Românul, ianuarie 1916 (Anul 6, nr. 21-23)
1916-01-28 / nr. 21
Pag. 2, ce a denimicilării anonime cu o ardoare vrednică de-o țintă mai bună, și aceasta în detrimentul nostru, al popoarelor nemaghiare din țară. Să se creadă că nu-i mai josnic lucru și nu-i mai mare păcat a atăca anonim bunul renume al unui comerciant sau liferant la armată, decât a micșora încrederea ce o poate avea statul într’un pacinic cetățean, care a fost să se nască Român, Slovac sau alt neam. Și să se creadă că tot numai interesul personal al cuiva, sau ura personală, e motivul pentru care nu se stinge nici sămânța acestui soiu de demuncianii anonimi. Chestiunea aceasta se puse odată și în parlament, dar nu ne aducem aminte să fi fost resoilvită într’un fel sau altul. După ordin apunea ministrului de honvezi ne-am bucura să urmeze una la fel din partea ministrului de interne. Țara e prea matură acum pentru ca să nu primească cu bucurie o astfel de ordinatiune dreaptă și salutară. JROMANUC” Cultura creștineasca __și cultura „modernă“. Din predica rostită în catedrala din Arad în ziua a doua de Crăciun din anul 1915. e Roman Ciorogariu: „Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu, pe pământ pace, între oameni bunăvoire”. Luca 2, 16. I. Iubiților unei fii sufletești. Aceasta este cântarea îngerească cu care a fost vestită nașterea Mântuitorului Hristos păstorilor din Vifleem. Această cântare a minunatelor coruri îngerești se cântă în ziua Nașterii Domnului în toată lumea creștinească, ca o reînoire a cerurilor îngerești, vestind reînoita „bucurie mare”, că s’a născut cel ce a adus „pace pe pământ și bunăvoire între oameni”. Plin este și astăzi văzduhul de această minunată cântare îngerească, dar vai, pe pământ nu este pace și între oameni nu este bunăvoire. Astăzi pământul este scăldat în sângiuri de oameni răsboiți. Ce pace a adus dar Mântuitorul Hristos în lume? Pacea în suflete. Acea pace care să facă capăt răsboiului celui mare pornit în sufletul celui dintâi om contra voinței dumnezeești. Nu ascultați de Dumnezeu, mâncați din pomul oprit, că în ziua în care veți mânca vi se vor deschide ochii și veți fi ca niște Dumnezei, cunoscând binele și răul, zise ispititorul. Ispita aceasta a tulburat sufletul protopărinților noștri, raiul cu pacea și frumusețile lui i-a devenit prea îngust, prea urîcios, a voit să fie ca un Dumnezeu, să cunoască tot binele și tot răul. A călcat clar porunca și a cunoscut binele și răul, dar vai, nu cum l’a dorit el, ci ca un răsboiu al vieții între bine și rău. S’a deslănțuit lupta de existentă de la pânza de toate zilele până la tronul îndumnezeirei omenești. In această luptă s’a prăbușit omult mii și mii de ani, și a cunoscut tot mai mult binele și răul, dar binele desăvârșit ca neajuns, iar cu răul vecinie în sin. In mijlocul acestui răsboiu al sufletelor a sunat glasul îngeresc: „Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu, pe pământ pace, între oameni bunăvoire”. S’a născut cel ce a venit să ne răscumpere din muncile răsboiului sufletesc și să ne redea pacea sufletească în care ne-a așezat Dumnezeu pe pământ. Aceasta este „bucuria mare” ce a vestit-o corul îngeresc păstorilor din jurul Vifleemului. Aceea ce n’a fost cu putință oamenilor anume, să înființeze împărăția universală omenească sub aceleași condiții de existență, a fost cu putință fiului lui Dumnezeu, cel ce a întemeiat împărăția cerească pe pământ, biserica, în care toate popoarele să trăiască sub condițiile lor de existență, dar să fie împreunate într’o credință și într’o voință prin care să se susțină între ele prin cultură creștinească pacea pe pământ și bunăvoința între oameni. Aceasta este împărăția păcii sufletești pe pământ, biserica lui Hristos. Unde este dar acum biserica? Cultura ei religioasă nu mai este de viată? Cine este vinovatul mare al acestui îngrozitor