Românul, mai 1911 (Anul 1, nr. 95-114)

1911-05-01 / nr. 95

Anul I ABONAMENTUL: Pe un an . Pe jumătate an . 28'— Cor. 14'— „ Pe 3 luni . . .— „ Pe o lună . . . 40 „ Numărul poporal: Pe un an . . 4'— Cor. Pe jumătate an 2'— „ Pentru România și America . . 10‘—franci. Numărul de zi pentru România și străinătate pe an 40 franci. Arad: Duminecă 1(14 Marti 1911 Anul 95 REDACȚIA și ADMINISTRAȚIA: Strada Batthyányi Nrul 2. INSERȚIUNILE se primesc la administrație. Mulțămite publice și Loc deschis costă șirul 20 filer. Manuscriptele nu se înnapoiază. Telefon pentru oraș, comitat și interurban Nr. 730. „1 di scoli EriA Felul, în adevăr „independent“ și particular, al discuției ce s’a deschis pe tema aceasta, dacă nu e de a dreptul suspect, la tot cazul e nechibzuit. Ci că nu altceva, decât că marii vinovați ai acestei perderi sunt comitetul național în primul loc, apoi consistoriile bisericești , și lipsa de interes a diferitelor soiuri de fruntași ai vieții noastre publica. Trecem peste lecțiile sui generis, date de „independența“ comitetului național. Motivul acestui cap de acuză contra comitetului național este destul de transparent : comitetul național, „în locul organului de concurență dela Arad“ (asta o doare) trebuia să jertfească, dar n’a jertfit, cele câteva zeci de mii, pentru creiarea unei foi pe seama tuturor învățătorilor. Trecem și peste agresiunile specifice la adresa consistoriilor bisericești, bune — după surata în felul de azi al lor numai pe hârtie. Trecem, pentru că dinadins nu vrem să ne oprim la laturea, cum i-am zice, personală (zgândărită cu atâta pasiune din partea „independenței“) a chestiunei. Lucrul de căpetenie e chestia școalelor de sub întrebare. Am pierdut noi, în adevăr, peste 500 școli, ori ba? Dacă da, din cari pricini a urmat o pierdere atât de grozavă? Ne impunem aceste întrebări cardinale, pentru că o discuțiune serioasă și loială numai în jurul acestor întrebări se poate purta. La aceste întrebări vom răspunde pe baza informațiilor ce ni le-am luat de mai nainte și acum în urmă, — nu de dragul polemicei, ci pentru oameni de bine cari ar sta nedumeriți. Așadar, pro primo, câte școale am pierdut? „Independența“, urmând inspirației de la „o persoană absolut competentă“, fixează numărul la „peste 500“. Iată cum: 121 școli pierdute în 1908; alte 200 pierdute în 1909, deci de tot 321. Privitor la anii aceștia și-a luat respectiva „persoană" informațiile din „Dările de seamă" ale guvernului unguresc. Despre anii următori însăși „independența“ afirmă că nu are informații pozitive. De aceea află de bine numai a „deduce“ că am mai pierdut și diferența ce mai trebuia până la suma de „peste 500“ școli pierdute. „Independența“ după ce a inventat pe vinovați, îi trebuia, cum se vede, o cifră oribilă de școli pierdute. Numai astfel putea forma capete grele de acuză și să-și afirme firea de a spune lucruri mari, fie și pe conta adevărului. Reținem deci, întâi de toate, că surata „independentă“ a exagerat numărul școlilor pierdute. Dar nu astfel se discută azi chestii atât de importante și grele, ca cea a școlilor. Informatorul „independenței“, afară de aceasta nici din alt punct de vedere nu a turnat apă curată în coloanele suratei. Informația, ce e drept, e scoasă din dările de seamă ale guvernului. Dar de bază s’au luat cifrele școalelor cu limba de propunere românească. între aceste școli însă sunt și de acelea, cari nu stau sub ascultare confesională și cu atât mai puțin sub ceea a comitetului ori partidului național. Cum stăm deci cu concluziile „independenței“ și cu învinuirea directă a