Scînteia Tineretului, octombrie 1956 (Anul 11, nr. 2305-2330)

1956-10-02 / nr. 2305

Scrisori de pe şantierele tineretului Lucrările pe şantierul tinere­tului din Galaţi au mers prost. Nu consemnăm ce s-a realizat in trei­ luni, fiindcă brigadierii din Galaţi, care nu sunt vino­vaţi de această situaţie, s-ar simţi ruşin­aţi faţă de tovarăşii lor de pe alte şantiere din ţară. Conducerea şantierului nu s-a îngrijit de organizarea muncii — locul de muncă se schimba uneori de la zi la zi — iar Mi­nisterul Construcţiilor a uitat şantierul, n-a trimis tehnicieni, n-a fost atent la condiţiile de viaţă ale tinerilor. Nicolae Ena­che, un­­copilandru de­ şaispre­zece ani, se interesa cu vădită obrăznicie — Domnule, trebuie să ştiţi mai bine — cei de-aici care se ocupă de şantier sunt oameni deştepţi? * — Sigur, Enache... — Precis, domnule ? — Absolut. — Eu nu ştiu ce să mai cred. îşi trage şapca pe ochi şi pufăie: atunci, or fi avut alte proble­me, nu ? — Probabil. (In orice caz, la cei care se ocupă de şantier nu e vorba nu­mai de deşteptăciune...). Nicolae Enache e posesorul unui pat — din cele peste 250, instalate în fosta hală de carne din Galaţi. „Greu, domnule, greu să te odihneşti acolo“. Trebuie să urci pe scară ca să ajungi la ultimul etaj. După o zi de lucru, Nicolae Enache se aventurează în căutarea patului. Bănuieşte cam pe unde ar fi, dar e destul de greu să-l re­cunoască de la început. Asta, totuşi, n-ar fi nimic. Inchipui­­ţi-vă însă că ceilalţi mai au chef de vorbă, iar unii vin tîrziu, după miezul nopţii şi — fără­ să aprindă lumina — pornesc să-şi caute paturile. Plăcut,­nu ? Deo­camdată, în fosta hală se insta­lează calorifere, semn că briga­dierii, măcar o parte din ei, vor locui acolo şi peste iarnă. Bri­gadierii cu vechime îşi vor schimba domiciliul în fostul ho­tel Traian. — Enache, ai de gînd sa mai rămîi pe șantier, în condițiile astea ? „ . — Eu ? N-am venit ca sa plec, dar mi-e foarte necaz. Barăci, domnule, de ce n-au ridicat ba­răci ?­­Mă rog, Enache ar tre­bui să se gîndească un pic și la faptul că nu-i tocmai frumos să ridici barăci în plin oraș. Dar, că brigadierii trebuie să aibă o cazare mai bună, asta-i drept­. De fapt, Nicolae Enache e ile­gal pe şantier. N-a împlinit 18 ani, cum prevede regula­­mentul. Au vrut să-l trimită acasă dar, încăpăţînatul, a zis că nu-i pasă de nici un regula­ment. „Sunt om şi trebuie să lucrez ca oricare. (Aşa om ! Dacă depăşeşte un metru înăl­ţime, e mare lutru). Tata, la anii mei era însurat şi avea co­pil“. Acasă, sunt nouă fraţi. Doi îşi fac serviciul militar, iar o soră e filatoare, în Galaţi. La şaisprezece ani (el minte că are şaptesprezece, dar nu vrea să arate actele), Nicolae Enache vrea, printre altele, să vie şi în ajutorul familiei. Toată ziua face socoteli: cît cîştigă, cît îi rămîne de cheltuială, cît tri­mite acasă. Nicolae Enache e în brigada-şcoală şi are salariu fix. E de părere că dacă n-ar fi în brigada-şcoală ar cîştiga mai bine. Dar nu mai are mult. Face şcoală ca să-şi ridice în­cadrarea de la 2/3. De altfel, a mai făcut o şcoală de zidari, tot în Galaţi­. Dar, nu strică să mai înveţi. „Mai ales că sunt mic şi nu prea vor să mă ia în seamă. Pe un deal, la marginea ora­şului, între cîmpul de gladiole şi noua livadă a staţiunii expe­rimentale pomicole din Cluj, am urcat schelele unei clădiri în construcţie. Acolo, sus, unde se aşezau unele peste altele cără­mizile, i-am întîlnit pe briga­dieri. Ei se îndeletniceau cu zi­dăria de parcă fiecare s-ar fi tras neam din neamul lui din zidari. La început, cînd pe locul a­­cesta nu erau decit semnele de demarcaţie ale fundaţiilor zgî­­riate în pamînt, brigadierii erau cu toţii nici mai mult nicim­ai puţin decit nişte simpli lucrători cu lopata. Altceva n­u ştiau să facă. Au săpat fundaţiile. Apoi trebuia clădită temelia. Ei