Românul, iulie 1912 (Anul 2, nr. 144-168)

1912-07-01 / nr. 144

JLPRc JIM BC EVER IAI i/ I ivu; U LI n fr-"V Anul I Arad, Duminecă 1­ 14 Iulie 1912 N-r.. 144 ABONAMENTUL: Pe un an . . 28­— Cor. Pe jumătate an 14­— , Pe 3 luni . . 7'— , Pe o lună . . 2­40 , Pentru România și străinătate : Pe un an. . 40'— franci T­e­le­f­o­n pentru oraș și interurban Nr. 750. REDACȚIA și ADMINISTRAȚIA: Strada Zrínyi N-rul­l­a. INSERȚIUNILE ne primesc la adminis­trație. Mulțămite publice și Loc deschis co­tă șirul 20 fii. Manuscriptele nu se in­­napoiază. Nu ne facem iluzii. Avem deplină in­tuiția situației noastre prometeice: una din bisericile noastre naționale pironită pe stânca imperialismului unguresc, cealaltă pândită de săgețile aceluiaș Olimp blestemat, care a jurat pierzarea surorii ei. Cu pliscul otră­vit, vulturul vrășmaș a prins să sfâșie din trupul viu al bisericii noastre unite... In jurul nostru aceiaș singurătate ca în jurul eroului mitologic, — acolo în pustietatea stâncilor din Caucaz, stră Am crezut că mai avem asupra nou­brațul protector al monarhului, cu scutul intereselor adevărate ale monarhiei — și, am crezut, că tiara papei de la Roma e o garanție și pentru sfințenia drepturilor noastre. Dar ne-am trezit, fără de veste, singuri, — părăsiți. Părăsiți până și de regatul fraților noștri, cari n’au puteri — ca odinioară Hercul — să răsucească gâtul vul­turului și să ne înalțe în Olimp — îmblânzind mânia lui Zeus... Să nu ne facem însă nici temeri. Să învățăm din nou povața minu­natei povești a lui Prometeu, cel ce a coborît pe pământ simbolul ade­vărurilor eterne : ostașii adevărului nu pier. Ostașii adevărului înving, oricât de mari torturile la cari sunt supuși vremelnic. Bisericile noastre, au și ele vina eroului mitologic , aprind în sufletul neamului românesc din Ungaria scânteia cerească a conștiinței naționale. Și poate să se repeadă furtunoasă scripcioroaica duhului celui strein de firea adevă­rului, — carnea sfâșiată din trupul lor viu va crește peste noapte la loc, întocmai ca Hercul — adevărul va sosi în cele din urmă, ca să îm­plinească porunca... Vom mai tresări încă de durerile săgeților otrăvite, — inima acestui neam va mai sângera de mușcătura vulturului hain, vom simți totuși în conștiința noastră făgăduința izbân­­dei. Ochii noștri nu se vor împăin­­geni și vom privi mereu, țintă, spre soare. Oricât de mare pustiul în ju­rul nostru și oricât de încălcate de copita potrivnicului bunurile noastre naționale, sufletul nostru se gătește de sărbătoare. Conștiința izbândei noastre de­odată va aprinde mereu semna­­luri ale puterii noastre de vieață. Și un semnal plin de măreție și stră­lucire va aprinde chiar mâne și chiar aici, în preajma potrivnicilor ce vor să ne im­­presoare cu zăbranicul morții. Mâne, acest mare și înfloritor ținut românesc, ținutul Aradului are o întreită sărbătoare. Se va sfinți cea dintâi cărămidă a așezământului de cultură românească, menit să lămu­rească chemarea superioară a femeii române în aceste părți. Se împlinește un vis de aur visat de atâtea generații de mame ro­mâne, se încoronează un nesfârșit șir de nobile silințe, cari au animat generația ge­neroasă a femeilor contimporane și se aduce, în sfârșit, cel mai frumos om al, marelui spirit al lui Vasile Stroiescu, care a ajuns azi un simbol de îndemnuri și datorii na­ționale pentru noi. Ca un șoim al aspirațiilor noastre va roti apoi asupra acestui ținut românesc, acel care din sbor a secerat pe seama nea­mului nostru laurii de onoare ai progresu­lui modern. In rotiri majestoase și îndrăs­­nețe va desena mâine Vlaicu spirala spe­ranțelor noastre de înălțare, aici la fron­tierele răsăritene ale atâtor neamuri mari. Vor înțelege cei ce ne vor pierzarea națională, că zadarnice sunt sforțările lor sisifice de-a ridica petrolul inerției lor de rasă până în sferele acele înalte, în cari n’a plutit până astăzi, din reprezentanții neamurilor din Ungaria, decât reprezintan­­tul nostru, șoimul adevărat al Carpaților... Și tot mine vom putea să salutăm cu întreagă căldura înțelegerii noastre pe solii artei românești, pe cei mai noi vestitori ai bogăției sufletului nostru, pe bursierii socie­tății noastre pentru teatru. Arta, această floare de farmece a sufletului omenesc, va înmuia în mirezmele ei toată splendoarea vitreției noastre sărbători de mâine. Pentru izbânda zilei de mâine socie­tatea românească din Arad și împrejurime a desfășurat o muncă cu adevărat uriașă. De zece zile și mai bine serbările noastre au ajuns să fie, nu numai pentru noi, ci și pentru streini, aproape singura preocupație. Svonul întinse­lor lucrări de pregătire a umplut în­treg ținutul și niciodată streinii n’au simțit mai vie acea nedeslușită stare sufletească care te stăpânește în fața unui potrivnic crezut sleit de forțe răsărind c’o nebănuitâ exu­beranță de viață și putere. Am lipsi de la datoria noastră, dacă n’am face acum, în ajunul sărbătorii noastre, — când în partea lor cea mai însemnată, si­lințele depuse de societatea noastră românească au luat un sfârșit plin de făgăduințe, — constatarea, că, în ciuda viscolului care a răscolit uni­tatea și armonia în sânul acestei societăți, resistența ei morală a fost cu mult mai viguroasă decât să nu fi putut readuce în scurtă vreme stările de binecuvântată și rodnică activitate, reclamate de principiul primordial al oricărui succes în luptă, de principiul solidarității. Grație solidarității restabilite între noi, acest falnic ținut românesc poate să dea iarăș o probă de vitalitatea lui nesecată și încă una poate mai viguroasă decât în trecut. Dar, poate, tocmai din strălucirea serbărilor de mâne, să înțelegem câștigul moral al frământărilor prin cari am trecut. A fost, poate, po­runca unei legi superioare să tre­cem prin acel foc purificator. Și ne aducem aminte, tot din mitologie, de un simbol plin de mister și — plin de-o adâncă și totuș atât de clară semni­ficație , ne aducem aminte de paserea Phoenix, care a fost consacrată nemuririi (Soarelui) și care se ardea din răstimp în răstimp singură, ca din cenușa sa să întinerească mereu... Sărbătoarea noastră. I

Next