Românul, octombrie 1911 (Anul 1, nr. 217-218)
1911-10-04 / nr. 217
Anul I. ABONAMENTUL : Pe un an . . 28'— Cor. Pe jumătate an 14— . Pe 3 luni . . 7'— „ Pe o lună . . 240 — Pentru România și străinătate : Pe un an. . 40'— franci Telefon pentru oraș și interurban Nr. 750. MMUZEUL PRESEI SEVER LOCAL Arad, Marți 4|17 Octomvrie 1911. Anul 217. REDACȚIA și ADMINISTRAȚIA: Strada Zrínyi Nrul 11 a. INSERȚIDNILE se primesc la administrație. Mulțămite publice și Loc deschis costă șirul 20 fii. Manuscriptele nu se înnapoiază. Răspuns lui „Budapesti Hírlap“ de A. D. Xenopol Organul maghiar din Budapesta, criticând cele două articole scrise de mine în „Românul“ și intitulate „Dreptul istoric al Românilor“, arată că eu aș fi un istoric ce mă întemeiez numai pe închipuiri și pe fantazii, datorite iubirii mele de neam, când susțin, că românii au avut în cele dintâi secole după cucerirea maghiară o sumă de drepturi, pe cari cuceritorii le-au răpit în urmă. Bineînțeles că într’un ziar politic credeam că nu trebuie să fac erudițiune, și de aceea am dat numai resultatele generale ale cercetărilor mele documentare, căci credeam că cinii de la „B. H.“ cunosc istoria țării lor, cuprinsă fiind și Transilvania, pe care doar o consideră tot de Țară ungurească. Văd însă că m’am înșelat și vreau să le dau în următoarele rânduri o mică parte din studiul istoric, pe care m’am întemeiat pentru a susține, că — pe lângă alte drepturi și așezăminte — românii din Transilvania au posedat în timpuri vechi o nobilime puternică și că participau, nobili și chiar popor, la dietele sau congregațiile comitatense și generale ale Transilvaniei. “ Întâia întrebare ce mi-o face „B. H.“ este, că de unde am luat eu, că românii ar fi avut o nobleță ? Iată de unde : In documentul lui Béla IV dela 1247 se vorbește de nobilimea română din țara lui Lythoon-Voevod, numită Terra lythua. Lythoon-Voevod este arătat ca Voevod al românilor și după aceea urmează: „Quod si contra maiores terrae lythua aliqua sententia de sanguinis, effusione prolata fuerat, si qua senserint se gravam, ad curiam nostram valeant appelare“.*) Cerem scuze celor de la „B. H.“ că reproducem citațiile în latinește, cu toate că ne temem că limba latină să le fie tot așa de necunoscută ca și istoria Ungariei. Dar nu scriem ca să-i convingem pe cilor, ci pe cetitori. Din citatul adus se vede că erau în țara românească a lui Lythoon, ce era sub suzeranitatea Ungariei, mai mari ai pământului, adică nobili, cari se bucurau de dreptul recunoscut tuturor nobililor din Ungaria, de a apela la curia regească contra sentințelor capitale. Un alt document, din 1274, ridică pe mai mulți români, între cari pe unul Micu, scris cu ortografie ungurească Milcon „** in numerum, coetum et consortium nobilium servientium regalium“, adecă la rangul de nobili. Un document din 1360 dăruiește lui Stan, fiul lui Petru „fidelis olahi noștri, quandam posessionem nostram olachalem Felseurouna (Rona de sus) omni eomere nobilitatis titulo“, adecă dăruiește lui Stan, fiul lui Petru, o moșie cu dreptul nobiliar*). In 1363 găsim pe Petru, vicevoevodul Transilvaniei, că chiamă înaintea sa, „ac universis Kenesis et senioribus valahhalibus districtus Hatzag“, pe Stroia și Zayc, cneji români, pentru a-i judeca. **) In a. 1353 găsim iarăși un document, care vorbește despre un proces tractat „corum nobis et regni nobilibus de comitatu Hunyadac universis Kenesiis et senioribus olahalibus — districtus Hatzag“.***) In 1409 Sigismund, regele Ungariei, dăruiește domeniul Huniedoarei din Transilvania lui Voicu militar al curții regale, fiul lui Sârbu, precum și fiului lui Voicu, loan, (Corvin de Huniade, numit loan Olahul) precum și fraților lui Voicu , Mogoș și Radna, și unchiului său, alt RadMÎ, pentru strălucitele slujbe militare ale lui Voicu,****) din care document se vede (între altele) că Ioan Corvin de Huniade și — deci — Matei Corvin, marele rege al Ungariei și fala istoriei ungurești, erau români, lucru ce s’ar putea dovedi prin sute de documente, cari toate numesc pe Ioan Corvin de Huniade, „olahus“. In 1411 se judecă Popo de Ozora cu nobilii români Farkas Stefan și Ladislau de Mutnok pentru moșia Varu, deci pentru o posesiune nobiliară. Și apoi un document din 1387 citează pe unul Bogdan „Olahus, filius Stephani de Mutnok" și că acești români erau nobili se vede dintr’un alt document din 1419, care vorbește de „dicti nobiles de Muznok*). In 1457 regele Ladislau întărește privilegiile „universorum nobilium et kenesio **) Kemény, Knesen und Knesiate in „Magazin für seibenbürgische Landeskunde“, II, p. 