Românul, octombrie 1914 (Anul 44, nr. 155-183)

1914-10-03 / nr. 155

f ANUL 44-lea — No. 155 VOIEȘTE ȘI VEI PUTEA ANUNCIURI Linia corp 7 pe o coloană in pagina III. Linia corp 7 pe o coloană în pagina IV, inserții și reclame în pagina III linia. . A se adresa: In România , la Administrația ziarului. La Paris, la d-nii John F. Jones - C-ie, 31 bis rue du Faubourg Montmartre. La Ber­lin & Viena : la d-nii Rudolf Mossa & C-ie La Genevé , la d-nii Hausenstein , Vogler și la toate agențiile de publicitate. REDACȚIA și ADMINISTRAȚIA Calea Victoriei No. 56 50 bani 30 bani 2 lei 5 BANI EXEMPLARUL ROMÂNUL Fundator: C. A. ROSETTI VINERI 3 OGTOMVRIE 1914 LUMINEAZA-TE ȘI VEI FI ABONAMENTE In țară­­ , un an 18 lei . . . șease luni 9 lei In străinătate , un an 36 lei . . . șease luni 18 lei Abonamentele Încep la 1 și 15 ale fie­cărei luni A se adresa: In România, la Administrația ziarului și la oficiile poștale. La Parim la «Agenco Internationale de journau* Gorbaty». La vienai la d-nnl I. Bettenhausen, Staatsb&hnh» La Génévé: Heinrich Massein. TELEFON No. 22/39 și 57/20 BUCUREȘTI, 2 OCTOMVRIE LÂNGĂ NEAGOIE BASARAB De astăzi rămășițele pămîntești ale celui ce a făurit independența României și coroana regală de o­tel vor fi pogorîte în pămîntul țării românești. Sub lespezile sfîn­tului locaș înălțat de Neagoie Ba­sarab și restaurat de Regele Ca­rol, alături de voevodul ctitor, va rămânea pentru veci pulberea pă­­mîntească a aceluia care a readus pe tronul țării tradiția celor mai buni dintre Basarabi. Nu e o simplă întîmplare și nu e lipsită de înțeles alegerea locu­lui acestei sălășluiri. Ca și Megaie Basarab, Carol I a avut puternică credință în Dum­nezeu. Nihil sine Deo a fost o de­viză pe urmele familiei și un ade­văr profund în intimitatea conș­tiinței celui dintâi rege. Acolo Dumnezeu se înfățișa ca o lege morală cu neputință de călcat și pentru că nimic nu se săvîrșia fă­ră el, întreaga viață a regelui a­­dormit se desfășură ca o linie dreaptă,­ în care nu e nimic sinuos, nimic obscur, nimic disimulat.­­ Regele a crezut și credința sa y nu a fost mumai pe buze, ci a lu­crat ca o putere veșnic vie, ca un îndemn, ca un judecător, cel mai de temut dintre judecători. De a­­i­coi­a e drept ca alături de Neagoie Basarab, Regele Carol să odih­ Bori­scă­­ In cel mai frumos moment pe­ care !’­• înălțat în vremuri pie­tatea creștină a neamului nostru și pe care propria sa pietate l’a rea­dus la strălucirea ștearsă de cur­gerea anilor. Lân­gă un Basarab, Regele Ca­rol sălășluește ca un­ tovarăș, ca un continuator, pentru că de do­uă veacuri — de la moartea Brîn­­coveanu în' — e cel dinții domni­tor al nostru care întemeiază o dinastie și o lasă asigurată pentru viitor, îndeplinind astfel visul pe care Van nutrit zadarnic veacuri SchhfăgT fhff Basarabii. Sfâșiați de lupte pentru tron, chinuiți de ne­siguranța zilei de mâine. Basara­bii nu au ajuns la străluciri trecă­toa­re de­cât când se făcea li idi­te în jurul tronului, când un Mîrcea,­­ci­ un Alexandru cel Bun, un Ștefan, un Matei purtau decenii întregi în mână sceptrul țării, o curățau de tulburători și puteau să reali­zeze tot ce o minte Înțeleaptă și inimă viează le porunceau. Dar cât de rare străluciri! Și cât de scump plătite! Apoi două veacuri visul dinastic a dispărut din preajma tronurilor noastre și fara a fost prada celor mai dureroase lupte, celei mai tris­te nemernicii. Târziu s’a deșteptat poporul și a sunat trompeta mari­lor chemări; târziu Vodă Cuza a fost cel mai mare sol al vremuri­lor noui, dar n’a avut norocul să vadă