Românul, iulie 1914 (Anul 4, nr. 142-161)
1914-07-01 / nr. 142
Anul IV ABONAMENTUL Pe u an. . 28.— Cor. Pe jumătate an 14.— „ Pe 3 luni . . 7.— „ Pe o lună . . ..40 „ Pentru România și străinătate: Pe un an . 40.— franci Telefon pentru oraș și interurban Nr. 750. MUZEUL presei SEVER socal •HMBOUR _ Arad, Marți 1|14 Iulie 191 ROMANUL Nr. 142 REDACȚIA «I ADMINISTRAȚIA Strada Zrinyi N-rul 1/a INSERTIUNILE ne primesc la administrație. Mulțumite publice și Loc deschis costă șirul 20 fi.. Manuscrise nu se înnapoiază. Ajunge cu bocetele ! ...In momentele de zăpăceală, știut este, că poporul român domește, adică se bocește. Deocamdată gazetele române din Transilvania docesc și blastămănieîndurarea cerului... „N. Rev. Rom." Vestea atentatului de la Sarajevo a fost primită cu diferite sentimente la diferitele neamuri și grupări de interese politice în Europa, iar urmările lui au fost calculate în fel și chip. Presa din Germania, — spre lauda Germaniei fie zis, nu tocmai cea mai serioasă, —— găsește că tripla alianță nu mai are rost. Constatarea aceasta dă îndemn Germanilor realiști, cari spuneau și până acum, că tripla alianță e o iluzie, și că în caz de conflict Germania se va trezi cu o gravă deziluzie, să izbucnească fără jenă: „Gut das er tot ist!” Presa rusească e mistică. Presa franceză e generoasă. Presa italiană și cea engleză vorbesc, academic dar cu multă siguranță, de o apropiată parcelare a monarhiei. Presa sârbească înjură, provoacă și amenință, asemenea ziarelor „mondiale” din Viena și din Budapesta, inspirate de guvernele lor, sau de prostia proprie. In orașele maghiare, chiar și în Aradul nostru, lumea maghiară s’a pus pe chefuri, la vestea atentatului. Scenele din parlamentul budapestan sunt cunoscute. Presa românească din Ardeal, Ungaria și Bucovina — bocește. Pe cât de scârboase sunt accentele presei germane, și frivolitatea presei sârbești și a parlamentului „maghiar”, pe atât de nebărbătești sunt bocetele întrunirilor și a presei noastre. O singură scuză mare au de firea expanzivă și sinceră a rassei române. * Dar bocetele noastre trebuie neapărat lămurite; almintrea s’ar părea, că noi ne-am perdut capul cu desăvârșire, și că am descurajat și nu -m ai știm ce să facem. Nu-i așa. N’am descurajat și nu ne-am pierdut firea. Știm foarte bine ce avem de făcut, calea, pe care avem să urmăm, stă luminoasă înaintea noastră. E o cale cunoscută. E calea cea veche. Atentatul de la Sarajevo, a adus el oarecare schimbare în situația noastră de azi? N’a adus nici o schimbare. Dacă poate fi vorba de schimbări, atunci numai așteptările noastre din viitor au suferit o simțitoare atingere. Dar situația de azi rămâne acelaș, și, rămânând situația, rămâne și atitudinea noastră în și față de ea. N’avem decât să continuăm cu armele de luptă de până acum, pe terenul de luptă, pe care ne-am răsboit până azi. Să nu vorbim deci de zăpăceală, de perdere de cap, de neorientare. Am ajuns la răspântie, și trebuie să alegem: la dreapta sau la stânga? Nu. Umblăm pe-o cale veche, pe-o singură cale, pe care am străbătut’o de jumătate, poate am străbătut’o aproape chiar întreagă. Mergem pe aceiaș cale, înainte! Ar putea fi vorba de o schimbare a situației, dacă în urma atentatului s’ar face schimbare în sistemul de guvernament, în spre mai rău. Decât o schimbare înspre mai rău n’a urmat și nu va urma. De una, nu, pentru că mai rău decum e, nici că se mai poate. De alta, nu, pentru că astăzi oricare politician maghiar, oricât de șovinist și de necopt ar fi, își dă seama, instinctiv sau prin raționament, că o politică de opresiune ad extremis înseamnă accelerarea terapeutică a descompunerii! Și asta nu a vrea nici un politician maghiar, căci prin descompunerea monarhiei noi, Românii și slavii, pierdem foarte puțin. Germanii pierd ceva mai mult, Maghiarii însă pierd — foarte mult, pierd totul. Károlyi, Justh, Andrássy, Tisza et tutti quanti, știu foarte bine, că dacă diplomația europeană vorbește azi de monarhia austro-ungară ca de al doilea „mare bolnav", de Ungaria independentă și împilatoare