Romanulu, februarie 1866 (Anul 10)

1866-02-13

VGIESCE ȘI VEI PUTE -----«w-—— Cap. Dist. Pe anii — — lei 128 152. Pe șase luni — „ 64 — 76. Pe trei luni — „ 33 — 38. Pe uă lună — „ ” —­­­Unii exemplaru 24 par. Pentru Paris” pe trimestru fr. 20 — Pentru Austria „ fior. 10-v.a. ADMIN­IST­RAȚIUNE­A] PAS­ADI VLII ROMANI No. 1. Iîedacțiunea, Strada Academiei No. 22. — Articlele trimise și nepublicate se vor­i arde. Gerante respund retoriu LAZAR VLAȘCEANU. DUMINECĂ 13 FEB­RUA­RI­E 1866. LUMINEZĂ-TE ȘI VSĂ FI Abonamentul« în Bucuresci, Pasagiului Romană No. 1. — In districte la cores­­pondinții­­ Jianului și prin poștă la Paris, la D.Hallegrain, rue de l’anciene Comedie, Nr. 5, Administratorele­­ Jiariului D. Gr. St­­runie, ANUNCIUEN­IE liniă de 30 litere — 1 — leu. Inserțiunî și reclame, lit. 5 — „ Bucuresci 12-24 Feurarii. Iu­n ziua de 11 — 23 Iunie, România rupse din nou lanțurile și’șî reluă li­bertatea iei. Rominula, redobendindu și elu vo­cea sea, anteiulu cuventu alu sea este, acuma ca toto­deuna: Trăiască România, una și nedespărțită, liberă și totodeuna dreptă ! Frați Români! Peste puțină se vară împlini 18 anî, de cândă, în­­ ziua de 11 — 23 Iuniă, rădicându-se din pul­berea sclaviei, rupsurăți ca unu firii de peru, lanțurile ce vo ’mcătușiaQ bra­­d­ele, și Europa întregă va recunoscu de vlăstare adevărate ale Romei, de fii vii și nedegenerați, ai celorfi ce fuseseră hrăniți de puterică și legendara lupoica a Romei. Peste puțină însă nesciința, făcu­se osțlă pretutindine revoluțiunea, și ne prăvălirâmă și noi în mormântuli ge­nerale. Din norocire mormântulu nostru fa adăpată, sanctificată de sângele e­­roilor, Pompiari, și astă­felă, vieța fiind­ mănținută prin d­u, la 57 România eși din nou din mormântă și, cu tóte că palidă forte, frumusețea iei nu se per­­duse, și lumea o recunoscă din nou că ea este. Doui ani trecură ăncă, și ’n ziua de 24 Ianuarie, acestă națiune ce de sedii fusese pe deplină desarmatâ, trunchiată, redusă] la sclavie, și care-și perduse pen­tru străini chiară numele, se simpți atâtă de vină încâtă rupse ună tratată subscrisă de șapte puteri mari spre a face din unire ună faptă împlinită prin alegerea unui singură Domnitor­. A­­cestă faptă a fostă, a trebuită se fie nu numai recunoscută de tote pute­rile semnătoaie tratatului din Paris, dară încă admirată și aplaudată de tote na­țiunile, cum­ este totă­deuna aplaudată ș’admirată ori­ce dovadă de vieță. Din nenorocire, alegerea făcută în Iași n’a fostă nemerită, comitatulă pig­­meiloră, (cumă Zi e ua însemnată bro­­șiură ce­a eșită de curendă în Paris) a 'nvinsă comitatulă uriașiloră, dibacii­tă prinsă în curse pe omenii cei o­­norabili și astă-felă celă alesă nu era nici prin educațiunea sea, nici prin cu­­noșcințele și ideiele sale pregătită spre a fi în capulă unei națiuni, mai cu semă în timpii de organisare, de crea­­țiune ca acei­a în care ne aflam­. Na­țiunea, pe d’altă parte, de­și își rup­sese lanțurile, nu putuse însă, căci pentru acesta trebue timpu, se și scergă d’ uă dată rugina ce lanțulă lasă pe brad­ele, pe mintea și chiară pe inima celui ce a ’ndurată sclavia mai multă timpă, ș’astă-­feră unii lovină și mai toți înduramă, ba ancă, cumă zicea mai deună­ Zi în Adunare d. Costache Boerescu, ne plecamă cupulă și repe­­zeamă acele vechi ș’arătă de durerosă cunoscute cuvinte: „Ticăloși Măria-Ta!