământărilor însemnate ale neamului nostru, să observăm o ținută absolut espectativă. Motivul care ne-a îndemnat să părăsim rezerva, este că, ni­ s’a creiat o atmosferă infectă, ale că­rei urmări se observă deja în șirurile ti­­nerimei. Tot omul nepreocupat a trebuit să înțeleagă, mai nainte ori mai târziu, că redacția „Tribunei“ a pornit, sub masca unei pretinse primeniri, o campanie siste­matică pe toate terenele, cari ating viața noastră publică, împotriva tuturor bărba­ților, cari reprezintă totalitatea neamului românesc de dincolci de Carpați. Atacuri de vehemență nemaipomenită urmau zi de zi, în articole de fond, în scrisori, în foile­toane, calomnii înfiorătoare, sfidarea ade­vărului elementar, minciuni grosolane, apu­cături ce denotau porniri de sălbătăcie ori perversitate, un dicționar întreg de locu­țiuni spurcate , s’a denegat din partea „Tribunei“ chiar existența partidului na­țional român; au fost calomniați și luați în râs, numiți „ramoliți“, „invalizi“, „desvlă­­guiți“, „mincinoși“, „farsori cu apucături de țigan“, cei mai buni ai noștri: capi­tolul acesta va fi o pată în istoria gazetă­riei românești. Date. Nici fețele bisericești n’au rămas cru­­te. Sale Mitropolitului Mețianu, i­ s’au atribuit sentimente antinaționale și gânduri ascunse, păr. Eus. Roșca a fost batjocorit. Preoțimea și învățătorii au fost au­țați împotriva deputaților. Cele școli perdute, încă au fost aruncate 500 în cârca comitetului. Rezultă în mod clar că scopul urmă­rit de „Tribuna“ era să discrediteze înain­tea cititorilor pe conducătorii noștri natu­rali, comitetul național și capii bisericei, ca să rămână turma fără păstori. Motivul acestui atentat l-au arătat cei chiemați. Deci fără preocupări sau ură, ni­ se impune imperios, să recunoaștem, că ten­dința curentului de „primenire“ era, să producă confuzie și nemulțumire generală pe terenul întregei vieți publice românești. Care era foaia, care abuzând de în­crederea și reputația câștigată, încerca să compromită conducătorii înaintea obștei, nega existența partidului, săpa la temelia solidarităței, deci a existenței naționale? Era, după propriele-i afirmații : „foaia ne­­oficioasă a partidului“, „stânga extremă, ziarul independent, fără sgardă, „casa noa­stră“. Sau erau acestea simple flori de stil? Cu o ne mai pomenită uitare de sine, „ideile din colivie“ se contraziceau adese­ori în textul aceluiaș articol („Meșterul de oglinzi­­“) dar de­sigur în două articole, ce urmau. Credea redacția, că publicul ce­titor este prea mărginit pentru a observa cameleonicul joc de colori, continuele schimbări de front, sau presupunea, că ce­titorii n’au de loc memorie ? Ori doară să credem, că în palatul „Tribunei“ nu știe dreapta ce face stânga ?... Și ne doare, că sub ochii proprieta­rului „Tribunei“, a unui om imbătrânit în cinste, ca d. N. Oncu, se sufăr tendințe de subminare. Aducă-ne d. Oncu pilda vie, că și­ acum, la capătul vieții, e bărbatul, pe care l-am învățat a-1 stima și iubi ! De­sigur, nime nu va nega unui or­gan de publicitate dreptul, datoria chiar, de a critica și îndrepta stările, între cari trăiește un neam, firm, că este stupid Dar, îndrăznesc să n­­u nu face deosebire între critica negativă, care vânează după rău, pentru a putea lovi în persoane, care strică, doboară, nimicește cu satisfacere diavolească, — și între critica, care creiază, edifică, propunând soluții acceptabile și de înfăptuit. Și nime nu va putea dovedi, că „Tribuna“ face de un timp altceva decât critică de Mephisto. Ea a năvălit să dă­râme cetățuia solidarității și a existenței noastre naționale ; s’a opintit, ca să îm­prăștie comorile de idealuri, ce bătrâni în­cercați în lupte, prin munca lor cinstită și desinteresată au adunat ca patrimoniu pen­tru sufletele tinerilor chemați să continue opera lor. Voi, iubiți colegi, veți fi judecat asu­pra acestor lucruri. Părerile voastre nu se vor deosebi mult de părerile mele, și de ale tovarășilor mei din Viena, pentru că a­­celaș suflet este în noi, și ar fi trist pen­ Mignon — Părinții și copilăria ei — (Fragment din romanul lui Goethe , „Wilhelm Meisters Lehrjahre“, cartea VIII, cap. 9) — Sfârșit. — V. Așa se și întâmplă și prietena ei