Românul, martie 1914 (Anul 4, nr. 49-71)
1914-03-01 / nr. 49
íb> -ár Anul IV Arad, Sâmbătă 1 14 Martie 1014. Nr. 4. AOUl NAi ttMI OL Pe un an . . 28.— Cor. Pe jumătate an 14.— „ Pe 3 luni . . 7.— „ Pe o lună . . ..40 „ Pentru România și străinătate: Pe un an . 40.— franci Telefon pentru oraș și interurban Nr. 750. REDAC 11A și ADMINISTRATIA Strada Zrínyi N-rul 1/a INSERTIUNILE se primesc la administrație. Mulțumite publice și Loc deschis costă șirul 20 fii. Manuscrisele nu se innapoiază Colonizările. Colonizările își au începutul încă în timpuri vechi. Colonizările făcute de Ștefan cel sfânt, Géza și Béla IV au avut de țintă impopularea unor ținuturi ajunse aproape pustii, au avut așadar tendințe economice, cu excepția celor făcute de Ștefan cel sfânt, cari au avut drept stimulenți și momente de natură religioasă, servind în acelaș timp pentru înfrângerea Maghiarilor, cari țineau cu îndărătnicie la legea păgână. Aceasta e prima epocă a colonizărilor. A doua epocă o formează timpurile de după stăpânirea turcească, sub care locuitorii din ținuturile sudice ale țării au părăsit lăcașurile și averile lor pentru a se refugia în alte părți mai puțin primejduite. Colonizările făcute în acest timp sunt diriginte de curtea din Viena, în felul cum au fost esecutate prevalează tendințele politice, care aveau de scop germanizarea țării și prin germanizare crearea unei populațiuni „de încredere”. Ascuțișul acestor colonizări s-a îndreptat împotriva Maghiarimei, pe care curtea din Viena voia s-o slăbească cu orice preț și cu toate mijloacele disponibile. Coloniștii sârbi și germani ai episcopului Kollonics și ai baronului de Mereg, coloniștii slovaci ai baronului Haruckern, toți așezați în părțile sudice ale țării, în comitatele cele mai roditoare, au servit deopotrivă politica vieneză. Atât colonizările din prima epocă cât și cele din a doua, deși nu direct, dar indirect au fost păgubitoare poporului nostru, prin faptul, că întinderi de pământ, cam prin firea lucrurilor și în urma situației noastre geografice le udasem din belșug cu sângele nostru apărând țara, — au ajuns în mâni străine. Din punct de vedere politic, deosebită importanță au colonizările făcute în epoca constituțională, după anul 1867. Acestea au fost puse exclusiv în serviciul ideii statului unitar maghiar, și ascuțișul lor era îndreptat împotriva noastră în primul rând. Cu acestea ne vom ocupa mai cu răgaz, pentru a arăta întrucât sunt ele potrivite să tulbure buna înțelegerea, care — după vorbele contelui Tisza — trebuie să domniască între Români și Maghiari. Contele Tisza și-a rezervat doar mână liberă în chestia colonizărilor, e deci de datoria noastră să ne dăm seama ce va face această mână liberă, lucrând după normele cunoscute și în temeiul legilor în vigoare. Primele încercări de colonizare în era constituțională se fac pe timpul ministrului Szapăry, care cel dintâi își da seama, că singură puterea de asimilare a Maghiarimei nu e suficientă pentru asigurarea supremației maghiare, ca stadiu de trecere la unitatea acestui stat, ci e absolut necesar ca statul să dea mână de ajutor la cucerirea de teren pe seama maghiarimei de „pursânge”. In era constituțională s-au înființat nu mai puțin decât 42 de colonii (în câteva locuri colonia din punct de vedere administrativ a fost alăturată la cea mai apropiată comună politică) în comitatele: Arad, Bocsbodrog, Torontal, Timiș, Caraș-Severin, Hunedoara, Cojocna, Turda-Arieș, Solnoc-Dobâca, Târnava-mare și Bistrița-Năsăud, așadară cu excepția Băcsbodrogului toate comitate cu locuitori români. După comitate, sunt în Caraș-Severin 11 colonii, în Timiș 9, în Torontal 6, în Băcsbodrog 5, în Arad 2, în Hunedoara 2, în Turda-Arieș 2, în Cojocna 2, în Solnoc-Dobâca 1, în Târnava-mare 1, în Bistrița-Năsăud 1. Dela anul 1880 până la 1894 colonizările se fac fără sistem, fără un plan bine definit, după buna chibzuință a conducătorilor acestei mișcări. In anul 1894 se votează legea colonizărilor, care oferă ajutor mult mai mare coloniștilor, dar în schimb asigură statului un control mult mai riguros și restricții în ce privește dreptul de înstrăinare a moșiei primite din partea statului. Coloniștii primesc o moșie în întindere între 15 și 37 jug. cad., de regulă în întindere de 20 jug. cad, împreună cu o casă și toate acareturile, pentru suma de cor. 7000. Cu suma de cor. 2000, despre care viitorul colonist trebui să producă actele legale că o are, se acoper cheltuielile începutului, îndeosebi se procură uneltele și vitele necesare la economie. Pentru achitarea prețului de cumpărare al moșiei, colonistul primește un împrumut amortizabil în timp de 