înfiripat visul pentru care s’a jertfit. Abia acum Regele Carol a rea­lizat ceia ce era dorința cea mai scumpă a strămoșilor: liniștea și siguranța tronului domnesc. El se înalță intre Basarabi ca un ostaș întîrziat din marea lor luptă și se duce vestea liniștei și a păcii în țara în care ei s’au sbîrciumat zadarnic și au văzut fără să poa­­tă cuceri pe deplin ziua de mâine, mereu cercetată, mereu temută, întemeietorul dinastiei Regatu­lui Român desăvârșește opera în­cercată atâta veacuri de către Ba­sarabi, și poate păși în calea veș­niciei alături de cei mai străluciți dintre ei. In zidul bisericii de la Curtea de Argeș spune legenda că meșterul Manole, ca să poată face zidul trainic împotriva ori­cărei puteri; a înmormântat tot ce avea mai scump pe lume, pe dulcea lui so­ție. Și de aceia zidul a durat ne­biruit de vreme. Regele Carol ca să poată face în veci trainică opera sa—o țară și un viitor — a hotărît să fie în­mormântat el însuși în pămîntul țării, sub dalele apărate de zidul meșterului legendar. Și opera sa a căpătat puteri să dăinuiască îm­potriva oricărei lovituri a oam­e­­nilor și a vremii. Dinastia română are Tîcimș o ră­dăcină nemuritoare în pămîntul țării românești. Pămîntul nu-1 poate primi­ de­cât ca pe un mare fiu iubit și de aceia rostim, pentru rămășița pă­mântească a Regelui Carol, cu în­credere întreagă urarea tradițio­nală. — Să-i fie țărâna ușoară! wmmsBsmim wan A Din durerile Regelui CÂT DE MULT IUBEA PE COPILA LUI MARIOARA In „Memoriile“ Regelui, care ar trebui să devină pentru toți Românii, le livre de creget, atît de bogate în amănunte, atît de suggestive sunt, se află și felu­rite pasagii din care reese marea dragoste de familie, ce caracte­­risa sufletul dispărutului Rege. Scrisorile adresate tatălui său, Reginei, blîndei Sale Tovarășe, și pomenirile copiliței Marioara,­­în tot timpul cât trăia, și apoi durerile când a perdut-o, toate dovedesc că Regele Carol a fost o mare inimă, un duios părinte, un iubitor fiu și soț: „Vom mai sta o lună la Sina­ia. Viața e plăcută aici și avem oaspeți în toate zilele. Un roiu de d-șoare aduce multă veselie în cer­cul nostru; deunăzi , afară de d­-ra de onoare numită de curînd, d-ra Baleanu, am avut șeapte ti­nere la masă cu care s’a dansat și s’au jucat jocuri de societate în timpul serei. De altfel, șederea a­­ici e de mare folos în multe pri­vințe; ne pune în contact mai strîns cu oamenii, ceea ce nu se poate la oraș, unde totul e oficial. „La 8 Septembrie st­n. Marioa­ra noastră va împlini doui ani, dar îi se pot da trei ani, căci des­­voltarea ei intelectuală și fizică e superioară celeia a unui copil de 9 ani. Acum ar fi timpul, scum­pii mei părinți, ca să-mi vedeți fetița! V’ați bucura de­sigur ca și mine. Ea și vorbește în 3 limbi: română, germană, dar mai ales engleză, aleargă singură pre­tutindeni, spune fiecăruia pe nu­me și în toate Duminicile se du­ce la biserica mănăstirei, unde stă foarte liniștită în timpul sluj­bei. E o fire blinda și amabilă, as­cultă ce i se spune și dă cu plă­cere toate jucăriile“. Ab uno disce o nines! Dela­ a­­ceste particularități mărunte noi putem înțelege cât de duios era sufletul Regelui Carol, și cât de bun părinte era pentru copila sa, perdută. Descripția boalei copilei și du­rerea sfîșietoare a pierderei ei, arată încă odată sufletul Regelui. „Dimineața prinții se duc iar la biserica Cotroceni și caută a­­poi locul, nu departe de biserică și lingă grădina azilului Elena- Doamna, unde să fie înmormân­tată copila lor. Funeraliile se fac la orele 2­ în mijlocul unei asistențe de necre­zut din toate clasele societăței.