Românul, aprilie 1911 (Anul 1, nr. 80-94)
1911-04-08 / nr. 80
Anul I. ABONAMENTUL: Pe un an . . 28'— Cor. Pe jumătate an 14'— „ Pe 3 luni . . .— „ Pe o lună . . .‘40 — Numărul poporal: Pe un an . . 4'— Cor. Pe jumătate an 2'— „ Pentru România și America . . 10'— franci. Numărul de zi pentru România și străinătate pe an 40 franci. Anul I. Arad, Vineri 8 (21) Aprilie 1911. NUMAR POPORAL J muzeul presei sever Bocul IAI Isus Acela care a pătimit pentru noi; Acela care a îndurat toate umilirile, batjocurile, toate suferințele morale și durerile fizice; Acela care a ridicat omenirea la ideal și a creat ideea de om, mai presus decât aceea de lut; Acela care a descoperit omenirea că ea este o făptură a lui Dumnezeu, după cum El însuși este fiul aceluiași Dumnezeu, și care a ridicat omenirea până la Dumnezeire, dându-i aripile Credinței. — Acela, de către Dumnezeu a fost trimis pe pământ, în mijlocul celor mai răi oameni, ca mântuindu-i pe ei, să mântue lumile viitoare. Din faptele Mântuitorului, noi ne luăm pildele vieței noastre — și dacă totuși se mai găsesc în lumile perindâtoare pe pământ, farizei, cari vor să trăiască prin minciună și sălbătăcie, aceștia se pierd în marele adevăr care se chiamă Bine și Frumos. Căci nemernicii sunt ca și uscăturile pădurilor verzi și seculare, ce brăzdează întinsurile. Aceste uscături nu pot să împiedece cântările și aromele ce se înalță din păduri, nici umbra lor răcoritoare, nici vraja lor. Din pătimirile Mântuitorului, noi ne luăm alinările propriilor noastre patimi și suferinți, în ceasurile cele mai grele, cari nu pot fi mai grele ca ale în veci Slăvitului Isus în clipele restignirei pe cruce. Și în cele mai adânci dureri, noi, prin imnul rugăciunilor noastre, ce le ridicăm către Dânsul, simțim străbătând în sufletul nostru zdrobit mângâierea și speranța. Din învierea Mântuitorului, popoarele întregului pământ, se împrospătează, primind o nouă vieață, primenindu-și păcatele, căpătând o nouă însuflețire, un nou curaj de a lupta și suferi spre realizarea învierei lor. învierea Mântuitorului învălue, asemenea unei atmosfere de speranțe, chiar cele mai decăzute popoare la cari simțul național e șters cu totul de cele mai josnice vremuri de decadență. Fericiți rămân aceia cari pot să priceapă și cari urmează învățăturile Mântuitorului. Ei au nimb luminos pe fruntea lor, îr întunecimea grijilor și loviturilor soartei; ei au pavăză nezărită în jurul sufletului lor, ca să nu fie atinși de ispitele desfrâurilor și ale infamiilor; ei sunt încununați de aureolele nepieritoare ale cinstei și virtui ei ; ei trec prin vieață zâmbitori, și dragi prin curăția lor, împărțind tuturora din bunurile lor prisositoare, din înțelepciunile lor, din vorbele lor bune, aducând ici o bucurie, dincolo ștergând o lacrimă — legănați de farmecul nebănuit de dulce al unei fapte bune, așezând sensul vieței între a iubi și a ierta, între a ierta și a iubi... J.BOL a Nrul 80. 2__1 REDACȚIA și ADMINISTRAȚIA: Strada Batthyányi Nrul 2. INSERȚIUNILE se primesc la administrație. Mulămite publice și Loc deschis costă șirul 20 fileri. Manuscriptele nu se înnapoiază. Telefon pentru oraș, comitat și interurban Nr. 730. Nr. 14. Invierea. A trecut timpul de mâhnire! Noi toți cari am fost martori cu sufletul la suferințele Mântuitorului Isus Hristos, cari am plâns și ne-am mâhnit lângă Crucea Lui, astăzi cu fețele vesele și pline de mândrie privim mângâiați faptul maestos și dumnezeesc și gustăm o fericire nespus de mare, că bunul Dumnezeu ne-a dat darul să ne împărtășim în serbarea acestei zile mărețe și plină de iubire. Fii binecuvântată zi strălucită, zi măreață, zi sfântă a învierii Mântuitorului lumii Isus Hristos. Dela o margine până la cealaltă a pământului, adevărații creștini se salută de-acum cu cuvintele „Hristos a înviat!“ Și aceste cuvinte cuprind în sine un farmec deosebit și exprimă o bucurie, de care tresare tot sufletul credincios, iar scumpul nostru răscumpărător ne zice: „Măngăiați-vă drept aceea unii pe alții cu cuvintele acestea“ (Tesalonic. IV. 18,). Iar sfântul Ambrozie în psalmul 101 zice: „In credința creștinească nu aceea este mai principal, ca să credem moartea Mântuitorului Isus, ci ca să credem învierea Lui; căci aceea, că a murit, o cred și păgânii, cari înfruntă pe creștini, că de ce se închină aceluia care a murit pe cruce?