Românul, ianuarie 1916 (Anul 6, nr. 21-23)

1916-01-28 / nr. 21

Pag. 2, c­­e a denimicilării anonime cu o ardoare vrednică de-o țintă mai bună, și aceasta în detrimentul nostru, al popoarelor nemaghiare din țară. Să se creadă că nu-i mai­ josnic lu­cru și nu-i mai mare păcat a atăca anonim bunul renume al unui comerciant sau liferant la armată, decât a micșora încrederea ce o poate avea statul într’un pacinic cetățean, care a fost să se nască Român, Slovac sau alt neam. Și să se creadă că tot numai inte­resul personal al cuiva, sau ura personală, e motivul pentru care nu se stinge nici să­mânța acestui soiu de demuncianii anonimi. Chestiunea aceasta se puse odată și în parlament, dar nu ne aducem aminte să fi fost resoilvită într’un fel sau altul. După ordin apunea ministrului de honvezi ne-am bucura să urmeze una la fel din partea ministrului de interne. Țara e prea matură acum pentru ca să nu primească cu bucurie o astfel de ordinatiune dreaptă și salutară. JR­OM­A­N­U­C” Cultura creștineasca __și cultura „modernă“. Din predica rostită în catedrala din Arad în ziua a doua de Crăciun din anul 1915. e Roman Ciorogariu: „Mărire întru cei de sus lui Dum­nezeu, pe pământ pace, între oameni bunăvoire”. Luca 2, 16. I. Iubiților unei fii sufletești. Aceasta este cântarea îngerească cu care a fost vestită nașterea Mântuitorului Hristos păstorilor din Vifleem. Această cântare a minunatelor coruri îngerești se cântă în ziua Nașterii Domnului în toată lumea creștinească, ca o reînoire a ceru­rilor îngerești, vestind reînoita „bucurie mare”, că s’a născut cel ce a adus „pace pe pământ și bunăvoire între oameni”. Plin este și astăzi văz­­duhul de această minunată cântare îngerească, dar vai, pe pământ nu este pace și între oameni nu este bunăvoire. Astăzi pământul este scăldat în sângiuri de oameni răsboiți. Ce pace a adus dar Mântuitorul Hristos în lume? Pacea în suflete. Acea pace care să facă capăt răsboiului celui mare pornit în sufletul celui dintâi­­ om contra voinței dumnezeești. Nu ascultați de Dumnezeu, mâncați din pomul­­ oprit, că în ziua în care veți mânca vi se vor des­­­­chide ochii și veți fi ca niște Dumnezei, cunos­când binele și răul, zise ispititorul. Ispita aceasta a tulburat sufletul protopărinților noștri, raiul cu pacea și frumusețile lui i-a devenit prea îngust, prea urîcios, a voit să fie ca un Dumnezeu, să cu­noască tot binele și tot răul. A călcat clar porunca și a cunoscut binele și răul, dar vai, nu cum l’a dorit el, ci ca un răsboiu al vieții între bine și rău. S’a deslănțuit lupta de existentă de la pânza de toate zilele până la tronul îndumnezeirei ome­nești. In această luptă s’a prăbușit omult mii și mii de ani, și a cunoscut tot mai mult binele și răul, dar binele desăvârșit ca neajuns, iar cu răul ve­cinie în sin. In mijlocul acestui răsboiu al sufletelor a sunat glasul îngeresc: „Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu, pe pământ pace, între oameni bu­năvoire”. S’a născut cel ce a venit să ne răscum­pere din muncile răsboiului sufletesc și să ne re­dea pacea sufletească în care ne-a așezat Dum­nezeu pe pământ. Aceasta este „bucuria mare” ce a vestit-o corul îngeresc păstorilor din jurul Vi­­fleemului. Aceea ce n’a fost cu putință oamenilor anume, să înființeze împărăția universală omenească sub aceleași condiții de existență, a fost cu putință fiului lui Dumnezeu, cel ce­­ a întemeiat împărăția cerească pe pământ, biserica, în care toate popoa­rele să trăiască sub condițiile lor de existență, dar să fie împreunate într’o credință și într’o voință prin care să se susțină între ele prin cultură cre­știnească pacea pe pământ și bunăvoința între oa­meni. Aceasta este împărăția păcii sufletești pe pământ, biserica lui Hristos. Unde este dar acum biserica? Cultura ei re­ligioasă nu mai este de viată? Cine este vinova­tul mare al acestui îngrozitor răsboiu? II. Biserica stă