tre­buiau să iaca şi treaba aceasta Ce-i dacă nu se pricepeau ? A­veau să înveţe. Stăteau lingă ei meşterii şi le arătau. Trebuia ridicată apoi zidăria Lucru destul de complicat pen­tru nişte mîini harnice, dar, deocamdată, nepricepute. Iată însă că meşteri ca Lovas loşii i-au strîns împrejurul lor pe bri­gadieri şi-au început să le des­tâinuiască, încet, cu răbdare ascunzişurile zidăritului. Aşa au ajuns buni zidari în­ perspectivă Armantă Cornel Rus Petru, Kiş Ioan (din­ foto­grafia noastră) şi atîţia alţii. Numai cu deprinderea miini­­lor nu se poate spune însă că ai învăţat zidăria. Trebuie să mai urmezi şi ceva cursuri teo­retice. Nimic măi simplu: te duci la cursurile de calificare de pe şantier. Uite, chiar astăzi după amiază brigadierii înscrişi la şcoala de calificare vor avea nu ştiu cite ore de teorie. îndrăznim acum să ne gîn­­dim la ce vor face brigadierii de aici după ce se vor termina lu­crările pe şantier. Fără îndoia­lă că mulţi dintre ei vor deveni zidari, betonişti. Şi cine ştie dacă atunci cînd vor începe lu­crările la instalaţiile sanitare, la lucrările de acoperiş, la dulghe­­rie, nu se vor găsi mulţi din­tre brigadieri care să se apuce să înveţe şe aceste meserii. Dar, dacă ştiu bine meserie“... — Şi ce gînduri ai, Enache, mai rămîi ? — Nu plec, domnule, nu plec de-a­ici. Cum e, aşa e... Tre­buie să învăţ o meserie... Aş putea să mă duc la cules de struguri.­ Ce se cîştigă, dom­nule! Dar pe urmă, cînd se lasă iarna ? Nu plec, domnule, eu nu sînt de ăia... Eu trebuie să ştiu pe ce contez. Ai meserie — merge, n-ai, jale mare ! In Rominia, ultima „şmecherie“ e munca. (I se pare că a spus o glumă bună şi e mulţumit...) Stancu Fănaru, din Pecinea­­ga-Măcin, a împlinit 19 ani.E un băiat scund şi-ndesat, cu părul ţepos şi faţa arămie. Spune tuturor că el, dacă ră­­mînea în sat, cîştiga mai bine. „Aveam inginerul meu, care îmi dădea cinci sute de lei pe lună. Muncă — mai nimic. Mergeam cu inginerul meu pe cîmp, să măsurăm terenurile. Cinci sute pe lună, înţelegi? Mă îmbrăcam ca un boier“. — Şi de ce n-ai rămas cu inginerul? — Care inginer ? (pare nedu­merit, parcă a uitat ce-a spus mai înainte). A, inginerul meu! Continuă, aproape în şoaptă: — Cîţi ani am eu ? Nouăspre­zece. Meserie, meserie, asta-i ! Că inginerul meu pleacă din sat şi mă lasă. Şi-atunci vii dumneata şi mă-ntrebi: ce mer­serie ai, Fănaru ? Dar dacă rămîneam cu inginerul meu — cinci sute de lei erau asigu­raţi. Vrea să fie zidar. Deocam­dată, e printre cei mai buni de pe şantier. Toţi au ascultat, de zeci de ori povestea lui cu in­ginerul, dar nimeni nu ştie dacă-i adevărată ori nu. Nici el nu mai ştie. In ziua sala­riului, Stancu Fănaru făcea so­coteli, ca oricare. „Şi-aici te poţi îmbrăca... Şi după cît am muncit eu, m-aş fi îmbrăcat boiereşte. Dar dacă aici a fost brambureală ? Schimbam mereu locul de muncă, iar o vreme nici n-am avut normatori. Dar, are să fie bine pînă la urmă. Mîine vreau să-mi cumpăr un costum. Altfel, nu mă pot duce în sat. Cînd am plecat, mi-a cumpărat tata un costum. Am lucrat vreo trei zile cu el, că nu veniseră salopetele şi l-am stricat un pic. Pot să mă duc în sat aşa, ca, un ăla ?“ A doua zi,’ dimineaţa, Stancu Fănaru a constatat că cineva îi furase şaptezeci de lei. Cercetări fără rezultat. Băiatul plingea. Nicolae Enache, ca bun prieten, i-a oferit şaptezeci de lei. — Ca să-ţi iei costum. — Nu iau bani cu împrumut. — Nici de la mine ? — Nici de la tata. Dar tft de unde ai bani ? — Am căpătat patru sute. — Minţi. Nicolae Enache mototoleşte hîrtiile şi le­ aruncă, furios. — I-am împrumutat de la to­varăşul responsabil, pentru tine, ce să-ţi iei costum. — Nu împrumut... — Prost, tîmpit, aiuritule! Apoi, duios, ridicînd banii: — Măi Stancule, de ce nu eşti tu ca oamenii ? Ţine banii şi-ţi cumpără. Aşa a spus tova­răşul responsabil. Poţi