“ Da, învierea Mântuitorului Isus este baza tuturor învățăturilor propuse de El; în acest act al învierii se află toată doctrina sfintei noastre Biserici. Acest fapt măreț a întărit atât cele scrise de profeți. Cele douăsprezece luni * (Poveste slavă) de Nicolae Petra-Petrescu A fost odată o mamă și avea două fete. Una era fata ei, cealaltă fată vitregă Pe fata ei o avea foarte dragă, la vitrega nici nu se putea uita, numai din pricina, că Marușca era mai frumoasă, decât Helena. Buna Marușcă nu știa, că este frumoasă ; ea nu-și putea da samă, de ce e așa rea mama, de câte ori se uită la ea. Ea trebuia să facă toate lucrurile : să deretice prin casă, să fiarbă, să spele, să coasă, să toarcă, să țeasă, să aducă iarbă și singură să grijească de vacă. Helena numai se gătea, și umbla ’ncoace și ’ncolo fără să lucre ceva. Marușca însă lucra bucuros, era răbdătoare, suferea blăstămurile surorei și a mamei, ca o melușca. Asta însă nu-i ajuta nimic. Ele erau din zi în zi tot mai rele și numai pentru că Marușca, cum creștea se făcea tot mai frumoasă, Helena tot mai urâtă. Mama își zicea: „de ce să țin în casă pe vitrega cea frumoasă, dacă nu-i și fata mea ca ea? Vor veni feciorii la pețite, Marușca le va plăcea, pe Helena nu va vrea-o nici unul. Din ceasul acesta au încercat să se scape de biata Marușca, o chinuiau cu foamea, o băteau, dar ea suferea cu răbdare și pe zi ce mergea, se făcea tot mai frumoasă. Ele iscodiră chinuri, cari nici nu le treceau prin minte oamenilor cinstiți. Intr’una din zile — era luna lui Gerar — Helena a dorit să aibă viorele. „Du-te, Marușca, adă-mi din pădure un buchet de viorele ! Vreau să mi-l pun la brâu, și să-l miros“ ; porunci ea surorei sale. „O, Doamne, soră dragă, ce pofte ai ta ? Nu am auzit niciodată, că ar crește viorele sub zăpadă“, răspunse sărmana copilă. „Tu, leneșă, turbrească, tu ’mi întorci vorbele, când îți poruncesc ? Ai să te duci în pădure numaidecât, și dacă nu aduci viorele, te omor și nu-ți fac alta“. Mama vitregă apucă pe Marușca, o împinsă pe ușă afară, și incuiă ușa după ea. Fetița se duse plângând în pădure. Zăpada era înaltă, urmă de om nicăiri. Sărmana rătăci multă vreme prin pădure. O ajunse foamea, stribura de frig... se ruga de Dumnezeu, ca mai bine să o ia de pe lume Atunci zări în depărtare o lumină. Se tot duce cătră lumină și ajunge pe vârful unui munte. Pe vârf ardea un foc sdravăn, în jurul focului erau doisprezece bolovani, pe aceștia ședeau doisprezece oameni. Trei erau cu bărbile sure, trei mai tineri, trei și mai tineri, și cei trei mai tineri erau cei mai frumoși. Nu vorbiau nici o vorbă, se uitau toți tăcuți în foc Cei doisprezece oameni erau cele douăsprezece luni. Gezar ședea în fruntea lor, cu părul și barba albă ca zăpada. In mână ținea o măciucă. Marușca se speriă, stătu câteva clipe și privea mirată la ei, după aceea căpătă curaj, se apropie de ei și se rugă : „Oameni buni, lăsați-mă să mă încălzesc la foc, toată tremur de frig !“ Gerar dădu semn din cap, să se apropie, și o întrebă : „De ce ai venit aici, copilă ? Ce cauți tu aici ?“ „Caut viorele“, răspunse Marușca. „N’ai nimerit, să cauți viorele, când este zăpadă“, zise Gerar. „Asta o știu eu prea bine, răspunse Marușca, dar soru mea Helena și mama vitreagă mi-au poruncit să le duc viorele din pădure, dacă nu le duc, mă bat până mă omoară. Vă rog frumos, păstorilor, spuneți-mi, unde pot găsi viorele. Atunci se ridică Gerar în picioare, păși spre luna cea mai tinără, îi dete măciuca în mână și-i zise: „Frate Mărțișor, ia, șezi tu în frunte acum“. Mărțișor se așeză în locul lui, și învârti măciuca deasupra focului. Din clipa aceea flacăra se ridică tot mai sus, zăpada începu a se preface rouă, pomii înmuguriră, pe sub fagi înverzea iarba, în iarbă încolțiră flori felurite și se făcu primăvară. Pe sub tufișuri ascunse înfloreau viorele și până a început Mărușca să culeagă, crescură atâtea, de gândiri că a întins cineva un covor albastru. „Iute, Marușca, culege !“ porunci Mărțișor. Marușca culese veselă, până a adunat un buchet mare. Mulțămi apoi lunilor și plecă voioasă cătră casă. Se miră Helena, se miră și mama vitregă, când văzură că Marușca vine cu un buchet de viorele... alergară înaintea ei, să-i deschidă