Saptamina, 1978 (Anul 8, nr. 370-420)

1978-01-06 / nr. 370

pace și belșug Ne-am apropiat, așadar, cu încă un an de sfîrșitul acestui tumultuos secol XX. In acea noapte cu miresme tradiționale de brad și luminări, cînd anul cel nou se desprindea de cel vechi aidoma unei nave spațiale de o treaptă inutilă, ne-am gîn­­dit cu toții la cei dragi și la marea fami­lie pe care o constituie patria noastră co­mună. Pășind în Noul An prin ecluza de emoție și mândirie patriotică pe care a re­prezentat-o Proclamația Comitetului Central al Partidului Comunist Român, a Consiliu­lui de Stat și guvernului cu prilejul săr­bătoririi împlinirii a 3 decenii de la instau­rarea Republicii în România, gândurile noastre cele mai bune s-au îndreptat cu și mai mare îndreptățire către țară, partid și popor. Anul cel nou a prilejuit tuturor o ceremonie de aleasă simțire, în care milioa­nele de fii ai patriei au închinat paharul și, odată cu el, propria inimă pentru pa­cea și belșugul vetrei noastre străbune. A fost, acest 1977, un an bun în care avuția­­ națională a sporit substanțial iar prin a­­ceasta a fost posibilă creșterea suplimen­tară a veniturilor oamenilor muncii, ridi­carea mai grabnică a nivelului de trai al poporului. In acest an au fost adoptate noi și eficiente măsuri de perfecționare planificării și conducerii unitare a econo­­­miei, a întregii societăți, fiind făcute noi opțiuni pentru instaurarea unei depline democrații prin amplificarea cadrului or­ganizatoric de participare a maselor la conducerea Cetății. A fost un an în care munca entuziastă și plină de roade a po­porului român, sub conducerea nemijlocită a partidului său comunist, a adus noi tes­timonii pentru certificarea superiorității societății socialiste față de cea capitalistă. Prin prisma acestor adevăruri și a evenimentelor politice ale anului tre­cut, putem aprecia că 1977 a fost, de ase­menea, răstimpul unei consacrări interna­ționale depline a politicii noastre externe (numită pe bună dreptate și „doctrina Ceaușescu“) care în spiritul marxismului autentic, al umanismului revoluționar sta­bilește o nouă­ ierarhie a valorilor ce co­respunde tendințelor sociale obiective exigențelor politice și etice ale lumii con­st­temporane. în același context, menționăm și faptul că anul trecut numărul total al lucrărilor străine consacrate președintelui nostru a ajus la 60. Această cifră repre­zintă, de altfel, printr-o frumoasă coinci­dență, însăși vârsta tovarășului Nicolae Ceaușescu, pe care ne pregătim să-l ani­versăm la 26 ianuarie. Așadar, am intrat în Noul An, așa după cum spunea secretarul general al partidului în Mesajul de Anul Nou adresat întregului popor, „cu o perspectivă clară, cu un program precis a cărui realizare este menită să asigure înflorirea continuă, mul­tilaterală a României“. Pentru îndeplinirea întocmai, a acestor obiective, cea mai se­rioasă garanție o constituie simbioza din ce în ce mai puternică dintre partid și popor, adevăr apodictic al existenței noastre, care a cunoscut recent o nouă și vibrantă ex­presie. Este vorba despre impresionanta manifestare de dragoste pe care sute de șoimi ai patriei, pionieri și uteciști, alături de mii de oameni ai muncii au făcut-o in dimineața zilei de 30 decembrie tovarășului Nicolae Ceaușescu, celorlalți tovarăși din conducerea de partid și de stat. Urîndu-i, secretarului general al partidului, după da­tina milenară a pământului românesc, ani mulți, sănătate și fericire, colindătorii au transformat „Plugușorul“ într-o înălțătoare glăsuire a simțămintelor pe care toți cetă­țenii patriei, indiferent de naționalitate, le nutresc față de făurarul noii Românii. Ace­leași simțăminte au fost exprimate și în­­ noaptea de Anul Nou de către mii de oa­meni ai muncii din Capitală, odată cu par­ticiparea tovarășului Nicolae Ceaușescu la Revelionul de la întreprinderea „23 August“ și la cel al Tineretului, înțelegând să fie în mijlocul oamenilor muncii și în clipele de cumpănă dintre doi ani, conducătorul nostru a dat o nouă strălucire adevărului cunoscut că familia sa este însăși națiunea română cu care împarte și bucurii și tris­teți și la a cărei împlinire liberă și suve­rană se gîndește necontenit. Acestea ar fi, în cîteva cuvinte, gîndurile cu care ne-am despărțit de un an și am pășit în altul, pe care o vrem mai rodnic, pentru fericirea noastră a tuturor, pentru transpunerea in viață a idealurilor de pace și belșug ale popoarelor lumii. Să pornim, deci, la drum, cu optimism, cu deplină în­credere în steaua bună a acestui an și în [logica din ce în ce mai clarvăzătoare a­­ tuturor celor care făuresc istoria. cornelia vădim Tudor „FATA CU MAR“, SCULPTURĂ DE NICÄPETRE sunetul luminii Se-aud cum trec eroii prin cuvinte și samănă lumină, ca-n ogor. Ne împlinim prin cei de dinainte prezentul și urcăm spre viitor. Mai luminat e chipul țării, iată ! Ca o pecete de-aur pe destin, ca un izvor de cîntec se arată și pentru noi și pentru