și astăzi pe temeliile ei dumne­zeiești, iubiților unei fii sufletești. In ea se împăr­tășește fără sfârșit medicina cea cerească, sfin­tele taine curățitoare de suflet. In ea se vestește cuvântul lui Dumnezeu îndrumător în viforul ispi­telor vieții. In ea se înalță la cer cu prinosul ini­­mei, rugăciunile pentru toți și toate. Ea e limanul mângâierii și întăririi sufletești a celor osteniți de luptele vieții. Ea e soarele sufletelor creștine sub care cresc virtuțile creștinești. Ea este mama așe­zămintelor culturale, a școlilor confesionale, din cari se răspândește cultura creștină ce înalță pe om La Dumnezeu, ca să-l facă fiul lui Dumnezeu. Iată aici este biserica cu darurile ei justificătoare și sfințitoare; aici este școala cu cultura ei reli­gioasă nobilitoare de s­uflet dată tuturor limbilor să se desvolte sufletește după felul lor spre în­tărirea lor și spre preamărirea lui Dumnezeu. Iată cum provedința divină s’a îngrijit de noi să fim fiii luminei, oameni după tipul și asemănarea lui Dumezeu. Biserica stă și astăzi ca muntele sfânt și cul­tura ei este vie ca apa vie a Mântuitorului Hristos, dar demonul iar s’a răsculat contra voinței dum­nezeești, iar a șoptit omului, nu asculta de Dum­nezeu, de biserica și școala care te chiamă să fii fiul lui Dumnezeu, calcă-i poruncile și vei fi ca un Dumnezeu. Acest demon al culturei moderne ireli­­gioasă este vinovatul mare al groaznicului răsboiu. El a tulburat pacea sufletelor cu orgoliul de a fi și noi ca niște Dumnezei, stăpânii adâncurilor mă­rii și înălțimilor văzduhului și a toată vietatea de pe pământ. Cultura aceasta modernă, ireligioasă, a înve­ninat sufletele de la coliba țărănească până la pala­tul boeresc. Cultura aceasta trufașă nu cunoaște alt bine în lume decât aurul și argintul și Eul o­­menesc. Așa a devenit greumânt, blestem, pen­tru oameni și aceea ce este binecuvântat de la Dumnezeu, însuș sângele propriu, fii născuți. La sicriul copiilor morți în casele țărănești o­­dinioară dornice de copii întru cari este binecu­vântarea lui Dumnezeu, acum auzi în loc de plân­­sete și durere vorba păgână a vizitatorilor. . ** ca el după el”. $.nimeni nu se revoltă conti m?a­cestei "blasfemii, nici mamă, nici tată, nici frați, mu surori. Așa a ajuns demonul culturei moderne să distrugă și cel m­­ai delicat simț omenesc din sinul’ credincioșilor. Acum_m­or copii pe câmpul de răs­boiu de sabie și foc, acasă de mizerie, unul după ■altul, azi­mâne până la unul. Și mamele mute o­­dinioară la blasfemia: „câți ca el după el" plâng acum plângerea Rahilei și nu află mângâiere, că nu pot. Ce plâng? li s’a împlinit dorința. Cunosc acum binele casei fără de copii cum a cunoscut Eva binele afară de raiul desfătării sufletești nu­mai ca dorire. Și unde te întorceai auzeai vorba păgână. De ț­arm­ajjia_Dumnezeu un răsboiu, ca să­ se mai ja­­rească oamenii,­sa putem trai, adecă ca să putem­­ fi“ dacă“ rîii ca niște­ Dumnezei cel puțin ca niște * împărați, să strălucim în aur și argint și în ranguri.­­ Iată răsboiul aici. Nu Dumnezeu l’a dat, ci demonul acela care­ promitea protopărinților noștri, că vor­­ fi ca niște Dumnezei, de vor căuta porunca lui­­ Dumnezeu. Demonul acesta îmbrăcat în haina cul­­turii moderne ireligioase a rupt pecețile păcii a­­­­dusă de Mântuitorul Hristos pe pământ. Câți­v’ați­­ făcut, dacă nu Dumnezei, cei puțin împărați, dintre­­ cei ce oftați odinioară după răsboiu, ca să vă fie mai bine? E bine acum? Doar acum ne-am mai­­ zărit, și Dumnezeu știe până când ne vom tot rări,­­ căci moartea arvunează. Unde-i binele așteptat t de la un răsboiu? Răspundeți voi cei ce va­ți dorit. Ce este dorul de a se prăpădi oamenii în răs­boiu? Revolta contra legii firești de a trăi și a muri după destinul omenesc în pace spre desă­vârșirea cerească și revolta aceasta se răsbună acum împotriva noastră. Vai, și cum cu vreme și fără de vreme chema biserica la sine