300. ***) ibidem. ****) Hurmuzachi, Documente I, 2, p. 462, ibidem I, 2, pagina 627 : „Johannis Olahi, filij quondam Voik d» Hunyade. *) Hurmuzachi, Documente I, 2, pag. 473. Documentul din 1387 ibidem, pag. 300; acel din 1419 ibidem pag. 506. *) Fejér, Codex diplomaticus regni Hungariae, IV, 1 p. 447. **) ibidem, V, 2, p. 205. *) Mihali, Diplome maramureșene, p. 42 și 43. Viță boerească de Ion Gorun*) S’a cutremurat cafeneaua când Mihai Boștină ieșind, a trântit ușa în urma lui. Casierița scoase un țipăt de păuniță rănită, iar chelnerul, după ce se asigură că nu se deranjase nimic de la clanță, se uită dojenitor prin geam. La masa de la care se ridicase tânărul rîsetele însă nu mai contenuau. Se potoliau un moment, ca de prea multă oboseală, apoi iar spunea unul o vorbă și veselia isbucnia din nou, nebună. Fiecare avea alt chip de a și-o esprima. Unul dădea capul peste speteaza scaunului și arunca spre tavan hohotiri de basso buffo, — altul mărunția un chicotit sufocant săltându-și fața congestionată pe brațul sprijinit de masă, — se strîmba ici unul cu lacrămi în ochi, de n’ai fi știut, să-l fi văzut singur, dacă rîdea sau plângea, — dincolo altul dădea din mâini înecându-se, parcă ar fi zis într’una: „lăsați-mă! lăsați-mă!“ Obiectul acestei ilarități desordonate se despărța în vremea asta cu pași dârji și olăriți, pe calea victoriei. Capul ridicase mândru, și privia drept și sfidător înaintea lui, fără să fixeze pe nimeni. Totuși lumea, puțin curioasă cum e pe la noi, nu prea-l băga în seamă, rareori câte un trecător întorcea capul aruncând o privire distrată asupra acestui ciudat tip, care trecea, așa de țanțoș, macar că talpa ghetelor ii freșcăia la fiecare pas, trădându-i starea de deteriorare înaintată a pingelelor. Era seară, și nu se puteau vedea bine și celelalte lipsuri ale toaletei tânărului boem: pălăria verzue și năclăită, hainele roase pe la cusături și stălucitoare la coate și la genunchii ieșiți, într’un cuvânt — de ce să mai repetăm această descriere consacrată? — Mihai Boștină era în acel moment modelul cel mai perfect al unui jerpelit. Dar dacă l-ai fi îmbrăcat în costumele cele mai lucioase, într’un costum de strălucit cavaler medieval sau într’unul de voevod conducător de oști, n’ar fi putut păși cu multă măreție și încredere în sine. Era fiiindcă pe dânsul nu-l îmbrăca atât croitorul sau negustorul de haine gata, cât fantazia lui pururea în mișcare, douăzeci și patru de ceasuri pe zi; — da, fiiindcă între vis și vieață la dânsul aproape nu era deosebire decât de atitudinea orinzontală sau verticală a corpului; — cum nu putea să peroreze toată vremea în picioare, era nevoit uneori să se și așeze, — dar la Mihai Boștină asta strâmb nu înseamnă niciodată și a judeca drept. Al îmbrăca fantazia cu adevărat în haine de cavaler medieval sau de voevod conducător de oști. De unde-i venise, nu se prea știa. Spunea el așa uneori despre niște hrisoave, peste cari ar fi dat într’o vagă colecție de documente și unde numele voevozilor de Boștină ar fi strălucind ca viteji făptuitori în răsboaie și împărțitori de dreptate în vreme de pace, dar nici hrisoavele anume, nici faimoasa colecție, nu le văzuse nimenea vre odată. Ce are a face tocmai această împrejurare era care da avânt și ațâțare tot mai întețită închipuirii înfierbântate a tânărului Mihai. Acum ajunsese să dovedească, cu o fantastică genealogie, în care Ruxandele descindeau din Iliași și Bogdanii din Despine, cum el se trăgea în vieață dreaptă din Mușatini, putând să-și urmăriască spița neamului până la Alexandru cel bun și mai sus. Nu trebuie mai mult ca să înțelegem acuma și ilaritatea tovarășilor batjocoritori, și supărarea nobilei odrasle luate peste picior cu înrudirea lui — „ți-ar veni așa ca un unchiu al șaptesprezecelea“ — cu Ștefan cel Mare. — Ce boi se gândi Mihai amintindu-și cu dispreț de acele glume nesărate, unii ca aceștia au făcut să degenereze și zimbrul din stema Moldovei.... Apropierea i se păru atât de nimerită, încât un moment fu ispitit să se întoarcă și să le-o strige din ușa cafenelii... Dar în acelaș moment era cât p’aci să dea peste țigara aprinsă a unui domn elegant, ce tocmai ieșa, șuerând și bine dispus, dintr’un restaurant la modă. In momentul următor, îl salută până în pământ. Domnul bine dispus se opri și se uită lung. Figura zâmbitoare a tânărului îi spunea ceva vag. Apoi deodată își aduse aminte. Ospățul copios, vinurile alese, îi deschiseră și barele inimii, dispunând-o spre milă și mărinimie. *) Din volumul de nuvele „Lume necăjită“ ce va apărea zilele acestea în editura institutului „Minerva“ din București.