Românul, ianuarie 1916 (Anul 6, nr. 21-23)

1916-01-28 / nr. 21

Anuî Ví. ABUJNAMEMTÜL. Pe un *n . 28.— Cor. Pe jumătate an 14.— „ Pe 8 luni . . . 7.— „ Pe o lună . . ..40 „ Pentru România ți străinătate. Pe un an. .40.— franci. Telefon pentru oraș și interurban Nr. 760. ARAD, Joi 10 Februarie n. (28 Ianuarie v.) 1916. Nr. 21 BEDAGfIA »! administratif Strada Zrínyi Nr.l/a INSERTIUNILE ae primesc la admin!« •tratie. Mulțumite publice și Log deschis costă șirul 20 iii. Manuscriptele nu se la* napoliz &. Denund­an­tii... 5 Arad, 9 Februarie. Pentru omul cinstit e o imposibilitate mo­rală să pârască pe cineva pe nedreptul, chiar când are motive grave pentru a descoperi lucruri pe cari numai el le știe și cari sunt de-a dreptul vătămătoare binelui public, ordi­­nei morale, el nu va cuteza, decât în cazuri foarte rare, deosebite, să facă o pură ano­nimă. Chiar în aceasta residă o bună parte a omului cinstit, a caracterului integru că „urează să-și spună în fața lumii părerile, convingerile, mai ales faptele la cunoștința neîndoioasă a cărora a ajuns, chiar când prin aceasta n’ar înainta pe drumul de a-și crea mu­lți prietini și binevoitori. Mașinăria vieții publice din nici un stat, ori­cât de bine organizat, nu poate merge fără greș, și denunțările nici într’o țară nu-s necunoscute, chiar în vremuri de pace. Pe lângă controlul cel mai sever, sunt oameni aplicați în vieața publică cari se pricep că se lucrează în întuneric, și descoperirea lor e binevenită. Niciodată însă denunțările ano­nime n’au fost agreate de publicul mare, ne mai place tuturor pășirea bărbătească, pe față. Și nu odată opinia publică a creat ade­vărate tipuri de eroi din oamenii cari au avut cutezanța să descopere vr’un rău mare de care suferea viața publică din vr’o țară în ur­ma activității dezastruoasă a unor funcționari sus puși. Denunțările anonime au fost și sunt mai multe în țările în care, deși au o organizație de drept destul de închegată, controlul e mai puțin, mai superficial, dar cu deosebire la popoarele cari au retrebuit în chip deosebit de bogat pe denuncianții de orice soia. Sunt țări și popoare la cari, pe lângă adevăratele interese de stat și de națiune, mai sunt luate în combinație și altele, de multe ori numai pla­nuri, himere pentru viitor, și totuș aceste din urmă au fost îndrăgite mai mult decât cele dintâi, și li se dă întâietate în toate preocu­pările celor de la cârma statului. Dacă cineva — denunciant iscălit sau anonim — arăta vr’o primejdie care amenință adevăratele in­terese de stat putea să nu fie ascultat, dar dacă semnala vr’un pericol pentru himerele din viitor, denunciantul era cu siguranță a­­scultat și răsplătit. La noi în țară mai ales popoarele nes­a­­ghiară au avut, în timp de pace, parte de că­deau într’o măsură deosebită de mare în inte­resul acestor denuncianți. Se formase o anu­me categorie de oameni — și cam știm din sinul cărui neam se recrutau, — o anume pressă care trăia pe urma denunțărilor. Ori­cât am strigat noi, ori­cât ne-am apărat îm­potriva acestor părăsiți, nu prea ne-au cre­zut pe cuvânt cei puternici. In pressă în par­lament bărbații noștri conducători au avut să se lupte ani de-a rândul pentru a împrăștia bănuiala cu care ne învăluiră bârfitorii din umbră, și n’am putea să spunem că au făcut’o aceasta cu un succes mai vădit. Bănuiala a­­ rămas asupra noastră până la începutul răs­­boiului,până s’a văzut cine minte, și cine spune adevărul. După ce neamul nostru a dat proba cea mare de credință față de tron și țară, denun­­cianții noștri au mai tăcut, deși nu de tot, însă vieața publică maghiară a început abia acum să-i cunoască pe acest soiu de oameni, acum când și din sinul ei au secerat câteva jertfe nevinovate. Denunciantul anonim e de obiceiu un om certat adânc cu conștiința, un om al intere­sului și denunță de cele mai multe ori fiind aceasta în interesul său, deși el se pune sub masca interesului de stat. De astfel de inte­rese au fost conduși și demuncianții noștri, persoane sau ziare, dar se înțelege până a fost numai cinstea noastră în joc și binele no­stru, pressa ungurească n’a prea avut cu­vinte aspre pentru acești oameni din tafă. A­­cum strigă înpotriva lor, acum îi cunosc și gazetele maghiare. Văd și scriu că demun­d­antul anonim, în ultima analiză, e un egoist imoral în cele mai multe cazuri, care din ură și dorință de răsbunare, din poftă de câștig, e în stare să arunce cele mai grave acuze asupra concetățeanului său. S’a strigat în gura mare să se tae odată pentru totdeauna creanga de sub piciorul a­­cestor paseri