sufletele cele scumpe ale credin­cioșilor, cu câtă îmbelșugare își împărtășia darurile sale cele sfinte, și vestea pacea pe pământ și bu­năvoința între oameni, pacea împărăției cerești și cu umilință cerea mica jertfă pentru susținerea a­­șezămintelor ei culturale, a școlilor menite să cres­­că fiii credincioșilor în cultura creștinească edi­­ficătoare de suflete și sufletele acele erau chiar fiii voștri pe cari voia să-i scape de pierzare. Căci cultura creștinească dă caracterul de om de ome­nie, muncitor, cinstitor de oameni, iubitor de neam, caracterul pe care se zidește mărirea neamurilor. Caracterul religios nu lăcomește la avutul și cin­stea altuia, nu se răsbună, nu desnădăjduiește în rău, nu se îneacă în îmbuibări când e bine, nu se trufește, nu vrea să fie Dumnezeu; din contră ei muncește și se roagă lui Dumnezeu încredințân­­du-și soartea voinței dumnezeești. Sufletele aceste sem­ne sunt înălțate spre ce este bine, frumos și plăcut lui Dumnezeu. Aceasta este grădina raiului nou adus de Hristos pe­ pamânt. In această grădină încap toate neamurile ca tot atâtea flori ale vieții fruptificându-se unele pe alte prin odorul lor, care este cultura creștină. Aici sunt numai înălțări de neamuri. Dară atunci, când biserica așa chema lumea creștină ia un sem­n progres al civilizațiunei ere- Iod Priât­a rămase în urma lor, cu mult. Ceilalți erau­ în birt când el intra în sat, cu pa­șii legănați, cu ședula roșie în pălărie. Nime­ni-1 văzu când se strecură înjjirtul din capul satului. Dar așa după vr’un ceas din birt începu să se audă un cântec, nou, ne mai auzit. Birtașul ră­mase cu gura căscată, n­u era voce omenească ceea care făcea să se cutremure geamurile. Era un fel de urlet răgușit care se cobora, se înălța, se­ spargea, faraon­ici o măsură. Ion Praia bea de­svânta, și din cântat nu mai contenea. Se adunaseră oameni pe la fe­rești, alții intrară în birt să vadă ce-i. Ion nu mai vedea, nu mai cunoștea pe nime. Cântă în­tins până pe la miezul nopții, apoi ieși în drum și colindă toate ulițele satului, cântându-și me­reu cântecul său ne­mai­auzit. Câini în spăimân­­tate lătrau prin curți, mușcau din porțile de lemn, unii mai îndrăzneți săreau peste gar­duri. Dimineața se trânti în patul de după ușe și până seara nu se mai trezi. Se îmbătase pentru întâia­ oară în viața lui. Seara nevastă începu din nou să-l bocească. — Taci muiere, că intru în păcat­e pentru tine. — Dacă te-ai făcut de râs la lume! Tot sa­tul vorbește de cântecul tău! — Las’ să vorbească, las’ să râdă. N’am a­­vu­t sa­u drept la or zi bună în viată? M’am­ îm­­bătat, mi-am petrecut, am cântat! Pe cine­ am supărat? Mi-am uictat năcazurile» mi-­am­ uitat de tot ce-a fost, de tot ce va fi. De când m’am tot gândit eu la o "așa zi bună! Să văd odată și frumoasă lumea asta! Să știu cum văd lumea cei cărora le merge bine. Pe urmă, aici ori a­­colo, tot un drac! Din noaptea aceea Ion Prata nu mai cântă, nu mai intră în birt, își văzu de lucru ca și până acum. Asentarea ea prin nimic nu-i putu schimba felul vieții, ca la alții. Dar cântecul lui rămase pare că plutind peste sat, umplu c’un fel de groază inimile oamenilor, și cei asentați o­­dată cu el, deși se mai îmbătară din când în când, nu mai cutezară să cânte pe ulițele sa­tului, cum era obiceiul. Cât ce se însera toate aceste uliți păreau pline de cântecul ne mai­au­zit al lui Pra­ta, deși era liniște deplină în sat. Chiar acum că-s duși de săptămâni și ei și Ion Prata, cântecul acestuia pare că plutește peste sat ca o tânguire amară, ca o prevestire de rele. Și oamenii vorbesc și acum de el: „Să­racul, a cântat și el odată în viața lui!” ! Și dacă, uneori, vr’un fecioraș mai cântă seara pe ulițe, celor de prin case le vine îndată în minte cântecul lui Praza, se gândesc la bo­­­­cetele acestuia și nu mai aud glasul argintiu al­­ copilandrului. I. Agârbiceanu, în Joi, 10 Februarie 1916.

Next