va vorbi la capitolul mortalității infantile... Iată de ce opoziția maghiară se lasă bucuros înfrântă, iată de ce, astăzi politicianii maghiari, rând pe rând, devin dualiști „convinși”, și iată de ce, cu mâne, cu siguranță se va găsi un partid maghiar, nestrăin de ideile federaliste. Instinctele popoarelor deșteaptă în mod biologic, deci în mod fatal, o politică de conservare. Iar dacă nu?... Pentru aceste motive nu trebuie să primim serios amenințările lui Tisza, etalate în ultimul consiliu de miniștri, despre care ne vestea scrisoarea din Viena, publicată în numărul nostru de Sâmbătă. Tot pentru aceste motive nu este iertat să ne lăsăm ademeniți de politica, ce urmează guvernul Tisza față de noi, în vremea din urmă, politică care t Dumitru Pușchila. Dr. C. Ghibu. Numărul ultim al „Convorbirilor literare” a adeverit svonul trist pe care l’am auzit acum vre-o două săptămâni în satul meu natal, în Săliște. In adevăr, Dumitru Puschila, tânărul profesor dela București nu mai e printre cei vii... D. Puschila e originar din Săliște. Copil de oameni săraci, cari au fost siliți să emigreze din satul lor, Puschila a părăsit Săliștea la vârsta de 7—8 ani, curând după ce intră în școala primară a satului său, de care a rămas legat sufletește până la moarte. In București unde părinții aveau o situație foarte modesta, Puschila a urmat liceul, îndurând lipsuri peste lipsuri, de cari însă nu s’a plâns nicicând. Vara, în vacanță, venia uneori să-și revadă satul și puținele rudenii, cari nu’au emigrat. Printre noi „studenții” de acum 10—12 ani apariția lui Puschila trezea totdeauna simpatii sincere și amintirea lui a rămas vie printre toți cei de-o seamă cu el. La 1905 s’a înscris la universitatea din București, secția filozofică. Cine nu-i cunoștea mai de aproape nici n’ar fi bănuit de câtă înțelegere și de câtă râvnă era capabil acel băetaș plăpând, care-ți facea totdeauna impresia de slab hrănit. Dar nu a trecut un an și profesorii lui l-au gasit. Și-a terminat apoi studiile universitare și a luat o catedră la un știu care liceu, unde a funcționat vr’o 2—.1 ani. In acest timp a continuat să lucreze pe terenul filologiei, afirmându-se ca un muncitor original și metodic. „Dotat cu cel mai desăvârșit spirit de observație, capabil de concentrare sufletească într’un grad superior, Pușchila a fost cel mai distins elev al universității din București în ordinea pregătirii filologice în domeniul romanic și germanic”, după cum zice d. D. Ștefănescu în „Convorbiri literare” (pg. 579 a. c.) n’a fost mirare deci, dacă ministerul de culte și instrucție l’a luat de la catedra sa pe acest tânăr, care ce e drept publicase până aci abia un studiu în „Anuarul de Geografie” și ceva în „Convorbiri literare”, — și l’a trimis să studieze mai departe, la Berlin. In capitala Germaniei tânărul filolog a lucrat mai mult pentru pregătirea lui metodică, decât pentru a se întoarce cu lucrări gata. Dar iată că, tocmai când se apropia de sfârșitul studiilor sale strălucite, trebuind să se întoarcă pentru câtăva vreme în țară, în drum „la graniță, o întârziere neprevăzută, — frigul, — o pneumonie grăbită” — îi pune capăt zilelor... * La locul prim „Convorbirile literare” din Mai a. c. aduc un studiu postum a lui Pușchila despre „Furca de tors”. E o lucrare, care va păstra numele tânărului ei autor de abia 26 de ani, printre reprezentanții cei mai devotați ai științei românești. Dormi în pace, scumpe prieten! Amintirea ta va rămânea între putinii cari te-au cunoscut și iubit. Sibiiu, 27 Iunie 1914. Sonet Am străbătut și eu de-alung pământul In goană oarbă după fericire, In suflet pară, iar în gând neștire, Pornit să-mi aflu prada sau mormântul. In calea mea intrat-am în palate Strălucitoare, pline de lumină Si în bordeie scunde, în ruină. Bătut-am căi pustii si neumblate. Si m’am întors la vatra mea uitată Si inima-mi stătea să mi se spargă In van căutând norocu ‘n lumea largă. Si istovit de drumul lung. De-odată Un fior năpraznic îmi trecu prin vine... Si-atunci aflat-am fericirea ’n mine. loan Al. de Lemeny. y