de pradă, și s’a simțit o resu­­flare de ușurare în toată țara când, zilele a­­cestea apăru ordinațiunea ministrului de hon­vezi prin care se oprește pe viitor a se lua în socotință ori­ce denunț anonim în legătură cu armata. Ne bucurăm și noi de această dispoziție dreaptă și așteptată de toată lumea. Ne-ar plăcea însă dacă s’ar transpune acest mod nou de a vedea și a judeca lucru­rile și în alte domenii ale vieții publice de stat, și ordinațiunea aceasta s’ar repeta și aici și nu ar rămânea numai în cadrele între cari se mișcă și pe cari le-ar atinge puterea armată. Căci mai sunt și astăzi oameni și chiar ziare cari urmăresc nobila indeletni­s BB sau­ WHicheis* Numărul popora! pe ! an 4 mr Primw! unui exstmular 10 ??!«*■?, Număr!?! ponorul ne V* 2 mtm? e 7 întâiul cântec! (Schiță). X De douăzeci de ani ducea vieață grea și amară, de douăzeci de ani de când s’a căsă­torit. Nu-i vorbă, nici în iunie nu i-a prea zimbit soarele, căci tot din slujit pe la străin a trăit, dar pe semne unii se însoară numai pentru ca ^ să nici mă­ poatăT^oafe^grumazii din Trug « cât vor trâi.?­Nimerise de nevasta o "femeie Hoinlvî ciapsă, molâe, care la puține lucruri se pricepea, la și mai puține o ajutau puterile, dar care tot la doi ani, pe la Bobotează, îl cin­stea pe român cu un nou născut. Și în funia lui fusese scump la vorbă, și mai scump la cân­tec Ion Prata, dar de când s’a însurat nime ni l-a văzut vr’odată la birt să închid o cupă de vin, nime­nu l-a auzit cântând, ca pe alți bărbați tineri. Sărăcia și năcazurile îl cople­șiseră atât de cumplit, încât îi venia greu chiar să-și ridice capul spre soare; se sperise — un șir de ani — atât de mult sub poverile muncii înfrigurate, necurmate, încât chiar trupul lui, sănătos și tare ca ferul în iunie, începu să­ se învermănoșeze. După zece cinsprezece ani de muncă întinsă se trezi cu junghiuri, cu vătă­­mături cari îl tăiau ca cu limbi de oțel de câte­­o­ri se schimba vremea. Oamenii din sat îl văierau, se mirau de da­rul lui Dumnezeu cu copiii ce-i umpleau casa, și nime­ni se c­udea văzându-i mereu cu ca­i, a pus în pământ pe Ion Prața, văzându-l îmbă­trânit înainte de vreme. De când începu răsboiul, trecu de două­ ori prin fața comisiilor de atentare, dar scăpă. Nime din sat au avutre­un cuvânt împotriva acestei mântuiri. Cei mai mulți ziceau: „Atâta ar mai trebui! Să-l ducă și pe Prata”. Ion Prata nu arăta nici o teamă mergând la asenzare, dar nici întorcându-se nu arăta nici o urmă de bucurie pentru ca scăpase. Nu striga, nu cânta, nu intra în birt să se îmbete, ci se strecura încet spre coliba lui. Nu de mult se dădu poruncă pe r., a fi cer­­cetași a treia­ oară cei cari mai rămaseră pe acasă. Ca de obiceiu, aceeaș zarvă se porni în­tre oameni. Care va mai fi asentat, care va mai scăpa? Seara, în preziua asentării, nevasta lui Ion Praza îl întimpină cu hohote când acesta veni de la lucru. Ca de obiceiu, bărbatul nu o luă în seamă, era prea obicinuit cu plânsete în casă. — De astădată n’ai să scapi nici tu, Ioane”, zise ea într’un târziu. — Bocind te-ai născut, bocind vei muri” zise bărbatul c’un fel de dispreț. — Nu vei scăpa. Am tras cărțile. — Prostii! — Ce prostii! Și ’n rândurile trecute am fă­cut așa, și am știut că vei scăpa. — Cum va vrea Dumnezeu. In urmă tot un drac! —• Cum, tot un drac? — Tot un drac! răspunse obosit Ion Praja, și ieși în curte. Dimineața porni cu alți treizeci și patru de tovarăși spre orașul în care se făceau așen­­zările. Tot oameni în vârstă, nu p­r­i aveau chef de vorbă, și mai puțin de glumă. Dar unul apu­case ceva ’n cap de cu dimineață și cu orice preț voia să știe că cine va mai rămânea în sat, dacă-i vor afla de bani și pe ei. Multă vre­me nu-i răspunse nime până când, într’un târ­ziu, spre mirarea tuturor, Ion Prata zise: — Cu noi ori fără noi, tot un drac ș’acasă! — Cum așa? întrebă cu mânie cel ticnit. — Uită-te la noi și vei avea răspunsul” zise Prata liniștit. Nici unuia nu-i căzu bine răspunsul lui Prata și mulți își arătară chiar supărarea. Dar Prata nu mai zise nimic, ca de obiceiu, nici pe drum, nici în oraș, nici în fața comisiei care-1 află acum de bun, nici în drum spre casă. Ortacii lui aflați de buni se luară pe după cap, de ’odată ce intrară în sat, și începură un cântec trăgănat, care nu se curmă decât înghi­­tându-i pereții birtului din mijlocul satului, în care birt intrară atâtea rânduri de asentați pâ­nă acum. Era cântecul cântat de feciorii înro­­j lați, pe vremuri de pace, cântec ce răsuna a­­­­tât de nepotrivit, de trist pe buzele acestor oa­meni năcăjiți.

Next