­­ Mitropolitul oficiază serviciul fu­nebru, toată țara p­lînge înaintea coșciugului acestei principese ro­­­­mâne care e înapoiată atât de tim­puriu pămîntului natal. Aceste simpatii obștești sunt unica mîn­­gâere a părinților atât de greu­­ încercați. Ei se duc din nou pe seară la, i Cotroceni și stau multă vreme­ lângă mormîntul acoperit de flori“. Regele Carol nu a avut ferici­rea să poată uita necazurile ine­­­­rent legate de meseria grea a Re­­galităței într’o țară tînără, pri­vind în ochii îngerești ai copili­ței. Cerul a luat-o la cer prea de­vreme. Acuma se vor regăsi oa­re sufletele ce atâta s’au iubit? I SEMPER FAPTE din trecutul romînesc O PROCLAMAȚIE CĂTRE POPOR Alegerea unui domn dintr’o di­nastie străină pe tronul țărilor ro­mânești era idealul Moldovenilor și Muntenilor încă înainte de 1848. In Aprilie 1866, Romînii și-l realizară. Prin aceasta ei îndepli­niră un mare act istoric care, a însemnat punctul de plecare al să­vârșirii României moderne de azi sub conducerea Regelui Carol I. Consiliul de miniștri cerea po­porului prin următoarea procla­mație, îndeplinirea acestui mare act istoric: Romîni, înalta locotenentă prin proclamația sa v’a informat că numai de voi depinde acum feri­cirea Romîniei și putem spune însăși existența ei. Sînt zec l­ ani de cînd după trei reprize și în împrejurările cele mai însemnate și solemne ați declarat, ați votat în unanimitate, știind că împrejurările politice și po­ziția noastră geografică cer în mod imperios sau să fim o Națiu­­ne ne­unită și puternică sau să pie­rim, adică noi nu putem fi o na­țiune fără să avem pe tronul Româ­niei un membru al unei familii domnitoare din Occident. Azi voința noastră e împlinită, mai mult chiar decit ambițiunea noas­tră naționala ar fi putut să o ceară Prințul Carol I este membru al unei familii domnitoare din cele mai strălucite și din cele mai pu­ternice. El e foarte de aproape în­rudit, cu familia Regală a Pru­siei, această familie care n’a dat nașterii decit, unor eroi, printre cari Frederic cel Mare, care prin știința și voința sa a transformat micul ducat care i-a fost încredin­țat de națiune, în unul din cele mai puternice regate ale Europei. El e înrudit cu Napoleon III și considerat ca făcînd parte din fa­milia Bonaparte, sortită de mina lui Dumnezeu, dând lumei mirată doi Napoleoni, cari, adorați ca semi-dumnezei, o conduseră prin­­tr’o atracțiune magnetică către democrație, la respectul naționali­tăților, la gloria adevărată și ne­peri­toare. El e fiul Alteței sale regale Ca­­rol­ Anton­ Ioachim principe de Ho­henzollerrn, șeful partidului libe­ral al națiunei celei mai liberale și mai savante din lume, al națiu­­nei germane. El e fiul principelui care pentru uniiune, unitatea ger­mană, a știut să ducă sacrificiul pînă la abdicarea de pe tron și care azi, stimat, adorat de glo­rioasa Germanie este unul din principalii săi conducători către unitate și libertate. Carol I, Prin­cipe al Domniilor, e el însuși unul din principii cei mai stimați și mai iubiți din Europa, pătrunsă de principiile cele mai nobile și cele mai liberale, modest cum e întotdeauna omul virtuos și puter­nic ca credința, cînd a dvs o datorie de îndeplinit. Români, în acest moment sfînt, cînd cerul se deschide într’adevăr pentru Româmnia pentru ia consacra imortalitatea ei ca națiune, jurăm pe conștiință, înaintea voastră, înaintea lui Dumnezeu și înaintea Europei că noi avem convingerea ca principele Carol al Romînilor va conduce Romînia pe calea cea