Românul, octombrie 1911 (Anul 1, nr. 217-218)

1911-10-04 / nr. 217

Anul I. ABONAMENTUL : Pe un an . . 28'— Cor. Pe jumătate an 14­— . Pe 3 luni . . 7'— „ Pe o lună . . 2­40 — Pentru România și străinătate : Pe un an. . 40'— franci Telefon pentru oraș și interurban Nr. 750. MMUZEUL PRESEI SEVER LOCAL Arad, Marți 4|17 Octomvrie 1911. Anul 217. REDACȚIA și ADMINISTRAȚIA: Strada Zrínyi Nrul 11 a. INSERȚIDNILE se primesc la adminis­trație. Mulțămite publice și Loc deschis costă șirul 20 fii. Manuscriptele nu se în­­napoiază. Răspuns lui „Budapesti Hírlap“ de A. D. Xenopol Organul maghiar din Budapesta, criti­când cele două articole scrise de mine în „Românul“ și intitulate „Dreptul istoric al Românilor“, arată că eu aș fi un istoric ce mă întemeiez numai pe închipuiri și pe fantazii, datorite iubirii mele de neam, când susțin, că românii au avut în cele dintâi secole după cucerirea maghiară o sumă de drepturi, pe cari cuceritorii le-au răpit în urmă. Bine­înțeles că într’un ziar politic cre­deam că nu trebuie să fac erudițiune, și de aceea am dat numai resultatele gene­rale ale cercetărilor mele documentare, căci credeam că cinii de la „B. H.“ cunosc isto­ria țării lor, cuprinsă fiind și Transilvania, pe care doar o consideră tot de Țară un­gurească. Văd însă că m’am înșelat și vreau să le dau în următoarele rânduri o mică parte din studiul istoric, pe care m’am în­temeiat pentru a susține, că — pe lângă alte drepturi și așezăminte — românii din Transilvania au posedat în timpuri vechi o nobilime puternică și că participau, nobili și chiar popor, la dietele sau congregațiile comitatense și generale ale Transilvaniei. “ Întâia întrebare ce mi-o face „B. H.“ este, că de unde am luat eu, că românii ar fi avut o nobleță ? Iată de unde : In documentul lui Béla IV dela 1247 se vorbește de nobilimea română din țara lui Lythoon-Voevod, numită Terra lythua. Lythoon-Voevod este arătat ca Voevod al românilor și după aceea urmează: „Quod si contra maiores terrae lythua aliqua sententia de sanguinis, effusione prolata fuerat, si qua senserint se gravam­, ad curiam nostram valeant appelare“.*) Cerem scuze celor de la „B. H.“ că reproducem citațiile în latinește, cu toate că ne temem că limba latină să le fie tot așa de necunoscută ca și istoria Un­gariei. Dar nu scriem ca să-i convingem pe cilor, ci pe cetitori. Din citatul adus se vede că erau în țara românească a lui Lythoon, ce era sub suzeranitatea Ungariei, mai mari ai pământului, adică nobili, cari se bu­curau de dreptul recunoscut tuturor nobi­lilor din Ungaria, de a apela la curia re­gească contra sentințelor capitale. Un alt document, din 1274, ridică pe mai mulți români, între cari pe unul Micu, scris cu ortografie ungurească Milcon „**­ in numerum, coetum et consortium nobilium servientium regalium“, adecă la rangul de nobili. Un document din 1360 dăruiește lui Stan, fiul lui Petru „fidelis olahi noștri, quandam posessionem nostram olachalem Felseurouna (Rona de sus) omni eo­mere nobilitatis titulo“, adecă dăruiește lui Stan, fiul lui Petru, o moșie cu dreptul no­biliar*). In 1363 găsim pe Petru, vicevoevodul Transilvaniei, că chiamă înaintea sa, „ac universis Kenesis et senioribus valahhalibus districtus Hatzag“, pe Stroia și Zayc, cneji români, pentru a-i judeca. **) In a. 1353 găsim iarăși un document, care vorbește despre un proces tractat „corum nobis et regni nobilibus de comitatu Hunyad­ac uni­versis Kenesiis et senioribus olahalibus — districtus Hatzag“.***) In 1409 Sigismund, regele Ungariei, dăruiește domeniul Hunie­­doarei din Transilvania lui Voicu militar al curții regale, fiul lui Sârbu, precum și fi­ului lui Voicu, loan, (Corvin de Huniade, numit loan Olahul) precum și fraților lui Voicu , Mogoș și Radna, și unchiului său, alt RadMÎ, pentru strălucitele slujbe militare ale lui Voicu,****) din care document se vede (între altele) că Ioan Corvin de Hu­niade și — deci — Matei Corvin, marele rege al Ungariei și fala istoriei ungurești, erau români, lucru ce s’ar putea dovedi prin sute de documente, cari toate numesc pe Ioan Corvin de Huniade, „olahus“. In 1411 se judecă Popo de Ozora cu nobilii români Farkas Stefan și Ladislau de Mutnok pentru moșia Varu, deci pentru o posesiune nobiliară. Și apoi un document din 1387 citează pe unul Bogdan „Olahus, filius Stephani de Mutnok" și că acești ro­mâni erau nobili se vede dintr’un alt do­cument din 1419, care vorbește de „dicti nobiles de Muznok*). In 1457 regele Ladislau întărește pri­vilegiile „universorum nobilium et kenesio­ **) Kemény, Knesen und Knesiate in „Magazin für seibenbürgische Landeskunde“, II, p. 