partidului și comitetului național și a consistoriilor bisericești. Dar „idependența“ s’a mulțumit numai cu cârtirea, cum se vede, pe când, dacă avea durere sinceră pentru cauza cazurii neamului și a acelor școale, avea, întâi de toate, să dee publicului său cetitor o informație exactisimă până în amănunte, să stabilească mari factori ori persoane, pentru perderea câtor și căror școale sunt vinovați, și numai atunci să țipe cât o ține gura. Mai presus de toate s’ar fi cuvenit, ca din prisosul oțelitei sale înțelepciuni, să vină, în loc de acuze injurioase, cu ideia mântuitoare. Noi cel puțin numai acest sezon al discuțiunei îl cunoaștem de bun și folositor. Spui răului pe nume; afli chiar și pe eventualii vinovați?, spune pe nume și leacului, dar nu cârti! Din acest punct de vedere surata a rămas datoare, fiindu-i mai ușor a cârti decât a ajuta. A venit „independența“, ce e drept, cu o „idee,“ comitetul național, în loc de a susține „organul de concurență de la Arad“ (hincillae lacrimae!) să fi înființat și susținut cu aceleași mijloace un organ pentru învățători. Dar erau salvate peste 500 școale prin înființarea acelui organ ? Noi aflăm, că altceva se recerea pentru a susține acele școale. „Independența“ se face a nu ști, că pricina perderii atâtor școale este grozava sărăcie a susținătorilor de școale. Constatarea aceasta se află în „Darea de seamă“ de pe 1909 pe o pagină (53), pe care informatorul suratei a consultat-o, iar redacția ei o citează expres. Cum de nu a fost observată și spusă pe nume această sărăcie ? Dar, „independența“ se putea informa, din aceleași „Dări de seamă“ la cari se provoacă și despre altceva, ce nu era permis să piardă din vedere, dacă voia să discute serios și loial o chestie de capitală importanță culturală a neamului nostru. Doar ea însuș a spus-o, că cauza școalelor peste tot este a neamului întreg, nu numai a consistoriilor. Dările de samă din chestiune ne spun, că numai în anul 1909 — un singur an — mitropolia gr.cath. română a pierdut 78 școli cu câte un învățător, iar cea ortodoxă orientală 136 școli cu câte un învățător. Pierderea școlilor cu câte un învățător se explică prin lipsă de mijloace materiale, — atinsă mai sus ca recunoscută de însuși guvernul țării, — deoarece e lucru știut îndeobște, că tocmai satele noastre cele mai mărunțele au avut și au școli numai cu câte un învățător, pe care acum nu au din ce-i data conform legii apponigiane, iar statul nu le dă ajutor nefiind școalele în starea recerută de lege în privința edificiului și adjustării. Ce și poate urma altceva, între atari împrejurări, decât capitularea în fața sărăciei! Am fi avut până acum peste 500 școli pierdute, după „independența“. Să vedem câte mijloace s’ar fi recerut pentru salvarea lor? Să vorbim în termenii minimali. Luând de fiecare din cele 500 școli o sumă de 400 cor., pentru repararea localului școlar, iar pentru adjustarea salei de învățământ un minimal de câte De la frații macedoneni de G. Murgoci Un vis plăcut să ai și să-l vezi realizat, e o faptă ce-ți dă nouă energie și îndemn puternic de viață, din realizarea unui vis însă nasc alte visuri! E nesațiu și aci ca peste tot! Fericitul cu visul realizat sunt eu; să mă ajute D-zeu, să mi se realizeze și noile visuri ce-mi nasc din simțire și gândul meu entuziast, dar plin de dragoste română. Un vis aveam de aproape 20 de ani, să văd pe frații noștri macedoneni acasă la ei. De când iubitul și bunul meu profesor de limba română d. Ath. Popescu în cl. VII, a liceului real din Brăila ne învățase cele câteva poezii și proverbe aromânești ce