dreaptă, a virtuții, a libertății. Prin el numai, cu el numai, ea va putea să existe și să îndeplinească misiunea ce i-a fost dată de pro­vidență. Sentați-vă deci Romîni, ora mîntrmi a sunat. Cartea vie­ții românești e deschisă înaintea voastră, oprind cu o mină rănile voastre sîrigerînde cari urau pe punctul de a se cangrena, ținînd cu cealaltă mină pana vieții, mer­geți și feri­ți pe plebiscit. Carol I, principe al Romînilor! Providen­ța voind să ne lumineze chiar prin semn«, a voit ca prințul Ca­rol sa împlinească cei 27 de ani ai săi tocmai în ziua de 8(20) Aprilie cînd se încheie plebiscitul. Provi­dența voind să ne deștepte, a fă­cut ca Dunărea, acest fluviu că­ruia noi îi datorăm protecțhunca Europei, să se nască, să-și aibe iz­­vorul chiar în țara în care e năs­cut Carol I, principe al României. Votați deci, Romîni, cu­ vechea voastră încredere, votați cu băr­băția românească, votați în unani­mitate și fără o clipă de îndoială; atunci toate intrigile vor dispare și cu proclamarea votului vostru va fi proclamată, hotărîtă și exis­tența Patriei române. 9 DOLIUL Națiunei simțim Antu­l de adAugA VENERAȚIE PENTRU RE­GELE CAROL Odată cu stingerea din viață a veneratului nostru Rege Carol I, un doliu adine s’a așternut peste într­eaga națiune. Inimele poporu­lui, ale tuturor Românilor de pre­tutindeni, sunt profund îndurera­te de această mare și neașteptată pierdere pe care o suferă națiunea română. Nu există oraș, nu există sat, nu există colț de țară sau de lu­me în care viețuește și bate o ini­mă de Român, unde această tris­tă și sguduitoare veste să nu fi pro­dus o adâncă durere. Acum, în aceste clipe triste, se cunoaște mai mult decât ori­cînd, iubirea nețărmurită, devotamentul nemărginit, venerațiunea mare pe care a avut-o poporul român pen­­­tru Regele său înțelept­, bun­­ și viteaz. Simțimîntul de adâncă venerație pentru Regele Carol I a trecut departe de hotarele României, pes­te țări și mări, în toate popoare­le civilizate, în toată lumea. Oma­gile împăraților și Regilor, ale Domnitorilor și șefilor de Sta­te , elogiile presei din lumea în­treagă, sunt mărturia cea mai vie de marele prestigiu de care se bu­cura defunctul Rege și de renu­­mele pe care și-l câștigase, prin El, țara noastră în lume. Dacă poporul român s’a afirmat prin energia, munca și vitejia lui, apoi țara și-a cîștigat un loc de onoare printre Statele civilizate, grație muncei, înțelepciunei și vie­­ței neprihănite a Suveranului său iubit, venerat și viteaz. Romînimea, de p­­retutindeni va binecuvânta de a pururi amintirea sfântă a Regelui Carol și-i va pur­ta o veșnică recunoștință pentru munca Lui fără preget închinată binelui obștesc, pentru tot ce a fă­cut El pentru înălțarea și mărirea Patriei. Poporul român, al cărui simți­­mînt de recunoștință este adânc să­pat în inima sa, a preamărit tot­deauna pe binefăcătorii săi, chiar pe acei din vremurile cele mai în­depărtate. Regele Carol I, odată cu urVece­­rea Sa la nemurire, a luat locul pe care îl merită în fruntea bine­făcătorilor neamului. Iată pentru ce odată cu aflarea dureroasei vești a încetărei din viață a Regelui nostru venerat — se scurg valuri u­riașe de lume, ve­nită din toate părțile Capitalei și ale tarei, spre a-I aduce un ultim omagiu, pentru a depune o lacrimă la picioarele catafalcului Său. De trei zile încoace, de cînd­ a fost adus în Capitală corpul neînsufle­țit al marelui și nobilului nostru Rege, mii și mii de oameni, din toate straturile poporului, umplu străzile și piețele din jurul palatu­lui regal. Toată această mulțime