“ Și fiindă în natura lucrurilor, că­reală se crescă îndată ce nu este combătută de la începută, astă-felă ș’acumă dupe feluritele răpiri și loviri de totă felulü ce ’nduraserămă în cursă de cinci ani, veni și lovirea dupe urmă, uciderea deplină a tutoră libertăților»­, făcută la 2 Mai 1864. D’aci relele năvăliră ca una potopă, astăfelă în­câtă omenii nu mai puteă ave nici chiară durerósa consolare d’a se plânge, d’a se văita, căci erau a­­mețiți și neriușiți de lovirile de totă felulă, morale și materiale, ce pe fie­­care oră cădeau, cu uă repeziciune ce numai deliriula viciului o putea pro­duce, asupra fie­cărui­a în parte ș’a tuturor, în genere. Libertatea individuale, onorea, pro­prietatea de totă felulă, averea fiă­că­ruia în parte precurmi și cea comu­nă, familia chiară, tóte fură lovite, jă­­fuite, sfîșiate și călcate în piciore astă­­feră în cătă tote ănimele fură coprin­­se d’uă abatere, d’ună felil de des­perare a morții ce n’o putemă com­para de căzu cu starea în care căzuseră unele societăți credeau că în anulă una miă dupe Christă lumea are să se sfîr­­șescă. Cine mai póte lupta contra unui de­cretă alű lui D-Zeil! Acesta fu starea României din Z­oa în care neșciința a făcută pe unii dintre noi se cred­ă că puterea asolută dată în mâna unui om­ pate să aducă binele, de căndu unii or­biți de ură, și cei mai mulți intune­­cați de nesclință că lăsată se se facă Lovirea de stată și se s­­ună omnă în mănă­ț onarea, averea și vieța unei națiuni. Din tóte relele însă, celă mai mare drupe noi, ș’acelu­a care a contribuită mai puterică spre a provoca des­­ceptarea in tóte spiritele și revo­luțiunea în tote crimele, și mai cu sema în cele militare, a fostă că re­­gimul­ trecută a deconsiderată națiunea în ochii tutorii poporelor, și ne­a­­dusă astă­fel și în arm­ul ă d’a fi scerși ca națiune din carta Europei. Națiunile străine, acei ăncă din străini cari fu­seseră cei mai devotați amici ai Ro­mâniei ne părăsiseră, căci ne meprisau, și mulți încă dintre denșii cereau grab­nic­i nostră îmmormentare, spre a nu molipsi acruiă prin corupțiunea nostră. Și care stomăni­ îi pate osândi cândă nu este, nu p iote fi nici unulă, destulă numai se aibă uă animă și puțină e­­ducațiune, care in acești doui ani se nu fi avută adese momente in cari, uitându-se în jurul­­ seă se nu fi sim­țită roșința rușinii urcându-se pe faclă-i, se nu fi fostă coprinsă chiară de schirbă de elă însu­și, pentru că suferea că asemenea sosorire în locă d’a comite ună netă de desperare spre a peri, dară celă puțină a dovedi că preferă martea de­câtă a trăi suptă nomolală viciiloră celoră mai mari, celoră mai scîrbose? Acestă periclu mai cu semă, aduse des­­ceptarea, și de vre optă luni mai în tote clasele începură a simți indignarea și a căuta, din ce în ce mai seriosă, mij­ dócele de salvare. Și fiindă că celă care caută cu dinadinsulil trebue se și găsescă, destulă numai se caute m­ă ce dreptă și în putința omenescă, acei cari se puseră seriosă spre căutare începură ași găsi pe totu­l­ oa adorinți. Tre­buința d’a eși din acelă mormentă ala tutoră viciiloră ș’ală tutoră periiloră era deja simțită de toți, și chiară d’a­­cei cari eraă dintre cei mai favorațî de guvernă, căci omulă, afară numai de n’ajunga a fi radusă prin viciu în starea vitei, nu póte fi mulțumită nici de cele mai mari favure cândă vede că ele îl­ degrada. Spiritele dară e­­rau pregătite și nu mai lipsea de cătă căți­va omeni cari se se­otărască a