50 de ani, în anuități de câte ccr. 250, începând cu anul al 4-lea al luărei în posesiune, avându-se în considerare greutățile începutului, întinderea de pământ necesară clădirilor și instituțiunilor publice o oferă statul gratuit; întinderea de pământ cuprinsă de aceste colonii e de 124, 797 jug. cad., cu un număr de 78,942 locuitori — la finea anului 1910. In condițiile înșirate mai sus s’au înființat 22 din cele 42 de colonii; ultima colonie s’a înființat la anul 1909, fiind în fruntea ministerului de agricultură Darányi, inspiratorul proiectului de lege despre colonizări, care Scrisoarea unei nemulțumite. Dragă Maria, De Ion Agârbicean. Toată ziua m-am certat cu mama și cu tata, ceea ce, de bună seama, nu e frumos dela o fată bine crescută ca mine. Sunt sigură că asta e și părerea ta. Dar cred că mă vei desvinovăți, îndată ce-ți voi u spune despre ce-a fost vorba. Vai, nu le ceream o haină nouă pentru o nouă petrecere, căci, durere, suntem în Păresenii, și până la adunarea Associațiunii, colo la vară, știu că n’am să mai dansez. Dar chiar de monotonia asta în care suntem ursite să trăim acum, mă plângeam azi dimineață părinților mei. Ne sosise poșta și, ca de obiceiu, cercetai repede foiletonul gazetelor, și, tot ca de obiceiu, nu întâlnii nimic pentru mine. Când zic pentru mine, înțeleg pentru noi fetele, o poezioară, o nuvelă care să ne intereseze și pe noi și să ne facă o clipă două de lectură plăcută. Politică și iar politică, până și în foiletoane! Văzând că arunc cu mânie gazetele, fata se uită mirat la mine și mă întrebă: „Ce-i cu tine fată?” — „Sunt iritată la culme”, îi răspund: „că eu n’am nici odată ce ceti în gazetele dumnitale. Dumneata nu scapi nici un șir, dela prim articol până la noutăți, până la telegrame. Mi-e năcaz când te văd cu câtă poftă cetești, pentru că mi-ar plăcea să pot face și eu tot așa. Iți poți închipui, n’am nici o distracție. Afară plouă, ninge, șueră viscolul , nici chiar o plimbare nu poți face pe-o vreme așa de nestatornică și de urîtă. Acum, ce n'aș da, să am și eu de cetit,ceva proaspăt, în fiecare zi, cum ai dumneata. Dar se vede că redactorii gazetelor noastre cred că’n familii nu e decât tatăl, se vede că au uitat cu toții că sunt pe lume și fete tinere”. Tata a început să-mi spună o mulțime de lucruri despre datorința ziarelor naționale, despre însemnătatea chestiunii naționale care, cică, a eșit acum la suprafață, că redactorii de azi trebuie să-și pună toată munca pentru ca să fie cât mai bine slujită cauza poporului, —în sfârșit că azi -oricărei domnișoare de român nu ii permis să fie străină -de chestiunea mare ce se agită, că trebuie să simțim și noi ca oricare român. In consecință,lectura lui poate fi și lectura mea. Și, tot ca o consecință, tata iea gazeta de pe masă, îmi arată un titlu, și mi-o pune sub nas! Iți poți închipui ce-am făcut, am luat gazeta și am aruncat-o pe covor. Tata s’a mâniat, mama -s’a aprins ca focul, că „ce purtare-i asta”? Tata mi-a zis: „Dacă vreai să cetești nuvele și poezii, ai două reviste, una de la Sibiiu, alta de la Orăștie. Nu căuta literatură aleasă în ziare. Ziarele au altceva de făcut. Ele sunt sămănătoare de idei, și mai ales ele poartă lupta pentru biruința ideilor, pentru popularizarea lor. Astfel dacă întâlnim în foiletoanele lor o bucată pur literară pe săptămână, să ne fie de-ajuns”. Eu i-am reflectat -că nu-s de aceeaș convingere,că rămâne destul loc într’un ziar și pentru politică, dar sparțiul -ce-i sub linia neagră, pe două fețe cel puțin să fie tribuna purei literaturi. — „Literatură pură fac revistele,îmi zise acum și mama. Cetește -că ai două”. — Dar n’am ce ceti nicii acolo, scumpii mei, am isbucnit și mai cu patimă. Ce să cetești? Nuvelele de-acolo nu-s decât povești sarbede. Nimic nu te încântă, nimic nu te face să visezi. Asprimea vieții iese la iveală din toate șirele. Nu-i poezie, nu-i ideal, nu-i farmec. Nu știu pe ce voce înălțată voiu fi spus cuvintele acestea, dar știu că mama mi-a zis: „Nerușinat-o!” De-aici,apoi, cearta s’a continuat toată ziua. Am și plâns,mi se părea că, cu cât ni se încrucișau mai des părerile, cu atâta mă înstrăinam mai tare de părinții mei. Ia sfârșit ce să-ți spun? N’am ajuns la nici o înțelegere, și mama -la urmă -a făcut un gest desperat că nu mai stă de vorbă cu mine; prin gestul acela -părea că mi-a zis: „Ești nebună”. De aceea vreau să stau de vorbă -cu tine, scumpă Maria, sunt convinsă ri amândouă ne înțelegem. Spune-mi drept de -când n’am mai cetit tu ceva în românește ca să-ți placă? In poezii nu-s decât plângeri și iarăși plângeri, suspine și lacrimi. Pentru ce? Pentru a nimica toată! -Poeții