răsboiu? II. Biserica stă și astăzi pe temeliile ei dumnezeiești, iubiților unei fii sufletești. In ea se împărtășește fără sfârșit medicina cea cerească, sfintele taine curățitoare de suflet. In ea se vestește cuvântul lui Dumnezeu îndrumător în viforul ispitelor vieții. In ea se înalță la cer cu prinosul inimei, rugăciunile pentru toți și toate. Ea e limanul mângâierii și întăririi sufletești a celor osteniți de luptele vieții. Ea e soarele sufletelor creștine sub care cresc virtuțile creștinești. Ea este mama așezămintelor culturale, a școlilor confesionale, din cari se răspândește cultura creștină ce înalță pe om La Dumnezeu, ca să-l facă fiul lui Dumnezeu. Iată aici este biserica cu darurile ei justificătoare și sfințitoare; aici este școala cu cultura ei religioasă nobilitoare de suflet dată tuturor limbilor să se desvolte sufletește după felul lor spre întărirea lor și spre preamărirea lui Dumnezeu. Iată cum provedința divină s’a îngrijit de noi să fim fiii luminei, oameni după tipul și asemănarea lui Dumezeu. Biserica stă și astăzi ca muntele sfânt și cultura ei este vie ca apa vie a Mântuitorului Hristos, dar demonul iar s’a răsculat contra voinței dumnezeești, iar a șoptit omului, nu asculta de Dumnezeu, de biserica și școala care te chiamă să fii fiul lui Dumnezeu, calcă-i poruncile și vei fi ca un Dumnezeu. Acest demon al culturei moderne ireligioasă este vinovatul mare al groaznicului răsboiu. El a tulburat pacea sufletelor cu orgoliul de a fi și noi ca niște Dumnezei, stăpânii adâncurilor mării și înălțimilor văzduhului și a toată vietatea de pe pământ. Cultura aceasta modernă, ireligioasă, a înveninat sufletele de la coliba țărănească până la palatul boeresc. Cultura aceasta trufașă nu cunoaște alt bine în lume decât aurul și argintul și Eul omenesc. Așa a devenit greumânt, blestem, pentru oameni și aceea ce este binecuvântat de la Dumnezeu, însuș sângele propriu, fii născuți. La sicriul copiilor morți în casele țărănești odinioară dornice de copii întru cari este binecuvântarea lui Dumnezeu, acum auzi în loc de plânsete și durere vorba păgână a vizitatorilor. . ** ca el după el”. $.nimeni nu se revoltă conti m?acestei "blasfemii, nici mamă, nici tată, nici frați, mu surori. Așa a ajuns demonul culturei moderne să distrugă și cel mai delicat simț omenesc din sinul’ credincioșilor. Acum_mor copii pe câmpul de răsboiu de sabie și foc, acasă de mizerie, unul după ■altul, azimâne până la unul. Și mamele mute odinioară la blasfemia: „câți ca el după el" plâng acum plângerea Rahilei și nu află mângâiere, că nu pot. Ce plâng? li s’a împlinit dorința. Cunosc acum binele casei fără de copii cum a cunoscut Eva binele afară de raiul desfătării sufletești numai ca dorire. Și unde te întorceai auzeai vorba păgână. De țarmajjia_Dumnezeu un răsboiu, ca să se mai jarească oamenii,sa putem trai, adecă ca să putem fi“ dacă“ rîii ca niște Dumnezei cel puțin ca niște * împărați, să strălucim în aur și argint și în ranguri. Iată răsboiul aici. Nu Dumnezeu l’a dat, ci demonul acela care promitea protopărinților noștri, că vor fi ca niște Dumnezei, de vor căuta porunca lui Dumnezeu. Demonul acesta îmbrăcat în haina culturii moderne ireligioase a rupt pecețile păcii adusă de Mântuitorul Hristos pe pământ. Câțiv’ați făcut, dacă nu Dumnezei, cei puțin împărați, dintre cei ce oftați odinioară după răsboiu, ca să vă fie mai bine? E bine acum? Doar acum ne-am mai zărit, și Dumnezeu știe până când ne vom tot rări, căci moartea arvunează. Unde-i binele așteptat t de la un răsboiu? Răspundeți voi cei ce vați dorit. Ce este dorul de a se prăpădi oamenii în răsboiu? Revolta contra legii firești de a trăi și a muri după destinul omenesc în pace spre desăvârșirea cerească și revolta aceasta se răsbună acum împotriva noastră. Vai, și cum cu vreme și fără de vreme chema