schimbă pe nesimțite oșcioarele aflate în loc cu cele, pe cari i­ le dădeam noi, și sărmana bolnavă avu o bucurie ce nu se poate descrie, când părticelele trupului se aflară rând pe rând și se puteau a­­răta cu numele acelea, cari mai lipseau. Ea legă cu multă îngrijire fiecare părticică la locul ei, cu fire și panglici, iar spațiurile goale le umplea, după cum se obicinuește cu moaștele sfinților, cu mătăsuri și brodării. Astfel strânseră la­olaltă toate membrele, lipseau numai câteva de la extremități. Intr’o di­mineață, când Sperata dormea încă și când me­dicul venise să se informeze despre starea ei, bătrâna luă resturile adorate din lădița, care sta în odaia de dormit, ca să arate medicului, cu ce-și trece vremea biata bolnavă. Câteva mo­mente după aceasta o auzirăm sărind din pat; ea ridică cârpa și află lădița goală. Atunci se aruncă în genunchi, ceilalți veniră în odaie și auziră rugăciunea ei arzătoare și plină de bucu­rie. — „Da, este adevărat — exclamă ea — nu fu un vis numai, este aievea ! Bucurați-vă cu mine, prietinii mei! Căci am văzut pe buna și frumoasa copilă iarăș viețuind. Se ridicase și a­­runcase vălul de pe sine, strălucirea ei lumină odaia, frumseța-i era îngerească; și nu putea călca podeaua, cu toate că ar fi dorit. Ușor se ridică în văzduh și nu avu timp nici măcar să­­mi întindă mâna. Atunci mă chiemă la ea și-mi arătă drumul, pe care să merg. Eu îi voiu urma — o simțesc eu foarte curând și de­ aceea mi se ușurează inima. Mâhnirea mea a dispărut și chiar și numai vederea celei înviate din morți mi-au cauzat presimțirea fericirii cerești­­. Din clipele acelea sufletul ei era plin de cele mai senine speranțe; ea nu-și mai îndrepta atențiunea asupra nici unui lucru de pe pământ, mânca puțin și sufletul ei se deslegă încetul cu încetul de cătușele trupului. Fără veste­a aflară odată rece și fără simțire; nu-și mai deschise ochii, era moartă. Faima despre viziunea ei se răspândise iute în popor și vaza înaltă, de care se bucura în viață, se transformă după moartea ei repede în gândul și dorința, să fie proclamată îndată de sfântă. Când o duseră la groapă, se îmbulziau în­­tr’acolo mulți oameni cu o violență de necrezut; doria să-i atingă mâna ori cel puțin haina. In această tensiune a pasiunilor mulți bolnavi nu mai simțiau durerile, de cari sufereau altădată; ei credeau, că s’au vindecat și mărturisiau acea­sta preamărind pe Domnul și pe noua Lui Sfântă. Preoțimea fu silită să așeze corpul întro capelă, poporul pretindea, să i­ se dea ocaziune a-și face rugăciunile la acest prilej iar, îmbulzeala era de necrezut; muntenii, cari și de altcum au o deo­sebită înclinare spre vii simțăminte religioase, veniau cu grămada din văile lor; evlavia, minu­nile, adorarea și închinarea se măriau din zi în zi. Ordinațiunile episcopului, cari voiau la înce­put să pună margini acestui nou serviciu biseri­cesc, pentru că încetul cu încetul să îl șteargă, nu putură fi aplicate; față de orice opreliște po­porul devenia violent și violența lui era gata să izbucnească în fapte în contra oricărui necre­dincios. „Nu viețui — strigau ei — și sfântul Boromeu cu strămoșii noștri la­olaltă ? Și nu ajunse mamă-la clipa aceea fericită, când auzi, că a fost beatificat ? Nu au voit să ne înfățișeze într’un chip plastic mărimea spiritului său prin chipul acela mare de pe stânca de la Atona ? Nu trăiesc urmașii lui încă între noi ? Și nu a făgă­duit Dumnezeu, că un popor dreptcredincios va mai vedea și în viitor multe din minunile lui ?“ Deoarece corpul nici după câteva zile nu arătă nici o urmă de putrezire, ci din contră se făcu mai alb și pare­ că străveziu, încrederea oa­menilor creștea tot mai mult și în mulțime se observară mai multe vindecări de boale, pe cari nu le putea explica nici un observator atent, dar nici nu se putea declara de înșelătorii directe. Toată împrejurimea era în fierbere, și care nu veni singur să vază, timp îndelungat nu auzi vorbindu-se despre altceva, decât numai despre minunea aceasta. In mănăstirea, în care trăia fratele meu, încă pătrunseră povestirile despre minunile ace­stea, ca și în alte multe locuri, și călugării se păziră cu atât mai puțin de a vorbi chiar și în

Next