căuta, adică a găsi mi­jlacele de ac­țiune spre a preface dorința generală în voință, în faptă împlinită. Cu tote aceste lucrarea pentru acțiune nu se făcu de câtă pe la Decembre. Vre-o șese din bărbații noștri politici s’adunară într’uă zi,­otărîră a scăpa din acestă pe­riclu națiunea sau a peri și ’ncepură lu­crarea. Atunci se otărî îndată și d. Ion Brătianu a merge în Paris, spre a lumina opiniunea publică asupra celoră petrecute ș’a rădica astăfelă de d’asupra na­țiunii ’ dispr­ediură ce ne atrăsese înde­lunga­­h0strâ răbdare a despotismului. Puține 7>1 ° trecură dup’ acesta și câți­va luni, din cei mai aleși prin simțitpinte, prin educațiune și prin fa­­miliele loră se ’ntruniră, desbătură des­pre situațiunea Patriei soră, recunos­cută Că ea se afla ,a gura prăpastie"! și otărîră a nu cruța nici u­ă sacrificii! spre a o scăpa, sau ceră mai puțină, se peră ca omeni, ca romani, se peră luptândă eră nu in­genunho ca vita spre junghiare, îndată ce luară acestă otărîre convocară pe cei mai cunoscuți dintre bărbații noștri politici, și jurară toți, că nu voră mai ave ună minută repaosă pănă ce nu vom­ face una faptă împlinită din cele patru ponturi cerute­ și votate de națiunea întregă. Vădată ce acestă pactă sântă fu în­cheiată, vădatâ ce otărîrea se luă, ju­mătate lucrarea era făcută; este scrută, dovedită de multă că cei cari seră a face pactă cu martea deschidă calea vieței. N’a venită nici limpulă și nici nu este aci loculă a face istoria acestei Re­­voluțiuni atâtă de sublime prin devota­­mentul­ membrilor­ asociațiunii pentru liberarea Patriei și prin resultatul ă iei; cea­ a ce avemu datoria a arăta astă­zi este numai uă schiță din cele mai slabe, a fapteloră petrecute spre a putea ave uă ideiă despre modul ă cu care s’a pregătită lucrarea, acel cari s’au culcată în se­ra de Zece Febrcarii­ în nomolul ă sclaviei și s’au deJLoptatu dimineța în fund­ulu trompetei ș’a strigăriloru de vesoliă ce le anuncia că suntă liberi. Pe cândă în Bucuresci se făcea a­­cestă lucrare, în județe și mai cu se­mă în cele de peste Milcov și peste Oltu, se făceau totă camă asemenea lucrări, așia în cătă lucrurile se pre­gătiseră astă-felă încătă peste pu­țină ar fi isbucnită în totă România uă revoluțiune din cele mai uriași.­ In acestă timpă însă din norocire, printr’ună ajutoră divină, pate pentru a nu se vărsa sângele Rom­âniloru spre a îneca infamia, d. Maioră Leca află, s’aflâ cu’ncredințare, că Patria lui era pusă în tocmelă, în venzare. Nu voră trece, credemă, multe Z*IC§‘ sarele se va rădica, lumina se va face și fiă­­care va vede atunci și va proclama recunoscința ce datorită acestui bravă și patriotă oștenă precum­ă și frați— soră sei de arme, de simțiminte, de bravură și de patriotismă, colonelulă Haralambie, căpitanii Costiescu, Vasiliu, Lupoianu, Col. Cretzulescu și mai tutoră oficiărilor­ și soldațiloră de supt­a lor co­mandă. Cev­a însă ce putemă spune acum, este că acesta numai a putută îndu­pleca pe Maiorulă Leca și mai în ur­mă pe colonelul­ Haralambie și pe toți cei­lalți, a s’asocia cu voința ge­­neral­ă a națiunii, luândă cei d’ânteî parte activă la resturnarea Guvernului ce a fost ă. Opiniunea acestei fete în pri­vința datorielor­ unui militară se scie că este cu totulă opusă acelea­ a ce este în genere admisă în oscirile per­­manenți. Acestă opiniune n’avemă tre­buință s’o mai espunemă aci, căci o demonstră mai la vale