Românul, octombrie 1912 (Anul 2, nr. 217)

1912-10-03 / nr. 217

Pag. 2. 11 „ROMÂNUL” Mercuri 16 Octomvrie 1912. V. 1911, când ne aflam la un loc: preoți și mireni, cărturari și plugari, tineri și bătrîni, bărbați și femei, în acel orășel bogat în aduceri aminte istorice românești cuprinși de vraja trecutului, mișcați până în adâncul sufletului de priveliștea miilor de oameni pătrunși de acelaș gând și de acelaș dor, însuflețiți de cuvintele auzite și de frumoasele producții artistice, la cari avusem norocul a fi de fată, purtați pe aripile vântului de primul zburător român dela noi și înălțați în sferele luminoase ale entuziasmului și ale încrederii în sine, de aripile și mai îndrăznețe ale gândului, răpit de un moment de înviorare sufletească. Este timpul să ne dăm seama, ce a rămas pe urma acestor clipe de înălțare sufletească, ce a răsărit din seminței aruncate în inimile noastre în frumoasele zile dela Blaj de acum un an și îndeosebi ce pași înainte a făcut însoțirea noastră culturală de atunci încolăci? Și dacă, spre a răspunde la această întrebare, și pe temeiul răspunsului obținut a câștiga o îndrumare pentru viitor, am ales din nou sediul Comitetului central în care am serbat, înainte cu trei ani, amintirea marelui Arhiereu Andrei Șaguna, am făcut-o ca să ne aducem aminte de un alt bărbat, care de asemenea a stat la leagănul însoțirii noastre și de al cărui nume e legat tot trecutul ei, timp de trei decenii și mai bine. Bărbatul acesta este Gheorghe Barițiu, de la nașterea căruia s’a împlinit în primăvara anului acestuia un veac și a cărui binecuvântată activitate este vie încă în amintirea generației mai în vârstă. Sub iiimpresiunea pildei vii de activitate neobosită, închinată binelui obștesc a nemuritorului Gheorghe Barițiu, vom cerceta deci ce am făptuit noi în cadrele însoțirii, din care facem parte, în curs de un an și mai bine și în ce direcție au a se îndrepta pașii noștri de aici înainte în conglăsuire cu menirea Asociației, în numele căreia ne-am întrunit astăzi în locul acesta. Oricine a aruncat o privire asupra raportului general al Comitetului nostru central, sau a urmărit cu oarecare băgare de seamă mersul instituțiunei, ai cărei membri suntem, a trebuit să observe, că lucrarea cea mai de seamă a însotirei noastre în timpul din urmă a fost și este răspândirea luminei în straturile cele mari ale poporului, propagarea cunoștințelor folositoare și a năravurilor bune în cercuri cât mai largi, închegarea rîndurilor între diferitele pături ale poporului nostru: între orășeni și săteni, între cărturari și necărturari, între intelectuali, meseriași și plugari. — Lucrarea aceasta, îndeplinită cu deosebire de despărțămintele și agenturile comunale ale însoțitei noastre, s’a manifestat în sutele de prelegeri poporale ținute, în bibliotecile înființate, în deprinderea cu cetitul și scrisul a acelor necunoscători de carte, în întocmirea câtorva expozițiuni mai mari sau mici și în premiarea produselor mai de seamă expuse, în înființarea câtorva reuniuni culturale sau economice, în încurajarea învățătorilor la o mai bună îngrijire a grădinilor școlare, și ici-colea, în distribuirea de altoi și de mașini agricole între țăranii noștri. Și cu bucurie trebuie să constatăm, că aceste nobile nizuinte, cari stau în deplin acord cu menirea însoțirii noastre, încep a fi îmbrățișate în cercuri tot mai largi, că la lucrarea mântuitoare de luminarea poporului nostru iau parte tot mai multe elemente, chiar și în ținuturi, cari până acum le consideram, dacă nu aproape pierdute, cel puțin nu tocmai accesibile culturei românești, în urma înrâuririlor nefavorabile străine de tot felul. Dovadă nou-înființatul despărțământ Vișeu Iza din ținutul Maramurășului, în care o mână de oameni devotați desvoltă o activitate din cele mai lăudabile, și despărțământul Sătmar-Ugocia, în care acum de curînd câțiva vrednici tineri din dieceza Gherlei au ținut o serie de prelegeri poporale, înviorând inimile poporalilor noștri din acele părți