cei ce vin. Trecut, prezent și viitor sunt toate, sunîndu-și lin lumina în cuvînt. In Univers ființa noastră bate pentru acest nemuritor pămînt, dan rotam PROLETARI DIN TOATE TARILE. VINTI-VA I temeinicia unei evocări Dacă în conștiința culturală românească, se mai resimte din păcate, o insuficientă reconsiderare a valorilor naționale care, de atîtea ori, și-au dovedit o puternică vocație universală și anticipatoare, dacă această conștiință reține încă o imagine incom­pletă și uneori deformată a operelor înain­tașilor se datorează faptului că mulți cer­cetători (specialiști sau nu) s-au aplecat a­­supra lor stăpâniți de prejudecăți și com­plexe inoculate de cele mai multe ori, de cei care „cenzurează“, nu întotdeauna cu bună credință „orice contribuție de a smulge din umbră și de a reda actualității valori naționale uitate sau șterse din ta­bloul nostru nn­itiiist“ -P^nfpt rff. temeini­cia evocării lui k7c. Popovici |ț regent nativi rostiiii universitare, abil sin. waizate­ (Săptâmb­a din 30 septembrie 1977, Luceafărul din 15 octombrie ’77, România literară din 8 decembrie ’77 și­­ JEra—Socia­listă­, decembrie, 24/1977) am considerat da datoria noastră, dat fiind că am deschis a­­ceastă discuție prin articolul „Patriot și europeist“ să încercăm, în virtutea unei ...datorii de interes obstesc“ să „scoatem la lumină, pentru a-i valorifica munca“, ,,in­te­grind rezultatele unor osteneli și sacri­ficii în conștiința timpului de față“, și fără să-i „ocolim cu grijă ideologia“. Și considerăm aceasta drept o datorie tocmai pentru că tovarășul Nicolae Ceaușescu ne-a arătat că nu ne trebuie o istorie națională înfrumusețată, ci adevă­rată, și întrucît „îndemnul își păstrează va­labilitatea și pe plan cultural“, cum bine remarca Ov. S. Crohmălniceanu care, în altă parte, referindu-se la valorificarea moștenirii culturale arată­­ și sintem­ de acord cu domnia sa) că : „asimilarea tu­turor valorilor spirituale ale trecutului re­prezintă un factor component de seamă al umanismului socialist“ și ocupîndu-ne ideo­logic de moștenirea culturală trebuie „să facem o distincție între conștiința reală și conștiința posibilă a claselor sociale“. Și vom începe, înainte de a ne ocupa de operă, cu omul de acțiune, ale cărui di­mensiuni interioare ne îngăduie să-l ve­dem pe Aurel Popovici — cum remarca Lucian Blaga — „pe podișul cel mai înalt al gîndului românesc“ și să-l intuim ca pe „un vrăjmaș al spiritului de specialitate, un harnic cititor în toate domeniile și nu un cărturar cu creierul colbuit, un suflet întreg, violent angajat în lupta vieții, un om de vaste concepții, un iubitor de sin­teze culturale, mai mult sau mai puțin provizorii, o personalitate cu sîngele îm­bibat de idei îndelung muncite, un spi­rit care se credea chemat să făurească destine nu numai pentru sine ci și pentru alții“, iată aici un îndemn valabil pentru mulți „specialiști“ și din zilele noastre. Aurel C. Popovici (1863—1917) avea doar patru ani cînd împăratul Francisc Iosif s-a încoronat rege al Ungariei, binecuvîntînd apoi legea asupra încorporării Transilvaniei la Ungaria, împotriva voinței poporului român. (Greșeala n-a mai putut fi repa­rată de urmașii împăratului), I-a fost dat să trăiască și să acționeze într-un moment în care popoarele oprimate din imperiul habsburgic, apăsate și mai mult prin instaurarea dualismului, își cereau cu fermitate dreptul la o viață liberă. Chiar din momentul apariției sale în viața politică a românilor transilvani (ac­țiunile sale se vor extinde și în restul țării după ce se va refugia la București, unde colaborează la o serie de ziare și reviste, conducînd chiar unele dintre ele) militează fără șovăire pentru dreptul popoarelor de același neam de a se uni și forma state naționale independente, pentru dreptul românilor, alături de celelalte popoare umilite din imperiu, la libertate și la o viață națională proprie, fiind convins că prin recucerirea tuturor prerogativelor a­­parținînd națiunii se poate asigura un cli­mat de înțelegere și de pace pe continentul european. „La Aurel C. Popovici — scria un cunos­cut publicist — se împerechiau, de mi­nune, un temperament politic de clasică factură, o minte larg comprehensivă și clar­văzătoare, o energie miraculoasă, în ne­contenită acțiune­, un bărbat de mare cu­raj, de o desăvîrșită probitate morală, pre­destinat să înfrunte, cu uimitoare tărie, toate furtunile care s-au abătut asupra ființei sale nobile atît de intim țesută în însăși viața neamului său mult iubit“. Aceste calități au stat la temelia tuturor acțiunilor întreprinse de marele bărbat, in­clusiv atunci cînd apare în calitate de au­tor al celebrei Replici, lucrare care, ală­turi de Memorandum, a însemnat una din­tre cele mai viguroase afirmări a națiu­nilor române, fiind îndreptată împotriva unui act ce jignea cu neadevăruri istorice și politice demnitatea poporului nostru. gabriel Iosif chiiuzbaian (Continuare in pag. 4#

Next