d. N. Blaram­­­berg, cu acea agerime ce caracterisă p’acestă june, și prin citațiunea ce face a cuvintelor­ bărbatului celui mai re­numită prin opiniunile sale monarhice. E destulă dară se t­ cemă aci că nu ’nțelegemă și nu scimă cine póte în­țelege, camă ună militară pote fi în­datorată a-și ține jurămentulă seă că­tre unii guvernă care ar călca elă ju­rămbntulă seă, și căndă acea călcare ar fi recunoscută printr’un aclamare general­ă. Cu tóte aceste, acești oșteni nu s’ar fi atărîtă a asculta strigarea unanimă a națiunii ș’a cruța vărsarea de sânge de n’ar fi veZ­ Ră că peste puțină nu voră mai avea uă Patriă de nu voră contribui a opri ori­ce văr­sare de sânge. Mulțumită dară sară, re­­înviarea României și salvarea iei pentru totu­deuna n’a fostă pătată cu nici uă pi­cătură de sânge frățescă; ei s’aă re­întrupată cu națiunea ș’astă-ielă la 11­23 Fevruariu, pe căndă poporulă se duse la paiață ei fură aci, susținură colona ce se urcă susü, întră în ca­mera Domnitoriului, priimi abdicațiu­­nea sea ș’o presintă națiunii, care o sa­lută cu cele mai entusiaste aclamări. Și care dovadă mai mare, mai de ne­tăgăduită pentru cei mai înderetnici, c’a­­césta era voința națiunii, decătă acla­­marea cu care Camera și Senatulă aă priimită și faptulă și pe cel cari l’aă făcută? Este are cu putință c’ac­este corpuri se fiă bănuite măcară că n’am avută celă mai deplină devotamentă pentru fostulă domnitor? și se póte Zice că și ele ’șî­ aă călcată jurămentală? Nu, și d’uă miă de ori nu, pentru că în acești­ casă, mai multă de cătă în ori­care altula, se pote Zice că vocea po­porului este vocea lui Dumnezeu. Nu­ spergiură din contra ar fi acelu­a care ar lăsa națiunea sea se­pară, numai fiindă că ună singură omă nu vo­­iesce seă nu póte înțelege. Ne vomă feri d’a rosti ună singură cuventă reă contra celui care nu mai are puterea. Acesta a fostă toto­deuna le­gea acestei foie, ș’acesta va fi ș’în vi­­itoriă. Vomă Z*co însă acelora­a cari ar mai cutesa a pronunția cuvântule de spergtură contra celoră cari am sal­vată națiunea. — Nu ne siliți se pu­­ne că pe hărtiă spectacolulă ce se pre­sintă ’naintea poporului ș’a ostașiloră cândă s’a spartă una din ușiele pala­tului națiunii, căci atunci veți amuți, însă veți amuți înecați de m­ă diluv­ă de viții. — Lăsați-ne mai bine, în interesul­ vostru se lăsămă cortina și strigați cu na­țiunea întregă, trăiască salvatorii iei! ca astă­felă se nu ne mai aducemă aminte, în cee­a ce privesce pe fostulă Domnă, do­cată de epistola sa de alb prin care abdică din nou, recunosce din noă faptulă celă măntuitoriă din dimindța II—23 Fevruarie, promite că—să va susține și strigă, d’astă-dată într’ună glasă cu națiunea întregă: „Trăiască România! Și va trăi, căci a dovedită din nou că este vină și că scie că n’are de cătu a voi spre a pute. Do­uă lună de diîo Presa francese a­re’nceputi­ a se ocupa de noi ș’a ne susține. Eco ce dice în ânteiele linie diariule din Paris Laverner National de­­­ la 17 Fevruarie, cu ocasiunea supri­mării diariului d’aci Sentinela. „Ori ce principe micii are ambasa­dori, ori ce marquis voiesce a avea pagi, dice La Fontaine. Astă­ di tre­­bue schimbată frasca. Nu mai este princișioru, ori cătu de mică și ori cătu de prostanalicü ar fi, care n’ar avea dorința d’a boiboși a ochii ș’a fa­ce pe tiran. Onorabilele ”. Cuza e­­sercită funcțiunile sale de suverană suptă numele de Alesandru; elu s’a dată ca provenită din gracia lui Dmm­­netică. Aceste onore nu-î suntă d’a­­junsu, ș’a credută că pentru a fi com­pletă îi trebuia se fiă și persecutatoră. Prin urmare, stimabilele d. Cuza, a dată unu decretă, subscrisă Alesandru, în virtutea căruia, Sentinela, diariu din Bucuresci, a fost­ suprimată.