și storcând chiar și aprobarea străinilor. Și tot astfel la Geica și la Marghita din comitatul Bihorului, la Giurgiul din Săcuime și peste tot, unde a răsunat glasul chemării la viață prin cultura națională. Toate aceste ne dovedesc, că poporul nostru e străbătut de dorul de lumină, că el începe a prețui tot mai mult cartea românească și că în sufletul lui a început a prinde rădăcini tot mai adânci convingerea, că mântuirea lui nu are să și-o aștepte decât de la sine însuș. Și în împrejurările grele de astăzi pline de deceptiuni, de nenorociri elementare și de zângănitul armelor,, această convingere_este busola cea mai sigură, care se poate" condua la un viritor mai feriticit. Numai prin luminarea minții, prin întărirea puterilor noastre trupești și sufletești sub pavăza unor principii morale sănătoase și sub steagul iubirii frățești vom fi în stare a învinge greutățile, ce ne stau în cale și a ne asigura un loc vrednic între popoarele cu care am fost ursiți a viețui împreună. Deși însă, în genere, putem constata în timpul din urmă oarecare progres în lărgirea cercului de activitate al însoțirii noastre, totul am greși dacă am crede, că s’a făcut și se face tot ce trebuie făcut. Dimpotrivă dacă nu voim a ne înșela înșine, suntem datori a recunoaște, că în multe părți pătura noastră cultă încă nu este pătrunsă de ajuns de problemele „Asociațiunei”, că unele despărțăminte sunt și acum cadre fără de ostași și că cei puși în fruntea lor sau nu-și fac datoria deloc sau, și de fac din când în când unele încercări, nu au destulă perseveranță, ca să le ducă la bun sfârșit, ci se opresc la mijlocul drumului, așa, că din silințele lor nu se alege nimic pozitiv. Dovadă, că nu toți intelectualii noștri știu prețul, după cuviință, însemnătatea însoțirii noastre, și sunt în stare a se însufleți pentru scopurile ei, este și numărul, relativ mic, al acelora, cari au intrat în cadrele ei: 2649, fată cu numărul de aproape 10.000 câți s’au socotit mai anii trecuți că i s’ar putea înscrie ca membri. De altă parte, cum ne-am luat îndrăzneala a constata și cu alt prilej, între fruntașii noștri din diferitele regiuni ale țării nu e destulă legătură sufletească; ei nu se știu însufleți din destul pentru acelaș ideal și nu se știu supune unei discipline stricte pentru aducerea lui la îndeplinire. O parte mare dintre înșii se mărginesc a-și vedea de năcazurile proprii, iar alții, deși mai puțin egoiști, se izolează în cercul restrîns al împrejurimii nemijlocite, nevoind să știe nimic, de ce se întâmplă afară de hotarele comunei, cercului sau cel mult comitatului în care trăiesc. Spre a ilustra această afirmare voi aduce un singur exemplu. In cele câteva centre în cari avem școli secundare românești sau seminare pentru creșterea viitorilor preoți și învățători, s’a făcut de-o vreme încoace frumosul obiceiu de a se ținea, mai cu seamă în timpul iernii conferente de cuprins felurit pe seama publicului doritor de știință din acele centre. Ei bine, aș voi să știu, dacă chiar conferențiarii dintr’un loc cunosc ce se petrece în celălalt punct: dacă de pildă, la Brașov se urmărește, ce subiecte se tratează la Blaj, și dacă la Sibiiu ne dăm seama de materiile tratate la Năsăud, la Brad și la Beiuș? — Tare mă îndoiesc, că mi s’ar putea da un răspuns pozitiv la această întrebare, afară doară de vre-o informație întâmplătoare, culeasă din vre-o știre scurtă rătăcită în coloanele nu știu cărei gazete. Era vorba într’o vreme de un schimb de conurențian, ce aveau să se facă sub egida „AsogaTei’"noastre. S’a făcut, cât îmi aduie aminte, o încercare sau două cu succes foarte frumos, cum însumi am avut prilej a constata, dar atâta a fost tot, și mai departe lucrurile au rămas tot în starea de mai nainte. Și ce urmări favorabile ar avea un asemenea schimb, își poate închipui ori și cine. Publicul nostru s’ar deprinde a se ocupa cu aceleași probleme, emancipându-se din când în când din cercul strict al intereselor locale, ne-am mai primeni ideile, ne-am cunoaște