stă cea­suri întregi în picioare — uitând și de oboseală și de foame și de­­ sete—așteptând să-i vie rindul și să­­ poată pătrunde pînă la Palat, în sala Tronului, unde se află, așezat catafalcul. Toată această mulțime este nerăbdătoare de a putea ve­dea pentru ultima dată chipul blind al Aceluia care ne-a părăsit pentru totdeauna. Poporul întreg a­ simțit în sufle­tul său durerea sfâșietoare și go­lul imens pe care îl lasă Acela ca­re a fost un Rege slăvit și un Pă­rinte duios. Cât de iubit și cât de venerat a fost Regele Carol, o spune mulți­mea acea de suflete îndoliate, o spune jalea poporului întreg, o spu­ne Romînimea de pretutindeni, ca­re a perdut pe Suveranul înțe­lept și glorios, pilda cea mai vie a iubirei de țară și de neam, a jert­­arâ adusă pe altarul Patriei. Lumea este stăpânită de dorința neînfrântă de a putea aduce un ul­tim prinos de recunoștință Acelu­ia care întrupa aspirațiunile unui neam întreg. Aceluia pe care îl va zeifica, de aci înainte ca pe cel mai m­are Voevod din citi a avut țara. Iată pentru ce, în fața fie­cărui cordon de armată care închide străzile, ce duc la Palat, pentru menținerea ordinei, se află de trei zile mase enorme de oameni, care așteaptă să le vie rindul spre a putea merge să se victim­e în fața catafalcului­­ celuia care a tre­cut, la nemurire și din cari, națiu­nea întreagă și a făcut un simbol. BISERICA EPISCOPALA CURTEA de A­lGE? Este una din cele mai frumoase opere de arhitectura­ religioasă din orientul ortodox ; dacă am spune că e cea mai frumoasă, poate încă nu am greși. Mică, o bijuterie de piatră, stră­lucitoare, fermecătoare mai mult de­cât măreață. Imaginația poporului a creiat în juru-i legenda meșterului Manole și cronica a păstrat amintirea doamnei Despina, care a împodo­bit locașul lui Dumnezeu dăruind propriile ei podoabe de aur și pie­tre scumpe; biserica îl pomenește pe Neagoe Basarab între cei mai fericiți domni și amintirea celor 1000 de preoți ce au oficiat la tîrnosire dă zidirii meșterului Manole și mai mult încă înfăți­șarea unei minuni. Această biserică episcopală a fost zidită de către Neagoe Ba­sarab pe temeliile unei biserici mai vechi. Dar domnitorul muri înainte de desăvîrșirea clădirii și picturile bisericei fură făcute în timpul urmașului­ său Radu de la Afumați, de către pictorul Dobrom­ir. Din documentele gre­­cești păstrate urmează că arhitec­tul acestui minunat monument nu fu decit Neagoe Vodă Basarab însuși care viețuind cîtva timp la Constantinopol a avut prilej să cunoască acolo arhitectura bizan­tină și arabă. E foarte cu putință ca evlaviosul voevod care era scrii­tor și artist totdeodată să fi con­tribuit mult cu sfaturile sale la clădirea și mai cu seamă la împo­dobirea bisericii. Dar, desigur ca arhitecții au fost aleși printre ar­tiștii vestiți în Orient. Numele lor nu ne sunt cunoscute în afară de meșterul Manole a cărui legendă sporește încă faima bisericii epis­copale. Fîntîna meșterului Ma­nole se păstrează și astăzi ca o dovadă sigură despre existența legendarului personagiu. Deși biserica n’a fost sfîrșită în timpul lui Neagoe Basarab totuși el ținu sa o tîrnosească cu o extraordinară pompă. Această tîrnosire s’a făcut în anul 1517. I Dar abia­ la 1526 fu sfîrșită în în­tregime clădirea bisericii episco­pale. In acest timp murise Voe­­vodul Neagoe și fusese înmormîn­tat alături de copiii săi Petre, Ioana și Angelina înlăuntrul bi­sericii. Tot înlăuntrul bisericii se găsește și mormîntul lui Radu de la Afumați pe piatra căruia domnitorul e înfățișat călare cu mantia fluturînd