Românul, iulie 1914 (Anul 4, nr. 142-161)

1914-07-01 / nr. 142

Anul IV ABONAMENTUL Pe u an. . 28.— Cor. Pe jumătate an 14.— „ Pe 3 luni . . 7.— „ Pe o lună . . ..40 „ Pentru România și străinătate: Pe un an . 40.— franci Telefon pentru ora­ș și interurban Nr. 750. MUZEUL presei SEVER socal •HMBOUR _ Arad, Marți 1|14 Iulie 191 ROMANUL Nr. 142 REDACȚIA «I ADMINISTRAȚIA Strada Zrinyi N-rul 1/a INSERTIUNILE ne primesc la admini­strație. Mulțumite publice și Loc deschis costă șirul 20 fi­.. Manuscrise nu se în­­napoiază.­­ Ajunge cu bocetele ! ...In momentele de zăpăceală, știut este, că poporul român dom­e­ște, adică se bocește. Deocamdată gazetele române din Transilvania docesc și blastămă­nieîndurarea­­ cerului... „N. Rev. Rom." Vestea atentatului de la Sarajevo a fost primită cu diferite sentimente la diferitele nea­muri și grupări de interese politice în Euro­pa, iar urmările lui au fost calculate în fel și chip. Presa din Germania, — spre lauda Ger­maniei fie zis, nu tocmai cea mai serioasă, —— găsește că tripla alianță nu mai are rost. Constatarea aceasta dă îndemn Germanilor realiști, cari spuneau și până acum, că tripla alianță e o iluzie, și că în caz de conflict Ger­mania se va trezi cu o gravă deziluzie, să iz­bucnească fără jenă: „Gut das er tot ist!” Presa rusească e mistică. Presa franceză e generoasă. Presa italiană și cea engleză vorbesc, a­­cademic dar cu multă siguranță, de o apro­piată parcelare a monarhiei. Presa sârbească înjură, provoacă și ame­nință, asemenea ziarelor „mondiale” din Vie­­na și din Budapesta, inspirate de guvernele lor, sau de prostia proprie. In orașele ma­ghiare, chiar și în Aradul nostru, lumea ma­ghiară s’a pus pe chefuri, la vestea atentatu­lui. Scenele din parlamentul budapestan sunt cunoscute. Presa românească din Ardeal, Ungaria și Bucovina — bocește. Pe cât de scârboase sunt accentele presei germane, și frivolitatea presei sârbești și a parlamentului „maghiar”, pe atât de nebăr­bătești sunt bocetele întrunirilor și a presei noastre. O singură scuză mare au de­ firea expanzivă și sinceră a rassei române. * Dar bocetele noastre trebuie neapărat lă­murite; almintrea s’ar părea, că noi ne-am perdut capul cu desăvârșire, și că am des­curajat și nu -m ai știm ce să facem. Nu-i așa. N’am descurajat și nu ne-am pierdut firea. Știm foarte bine ce avem de făcut, calea, pe care avem să urmăm, stă luminoasă înaintea noastră. E o cale cunoscută. E calea cea veche. Atentatul de la Sarajevo, a adus el oare­care schimbare în situația noastră de azi? N’a adus nici o schimbare. Dacă poate fi vorba de schimbări, atunci numai așteptă­rile noastre din viitor au suferit o simți­toare atingere. Dar situația de azi rămâne ace­laș, și, rămânând situația, rămâne­­ și ati­tudinea noastră în și față de ea. N’avem decât să continuăm cu armele de luptă de până acum, pe terenul de luptă, pe care ne-am răsboit până azi. Să nu vorbim deci de zăpăceală, de per­­dere de cap, de neorientare. Am ajuns la răspântie, și trebuie să alegem: la dreapta sau la stânga? Nu. Umblăm pe-o cale veche, pe-o singură cale, pe care am străbătut’o de jumătate, poate am străbătut’o aproape chiar întreagă. Mergem pe aceiaș cale, înainte! Ar putea fi vorba de­ o schimbare a situa­ției, dacă în urma atentatului s’ar face schimbare în sistemul de guvernament, în­­ spre mai rău. Decât o schimbare în­spre mai rău n’a urmat și nu va urma. De una, nu, pentru că mai rău decum e, nici că se mai poate. De alta, nu, pentru că astăzi oricare politician maghiar, oricât de șovinist și de necopt ar fi, își dă seama, instinctiv sau prin raționament, că o politică de opresiune ad extremis înseamnă accelerarea terapeutică a descompunerii! Și asta nu a vrea nici un po­litician maghiar, căci prin descompunerea monarhiei noi, Românii și slavii, pierdem foarte puțin. Germanii pierd ceva­ mai mult, Maghiarii însă pierd — foarte mult, pierd totul. Károlyi, Justh, Andrássy, Tisza et tutti quanti, știu foarte bine, că dacă diplo­mația europeană vorbește azi de monarhia austro-ungară ca de al doilea „mare bol­nav", de Ungaria independentă și