mai bine unii pe alții și ne-am ști prețul reciproc, — cu un cuvânt: am aduce la îndeplinire acea „unire în cuget și in simțiri”, pe care o cântăm de atâta vreme, dar pe care încă n’am izbutit a o înfăptui pe deplin până acum. Fragment din : „O amintim" De I. Broșu. Entbehren sollst du! sollst entbehren! Faust I. Balul ținu până târziu, după miezul nopții. Deodată cu plecarea prefectului, lumea elegantă începu a se împrăștia pe rând, și grămădindu-se la cele două portaluri, dispărea în birjele, cari așteptau înșiruite una după alta la scară. Privitorul avea impresia că se găsește in fata unei coșnițe de albine, cervește, — atât era de mare aglomerația. De la un timp, localul împestrițat de oameni, limpezindu-se, pe încet, mai rămase un singur cuplu de vară, cu storurile trase. Vizitiul impacientat, plesnia din când în când cu sfârcul biciului spinarea cailor, îi smucea scurt din hățuri, apoi sărea bondănind, jos, de pe capră, și intrând pe furiș în gangul „Redoutei”, luminat abia cu un singur bec de gaz aerian, spiona ieșirea atât de anevoiasă a stăpânului său. In fine iată-l și pe acesta. Era însoțit încă de trei persoane, probabil de niște prieteni, ce-l reținuseră cu vorba mai mult. Ei își luară rămas bun unii de la alții, își strânseră manile, se salutară, și dispărură fiecare pe rând, în întunerec, ca într’un abis. Alexandru Boureanu, căci acesta este numele proprietarului cupeului, se adresă cătră vizitiu: — Gata Ioane? Ion, fără s’aștepte sfârșitul întrebării, trecându-și mânile: Gata boerule. Hm., păi mi se pare, c’o să ajungem chiar în zori, acasă! — Să fim sănătoși, zise Boureanu. Apoi după o pauză îl întrebă zgreburind: ai tras urechile cailor? — La poruncă stăpâne! Ion, adună velnnțele roșii de pe cai, îi trase de urechi, și până ce stăpânul său își înveli trupul încălzit prea tare, într’o blană grea, sări pe capră, smuci hățurile, pișcă cu sfârcul biciului ager pulpele grase ale fugarilor, — și-o porniră la goană. Roatele cupeului acum ciuruiau pe pavagiul stricat, acum se ronțăiau de pietrele tocite; arcurile pocneau, se lăsau, gemeau, iar sgomotul acesta uniform și scrijelat, se perdea ca un vaet, în noapte, printre ziduri. După un sfert de oră de fugă, prin oraș, cupeul ajunse la barieră, de aici se începea câmpul. Mijlocul lui, îl tăia în două șoseaua dreaptă, de țară. Deodată, de după zimții unui nor, se ivi luna, ca o secere. In lumina ei drumul alb și prăfos ducea printre sudaturi, și lanuri mohorâte de porumbiște. Ici și colo, se vedeau focuri pâlpâind, aprinseră oamenii miriștea. Liniștea asta grea, a după miezului de noapte, era turburată din timp în timp, de foșnetul vântului, ce trecea gemând peste vârfurile porumbiștilor uscate, cari sunau ca niște tărtăcuțe... Apoi pacea se înstăpânea din nou, și mai plimburie, asemenea unei ape adânci, fără de fund. Al. Boureanu se lăsă pradă gândurilor. Legănatul ritmic al cupeului, îi facilita toropeala aceea dulce. Ea te cuprinde totdeauna irezistibil după o petrecere, unde ai avut ocazia să conversezi cu femei frumoase... Sta nemișcat, cu ochii închiși pe jumătate, dând frâu liber fantaziei să zboare în voia ei... Uneori, adierea aspră a vântului de toamnă, îl făcea să tresară din această reverie nocturnă, însă blana călduroasă, cu care se învelise, echilibra disonanta stridentă, și-l cufunda din nou în imperiul visării, încetul cu încetul, el prodă să-și reconstruiască, grosso modo, peripețiile serii întregi. Se vedea în sala de dans, anturat de femei frumoase, cu privirile de foc, apoi deodată se vedea răpit pe luciul parchetului, într’un vals deliciosiș nebun, cuprinzând cu brațul său vânjos talia delicată a soției prefectului. Avea impresia, că este dus de un vârtej repede și rotitor, ce-l ridica sus, sus de tot, ca într’o pâlnie, la o înălțime amețitoare. Și din acest deliciu fermecător, îl trezea brusc biciuirea rece a vântului de toamnă și glasul aspru al lui Ion: hișargule!... hi tată!... hi mă!... In fine, după o goană de o oră, breakul se T !