în vînt și cu barda în mînă. Prădată de mai mult ori, sgu­­duită de cutremure de pămînt și de mai multe ori incendiată bi­serica a fost restaurată dar nu a fost cunoscută peste hotare decît foarte tîrziu în timpul ocupațiu­­nei austriace de la 1854—1856, cînd Contele Coronini, generalisi­mul armatelor de ocupațiune o făcu cunoscută comisiunei cen­trale a monumentelor artistice din Viena și aceasta delegă pe Ludo­vic Weissem­berger a cărui lucra­re asupra bisericei episcopale de la Curtea de Argeș, apărută la Viena în 1867 este pînă astăzi o­­pera capitală în privința părții arhitectonice și artistice a minu­natului nostru monument. In 1874 sub conducerea lui A­­lexandru Odobescu se începură cercetări în vederea restaurării care fu efectuată între 1875—1885 sub direcțiunea arhitectului Le­­comte de Nouy, recomandat de către celebrii arhitecți francezi Violet-le-Duc și Bandot. Se efec­tua astfel nu numai restaurarea bisericii ci și a palatului episco­pal și a unor lucrări de împrej­muire. La 12 octombrie 1886 avu loc sfințirea bisericei cu aceiași strălucită ceremonie ca și în tim­pul lui Neagoe Basarab. O mulți­me imensă era de față și Regele Carol se găsea în locul de frunte între credincioși, căci el ca și M. S. Regina Elisabeta avusese cea mai mare îngrijire pentru restau­rarea monumentului de la Curtea de Argeș. Această restaurare ră­­mîne pe lîngă cea a bisericii Trei Ierarh­i din Iași și a Sf. Dumitru din Craiova una din bisericile cele mai strălucite săvîrșite în tim­pul vrednicei domnii de 48 de ani. Ar trebui desigur un volum în­treg ca să analizăm frumusețile arhitecturii, ornamentației și po­doabelor acestui sfînt locaș.­­Ceea ce uimește și farmecă în înfăți­șarea lui este bogăția fără de pe­reche a podoabelor arhitectonice din afară care sunt pînă în cele mai mici amănunte astfel exe­cutate încît fiecare în parte poa­te fi admirată ca o operă desă­vârșită. Turnurile de piatră răsucite cu o eleganță de miniatură, acoperi­șurile aurite încît pe fiecare în miezul zilei se aprinde cîte un soa­re, brîul de piatră care înfășură clădirea de jur împrejur cu o u­­șurință de filigramă, arabescurile atât de minuțios studiate de pe fie­care piatră din temelie, avînd fiecare un model nou dar alcă­tuind un fermecător ansamblu de săpături ce șerpuesc, se alungă, se prind în păienjenișuri elegan­te, tot acest aspect de dantelă să­pată în piatră de un artist delicat și sensibil ca un gravor de mi­niaturi, uimește și farmecă pe cu­noscători și pe profani, pe stu­dios sau pe simplul trecător. Aceiași splendoare înăuntrul a­­cestei comori de artă. Mozaicu­rile cele mai frumoase dintre toa­te încercările de acest fel în biseri­­cele din România: portretele voe­­vodului ctitor și al regelui resta­urator, mormintele celor adormiți de veacuri sub dalele bisericii severitatea miraculoasă a între­­gei încăperi și a fiecărui colț în parte, evanghelia brodată cu o răbdare îngerească și o iscusință și un gust artistic neîntrecut de M. S. Regina Elisabeta, toate o­­biectele de artă și de cult din sfîntul locaș sunt de o valoare supremă pentru întreaga noastră desvoltare artistică de până a­­cum. _ Această comoară de artă, acest simbol al neînfrîntei credințe stră­bune e privit de aproape și de de­parte de culmile verzi ori albastre ale credincioșilor Carpați cari vor avea să vegheze de acum cu ace­iași nestrămutată credință odih­na de veci a întemeietorului re­gatului român. I. R. Portretele lui Neagoe Basarab, doamnei Caspina și ale copiilor lor din biserica de la Curtea-de-Argea

Next