împilatoa­re va vorbi la capitolul mortalității infantile... Iată de ce opoziția maghiară se lasă bu­curos înfrântă, iată de ce, astăzi politicianii maghiari, rând pe rând, devin dualiști „con­vinși”, și iată de ce, cu mâne, cu siguranță se va găsi un partid maghiar, nestrăin de ideile federaliste. Instinctele popoarelor deș­teaptă în mod biologic, deci în mod fatal, o politică de conservare. Iar dacă nu?... Pentru aceste motive nu trebuie să pri­mim serios amenințările lui Tisza, etalate în ultimul consiliu de miniștri, despre care ne vestea scrisoarea din Viena, publicată în nu­mărul nostru de Sâmbătă. Tot pentru aceste motive nu este iertat să ne lăsăm ademeniți de politica, ce urmează guvernul Tisza față de noi, în vremea din urmă, politică care t Dumitru Pușchila. Dr. C. Ghibu. Numărul ultim al „Convorbirilor literare” a adeverit svonul trist pe care l’am auzit acum vre-o două săptămâni în satul meu natal, în Săliște. In adevăr, Dumitru Puschila, tânărul profesor dela București nu mai e printre cei vii... D. Puschila e originar din Săliște. Copil de oameni săraci, cari au fost siliți să emigreze din satul lor, Puschila a părăsit Săliștea la vârsta de 7—8 ani, curând după ce intră în școala primară a satului său, de care a răm­as legat sufletește până la moarte. In București unde părinții aveau o situație foarte modesta, Puschila a urmat liceul, îndurând lipsuri peste lipsuri, de cari însă nu s’a plâns nici­când. Vara, în vacanță, venia uneori să-și revadă satul și puținele rudenii, cari nu’au emigrat. Printre noi „studenții” de acum 10—12 ani a­­pariția lui Puschila trezea totdeauna simpatii sincere și amintirea lui a rămas vie printre toți cei de-o seamă cu el. La 1905 s’a înscris la universitatea din Bu­curești, secția filozofică. Cine nu-i cunoștea mai de aproape nici n’ar fi bănuit de câtă în­țelegere și de câtă râvnă era capabil acel băe­­taș plăpând, care-ți facea totdeauna impresia de slab hrănit. Dar nu a trecut un an și profe­sorii lui l-au gasit. Și-a terminat apoi studiile universitare și a luat o catedră la un știu care liceu, unde a funcționat vr’o 2—.1 ani. In acest timp a con­tinuat să lucreze pe terenul filologiei, afirm­ân­­du-se ca un muncitor original și metodic. „Do­tat cu cel mai desăvârșit spirit de observație, capabil de concentrare sufletească într’un grad superior, Pușchila a fost cel mai distins elev al universității din București în ordinea pre­gătirii filologice în domeniul romanic și ger­manic”,­­ după cum zice d. D. Ștefănescu în „Convorbiri literare” (pg. 579 a. c.) n’a fost mirare deci, dacă ministerul de culte și instruc­ție l’a luat de la catedra sa pe acest tânăr, care ce e drept publicase până aci abia un studiu în „Anuarul de Geografie” și ceva în „Convorbiri literare”, — și l’a trimis să studieze mai de­parte, la Berlin. In capitala Germaniei tânărul filolog a lucrat mai mult pentru pregătirea lui metodică, decât pentru a se întoarce cu lu­crări gata. Dar iată că, tocmai când se apro­pia de sfârșitul studiilor sale strălucite, trebuind să se întoarcă pentru câtăva vreme în țară, în drum „la graniță, o întârziere neprevăzută, — frigul, — o pneumonie grăbită” — îi pune ca­păt zilelor... * La locul prim „Convorbirile literare” din Mai a. c. aduc un studiu postum a lui Pușchila despre „Furca de tors”. E o lucrare, care va păstra numele tânărului ei autor de abia 26 de ani, printre reprezentanții cei mai devotați ai științei românești. Dormi în pace, scumpe prieten! Amintirea ta va rămânea între putinii cari te-au cunoscut și iubit. Sibiiu, 27 Iunie 1914. Sonet Am străbătut și eu de-alung pământul In goană oarbă după fericire, In suflet pară, iar în gând neștire, Pornit să-mi aflu prada sau mormântul. In calea mea intrat-am în palate Strălucitoare, pline de lumină Si în bordeie scunde, în ruină. Bătut-am căi pustii si neumblate. Si m’am întors la vatra mea uitată Si inima-mi stătea să mi se spargă In van căutând norocu ‘n lumea largă. Si istovit de drumul lung. De-odată Un fior năpraznic îmi trecu prin vine... Si-atunci aflat-am fericirea ’n mine. loan Al. de Lemeny. y

Next