erau prin cărți, încă neaccesibile tuturor, de când am întâlnit pe iubiții mei colegi aromâni de la șc. normală superioară... de atunci am avut o nouă dorință, din an în an mai manifestă, să văd satele acelea minunate din Pind, să trăesc câteva clipe măcar în cuprinsul modest dar curat și sfânt al păcurarului, să sboresc cu priceputul și harnicul negustor sau meseriaș aromân din Macedonia. Și anul acesta mi-a ajutat D-zeu să petrec împreună cu 30 de tovarăși, două săptămâni în Macedonia. Au mai fost și alții în Macedonia, mai iscusiți ca mine, cu simțirea mai fină poate, cu calitatea de impresie mai întinsă, mai plastică decât aceea a firei mele... dar mă ’ncumez să cred că și eu am avut vibrări de suflet propriu, caracteristice mie, firea oamenilor de acolo, manifestările lor, cunoștințele mele și firea mea au avut puncte de contact pe cari poate nu le-a prins altul. Eu, forțat de îndeletnicirea mea științifică (de geolog), am cutreerat ani întregi Carpații dela un capăt la altul, am cercetat locurile de peste granițe, din Banat mai ales, din Transilvania, din Serbia și Bulgaria locuită de Români, din Basarabia și ținuturile de peste Nistru... am umblat mult și peste tot mi-a plăcut să-mi cercetez neamul, să caut să-l cunosc și să-l pătrund cât mai bine. In condițiunile în cari se găsește azi Neamul românesc, un geolog român nu e destul să fie numai om de știință, geologul român să nu uite că este mai întâi de toate român și să-și aducă aminte oriunde poposește,că în afară de ciocan și busolă mai are și o inimă. Carnetul lui să dea loc nu numai însemnărilor pentru pământ, dar și observațiunilor pentru Neam. Carnetul propriu pentru neam este însă sufletul firei noastre. Prin firea mea am putut prinde câte ceva din manifestărilea neamului românesc în cele 16 veri ce am trăit numai prin munții și prin câmpiile Daciei Traiane. Cu acest bagaj în cuget și în simțire am pornit eu spre Macedonia. Și pot să spun fără nici un pic de exagerare, fără nici o teamă de sugestionare sau exaltare naționalistă, că ceea ce am văzut și am trăit eu acolo, în momentele de petrecere intimă, ferită de amestecul celor oficiali sau celor venetici, scânterile de viață curată, adevărată a Macedoneanului a găsit un ecou larg în sufletul meu, un răsunet de cunoaștere și unitate în impresiunile și amintirile ce purtam cu mine de prin alte locuri românești. La Craiova, în orășelul renumit de frumos, așezat în căldarea aceea mititică, ferit de ochii lumei, am trăit în Vinerea Paștilor daruri de o sfântă duioșie și pietate. Acolo am găsit imagini de oameni scumpe sufletului meu, cari îmi aminteau pe neprețuita mea mamă (de fel din țara Bârsei), ca fire și chip, ca vorbă îndulcită și faptă gândită, prin toată viața măsurată și datinele înăscute, îndeplinite în preziua marei zile a Invierei. Acolo și la Gopeș, alt cuib de munte aromânesc, am găsit alcătuirea bătrânească a gospodăriilor dela Dârstele Brașovului (dârste, piuă, e cuvânt aromânesc), am dormit în saricele și țoalele cățărate dela noi, am trăit în mijlocul oamenilor și în case cunoscute mie din copilărie. Am fost la bisercă, cum îi zic acolo ca și mocanii noștri, am cetit și cântat întocmai cum cetiau ai mei la Paști, am retrăit viața mea de copil în sânul familiei mele. Și în altă zi la Bitolia tot așa, mai ales într’o noapte după ce ne-am despărțit de mulți străini de acolo (și chiar de ai noștri), am rămas adunați câțiva, mai toți colegii mei aromâni cu familiile lor. In casa unui prieten (P. P.), cu care acum 17 ani vizitasem Dârstele Brașovului, pe o mătușă a mea cu nume mace-