biserica la sine sufletele cele scumpe ale credincioșilor, cu câtă îmbelșugare își împărtășia darurile sale cele sfinte, și vestea pacea pe pământ și bunăvoința între oameni, pacea împărăției cerești și cu umilință cerea mica jertfă pentru susținerea așezămintelor ei culturale, a școlilor menite să crescă fiii credincioșilor în cultura creștinească edificătoare de suflete și sufletele acele erau chiar fiii voștri pe cari voia să-i scape de pierzare. Căci cultura creștinească dă caracterul de om de omenie, muncitor, cinstitor de oameni, iubitor de neam, caracterul pe care se zidește mărirea neamurilor. Caracterul religios nu lăcomește la avutul și cinstea altuia, nu se răsbună, nu desnădăjduiește în rău, nu se îneacă în îmbuibări când e bine, nu se trufește, nu vrea să fie Dumnezeu; din contră ei muncește și se roagă lui Dumnezeu încredințându-și soartea voinței dumnezeești. Sufletele aceste semne sunt înălțate spre ce este bine, frumos și plăcut lui Dumnezeu. Aceasta este grădina raiului nou adus de Hristos pe pamânt. In această grădină încap toate neamurile ca tot atâtea flori ale vieții fruptificându-se unele pe alte prin odorul lor, care este cultura creștină. Aici sunt numai înălțări de neamuri. Dară atunci, când biserica așa chema lumea creștină ia un semn progres al civilizațiunei ere- Iod Priâta rămase în urma lor, cu mult. Ceilalți erau în birt când el intra în sat, cu pașii legănați, cu ședula roșie în pălărie. Nimeni-1 văzu când se strecură înjjirtul din capul satului. Dar așa după vr’un ceas din birt începu să se audă un cântec, nou, ne mai auzit. Birtașul rămase cu gura căscată, nu era voce omenească ceea care făcea să se cutremure geamurile. Era un fel de urlet răgușit care se cobora, se înălța, se spargea, faraonici o măsură. Ion Praia bea desvânta, și din cântat nu mai contenea. Se adunaseră oameni pe la ferești, alții intrară în birt să vadă ce-i. Ion nu mai vedea, nu mai cunoștea pe nime. Cântă întins până pe la miezul nopții, apoi ieși în drum și colindă toate ulițele satului, cântându-și mereu cântecul său nemaiauzit. Câini în spăimântate lătrau prin curți, mușcau din porțile de lemn, unii mai îndrăzneți săreau peste garduri. Dimineața se trânti în patul de după ușe și până seara nu se mai trezi. Se îmbătase pentru întâia oară în viața lui. Seara nevastă începu din nou să-l bocească. — Taci muiere, că intru în păcate pentru tine. — Dacă te-ai făcut de râs la lume! Tot satul vorbește de cântecul tău! — Las’ să vorbească, las’ să râdă. N’am avut sau drept la or zi bună în viată? M’am îmbătat, mi-am petrecut, am cântat! Pe cine am supărat? Mi-am uictat năcazurile» mi-am uitat de tot ce-a fost, de tot ce va fi. De când m’am tot gândit eu la o "așa zi bună! Să văd odată și frumoasă lumea asta! Să știu cum văd lumea cei cărora le merge bine. Pe urmă, aici ori acolo, tot un drac! Din noaptea aceea Ion Prata nu mai cântă, nu mai intră în birt, își văzu de lucru ca și până acum. Asentarea ea prin nimic nu-i putu schimba felul vieții, ca la alții. Dar cântecul lui rămase pare că plutind peste sat, umplu c’un fel de groază inimile oamenilor, și cei asentați odată cu el, deși se mai îmbătară din când în când, nu mai cutezară să cânte pe ulițele satului, cum era obiceiul. Cât ce se însera toate aceste uliți păreau pline de cântecul ne maiauzit al lui Prata, deși era liniște deplină în sat. Chiar acum că-s duși de săptămâni și ei și Ion Prata, cântecul acestuia pare că plutește peste sat ca o tânguire amară, ca o prevestire de rele. Și oamenii vorbesc și acum de el: „Săracul, a cântat și el odată în viața lui!” ! Și dacă, uneori, vr’un fecioraș mai cântă seara pe ulițe, celor de prin case le vine îndată în minte cântecul lui Praza, se gândesc la bocetele acestuia și nu mai aud glasul argintiu al copilandrului. I. Agârbiceanu, în Joi, 10 Februarie 1916.