“ SCIRI DIN AFARA, Independința Belgica, arată că situa­­țiunea Ungariei n’ar fi arăta de seni­nă pre cătu se crede. Lucrurile pe a­­colo, sunt­ forte încurcate și multe pe­­dice întîmpină în Croația și’n Transil­vania. Se zice că că nu pentru acumii nu se dă un soluțiune difinitivă intereselor­ generale ale Unguriloru, ci numai Au­stria va recunosce continuitatea dreptului și va numi ună ministeră responsabile magyar, care va contra­semna actele încoronării pentru ca regele să potă sancționa legile votate de cameră. Sorta definitivă a țerei se va decide mai pe urmă prin ună compromisă în­tre corónd și Dieta unguresca. Uă altă corespondință totă a Indi­­pendinței, zice că: înțelegerea nu nu­mai că n’a făcută u­ă pasă, ddră că acumă este mai departe d’a se face de cătu ori căndă. Complicările și impo­sibilitățile se înmulțescă în Ungaria pre­­cumă ș’in Croația ș’in Transilvania. In prusia lupta între guvernă și Ca­meră urmază, totă cumă scia cititorii Romanului că era, totu cumă era și la noi între fostulă guvernă și fosta ca­meră. Cumă ore se va sfărși? Cea­a ce scimă positivă este că Camera nu va face unii singură pasă în laturea din drepturile națiunii și că poporul­ a sus­­ținut­-o necontenită și va susține-o. Epistole din Roma anunc­ă rerape­­rea oficiale a relațiunilor­ Rusiei cu guvernementulu pontificale. In Spania rescula militară, condusă de generalulu Prim, n’a putută deveni revoluțiune ș’a cădută, fără sa fiă în­vinsă. Acesta dovedesce că nu venise ăncă momentulu. Cu tóte acestea gu­­vernulă merge reă, căci vistieria este sleită și cine nu scie că nimică n’a­­duce mai sigură revoluțiunile ca slei­rea caselor­ publice. Acesta ne face se vedem și deplina sleire în care gu­­vernul­ asolută a adusă tesaurului pu­blică și spaima precumu și durerea ce insuflă acestă privelișc o face se ne cadă pana din mănă. Acei cari nu cunosce pe Maior Leca voră conduce pe deplină acestă caracteră spartană și care are totă­­uădată uă inimă nobile și iubitóre, ci­­tindu armjitória epistolă ce­a adre­sată celui mai vechiă dintre căpitanii din batalionul ă scă. Domnule Căpitanii! Luându adio de la Vinători neînsăr­­cine dă a le esprima sincera mea părere de reă d’a me despărți de dânșii, însă împregiurările și binele țetei au cerută acestă sacrificiu. Actulu ce amă făcută este ună faptă istorică și vânătoriloru le va remânea că gloria eternă pentru devotamentulă ce am avută către pa­triă; crd că me voiă făli pururea c’am fostă instrumentală patriotismului soră. Ori­cari voră fi destinele mele, celă mai frumosu suveniru alu mea, și care va remânea neștersă in inima mea, e­­ste, că i-amu comandată în timpu de doui ani. Spunele, din­parte’mî, că spiritulă de disciplină și ordină se fie ca totu-d’a­­una uă fară a loră, și care n’a căijută de cătă cândă a trebuită se scapămă téra din grozava trădare ce se pregă­­tiaă și cu care era se facă din țara nostră uă a doua Poloniă. Acuma­­ éra e scăpată, se trăiască Principele Filip I, se trăiască România! Priimiți ve rogu, domnule Căpitană, asigurarea prea osebitei mele consi­derări. 11 Fevruarie 1866. Maior Leca.

Next