300. ***) ibidem. ****) Hurmuzachi, Documente I, 2, p. 462, ibidem I, 2, pagina 627 : „Johannis Olahi, filij quondam Voik d» Hunyade. *) Hurmuzachi, Documente I, 2, pag. 473. Documen­tul din 1387 ibidem, pag. 300; acel din 1419 ibidem pag. 506. *) Fejér, Codex diplomaticus regni Hungariae, IV, 1 p. 447. **) ibidem, V, 2, p. 205. *) Mihali, Diplome maramureșene, p. 42 și 43. Viță boerească de Ion Gorun*) S’a cutremurat cafeneaua când Mihai Boștină ieșind, a trântit ușa în urma lui. Casierița scoase un țipăt de păuniță rănită, iar chelnerul, după ce se asigură că nu se deranjase nimic de la clanță, se uită dojenitor prin geam. La masa de la care se ridicase tânărul rîsetele însă nu mai contenuau. Se potoliau un moment, ca de prea multă oboseală, apoi iar spunea unul o vorbă și veselia isbucnia din nou, nebună. Fiecare avea alt chip de a și-o es­­prima. Unul dădea capul peste speteaza scaunului și arunca spre tavan hohotiri de basso buffo, — altul mărunția un chicotit sufocant săltându-și fața congestionată pe brațul sprijinit de masă, — se strîmba ici unul cu lacrămi în ochi, de n’ai fi știut, să-l fi văzut singur, dacă rîdea sau plângea, — dincolo altul dădea din mâini înecându-se, parcă ar fi zis într’una: „lăsați-mă! lăsați-mă!“ Obiectul acestei ilarități desordonate se des­­părța în vremea asta cu pași dârji și olăriți, pe calea victoriei. Capu­l ridicase mândru, și privia drept și sfidător înaintea lui, fără să fixeze pe ni­meni. Totuși lumea, puțin curioasă cum e pe la noi, nu prea-l băga în seamă, rareori câte un tre­cător întorcea capul aruncând o privire distrată asupra acestui ciudat tip, care trecea, așa de țan­țoș, macar că talpa ghetelor ii freșcăia la fiecare pas, trădându-i starea de deteriorare înaintată a pingelelor. Era seară, și nu se puteau vedea bine și ce­lelalte lipsuri ale toaletei tânărului boem: pălăria verzue și năclăită, hainele roase pe la cusături și stălucitoare la coate și la genunchii ie­șiți, într’un cuvânt — de ce să mai repetăm această descriere consacrată? — Mihai Boștină era în acel moment modelul cel mai perfect al unui jerpelit. Dar dacă l-ai fi îmbrăcat în costumele cele mai lucioase, într’un costum de strălucit ca­valer medieval sau într’unul de voevod con­ducător de oști, n’ar fi putut păși cu multă măre­ție și încredere în sine. Era fiiindcă pe dânsul nu-l îmbrăca atât croi­torul sau negustorul de haine gata, cât fantazia lui pururea în mișcare, douăzeci și patru de cea­suri pe zi; — da, fiiindcă între vis și vieață la dânsul aproape nu era deosebire decât de atitudi­nea orinzontală sau verticală a corpului; — cum nu putea să peroreze toată vremea în picioare, era nevoit uneori să se și așeze, — dar la Mihai Boș­tină a­sta strâmb nu înseamnă nici­odată și a ju­deca drept. Al îmbrăca fantazia cu adevărat în haine de cavaler medieval sau de voevod conducător de oști. De unde-i venise, nu se prea știa. Spunea el așa uneori despre niște hrisoave, peste cari ar fi dat într’o vagă colecție de documente și unde nu­mele voevozilor de Boștină ar fi strălucind ca vi­teji făptuitori în răsboaie și împărțitori de drep­tate în vreme de pace, dar nici hrisoavele anume, nici faimoasa colecție, nu le văzuse nimenea vre odată. Ce­ are a face­ tocmai această împrejurare era care da avânt și ațâțare tot mai întețită închipui­rii înfierbântate a tânărului Mihai. Acum ajunsese să dovedească, cu o fantastică genealogie, în care Ruxandele descindeau din Iliași și Bogdanii din Despine, cum el se trăgea în vieață dreaptă din Mușatini, putând să-și urmăriască spița neamului până la Alexandru cel bun și mai sus. Nu trebuie mai mult ca să înțelegem acuma și ilaritatea tovarășilor batjocoritori, și supărarea nobilei odrasle luate peste picior cu înrudirea lui — „ți-ar veni așa ca un unchiu al șaptesprezece­­lea“ — cu Ștefan cel Mare. — Ce boi­ se gândi Mihai amintindu-și cu dispreț de acele glume nesărate, unii ca aceștia au făcut să degenereze și zimbrul din stema Mol­dovei.... Apropierea i se păru atât de nimerită, în­cât un moment fu ispitit să se întoarcă și să le-o strige din ușa cafenelii... Dar în acelaș moment era cât p’aci să dea peste țigara aprinsă a unui domn elegant, ce tocmai ieșa, șuerând și bine dispus, dintr’un restaurant la modă. In momentul următor, îl salută până în pă­mânt. Domnul bine dispus se opri și se uită lung. Figura zâmbitoare a tânărului îi spunea ceva vag. Apoi deodată își aduse aminte. Ospățul copios, vinurile alese, îi deschiseră și ba­rele inimii, dispunând-o spre milă și mărinimie. *) Din volumul de nuvele „Lume necăjită“ ce va apărea zilele acestea în editura institutului „Minerva“ din București.

Next