să­­-i dai şi peste două luni. — Nu împrumut bani. — Atunci trebuie să împru­muţi minte, se împoaie Enache. — Dacă rămînem în sat, cu Inginerul meu... Enache, hai la lucru. îmi cumpăr costum luna viitoare. Dacă nu s-ar găsi şi ei au devenit oameni ai şan­tierelor. Am văzut unul care se mişca cu destulă uşurinţă printre mor­manele de cărămizi şi care tre­cea punţile înguste de pe ziduri cu un deosebit simţ de echili­­brist. — De unde eşti ? — l-am în­trebat. — De la circ. N-am vrut să credem. — Şi cum ai ajuns aici ? — Am vrut să mă aşez şi eu într-un foc, să nu mai umblu de colo, colo. Mă trag din oa­meni aşezaţi, de pe lingă Tur­da. Ilea Vasile s-a gîndit să-şi găsească şi el un loc stabil, că din ăia cu mina lungă printre noi, toate ar merge altfel . ' " Le iese în cale un flăcău de vreo : douăzeci şi şase de ani, Todea. Pare mahmur, ca după chef, şi zîmbeşte stinjenit­, în­treabă, în şoaptă. — Pe voi v-am înjurat ieri, v-am jignit cumva ? — Nu, nu, răspunde Enache. — Parcă ţie ţi-am tras un ghiont. — Nu, nu mie — se apără Enache. — Atunci cui ? se întreabă ce­lălalt, zăpăcit. Ştiu că l-am ars pe careva. Todea merge de la brigadier la brigadier. ?­­ „V-am lovit cumva, am în­jurat ?“ Vrea să-şi ceară scuze. Se simte ruşinat faţă de ceilalţi şi se jură că n-o să măi bea în viaţa lui. De fiecare dată, îna­inte de salariu, Todea anunţă: mîine să nu contaţi pe mine. Bea, după un obicei mai vechi, dar numai în ziua salariului. Două-trei zile pe lună, la chen­zine. Pe urmă se trezeşte şi îşi cere scuze pentru tot ce-a făcut. E cel mai bun brigadier. Cînd a venit, a cerut să semneze con­tract pe zece ani. I s-a spus să mai aştepte, deocamdată nu se fac contracte pe termene aşa de îndelungate. — Nu m-aţi înţeles, s-a supă­rat Todea. Vreau să spun că eu nu plec de aici nici peste zece ani, dacâ-i nevoie de mine. Aşa că, în privinţa mea să fiţi liniş­tiţi, îmi daţi bani, nu-mi daţi — îmi daţi de mîncare, nu-mi daţi, eu rămîn. Asta-i,contractul. (Zice aşa, fiindcă ştie că o să îi dea şi bani şi mîncare. Greută­ţile însă­ — oricare ar fi — nu-l fac să dea bir cu fugiţii. „Ei, toate trec... Pînă una, alta — eu trebuie să învăţ meserie!“) ★ Ion Pavel (Ionel după acte) e o cunoştinţă mai veche, de prin patruzeci şi nouă. De atunci, cu mici întreruperi, a fost mereu pe şantiere. Trecut de prima tine­reţe — e un bărbat în toată fi­rea, puţin gras, şi rău i se potri­­­­veşte să-i mai spui Ionel. E un om de suflet, calm şi înţelept. Cred că nu s-a certat cu nimeni, î­n viaţa lui. El locuieşte în Ga­laţi. Soţia, cu copilul — Sorit­ — la Brăila. Prin decembrie, cînd se va termina primul bloc, vor locui împreună. In ziua de salariu, Ion Pavel nu face soco­teli, fiindcă n-are vreme. (îşi numără banii a doua zi şi-i îm­parte: soţie, cantină, ţigări etc.). In ziua de salariu merge cu bri­gadierii în oraş să-i înveţe ce să-şi cumpere. Trebuie să le ghi­cească el şi numărul la cămăşi, că ei nu se pricep. Pe urmă, tre­buie să alerge după Todea, să-l scoată din crîşmă. Băiatul ascul­tă şi regretă sincer că bea. „To­varăşe responsabil, sînt un ina­daptabil în ziua de salariu, dracu să mă ia“.­­De la cine o fi în­văţat cuvîntul ăsta „inadapta­bil“?“). La început, Todea pier­dea cu băutura cinci zile pe lună. Ion Pavel i-a smuls două zile. Acum se dă bătălia pentru celelalte trei. „Tovarăşe respon­sabil, vă rog să-mi blocaţi sa­lariul şi să-mi cumpăraţi ce-mi trebuie. Şi dacă o să mă mai vedeţi beat, să mă bateţi pînă sar pe pereţi...“ — Nu, măi Todea, nu te bate. — Da’ mie mi-e frică să n-ajung mai rău — Mie nu, Todea... Lasă, că o să fie bine şi fără bătaie. Ion Pavel e mîhnit fiindcă bri­gadierilor nu li se acordă aten­ţia cuvenită. „Toţi vin cu gîn­­dul să lucreze, dar cînd văd ne­regulile de aici, unii se duc să culeagă struguri. Im trei luni se aranjeze şi să ducă o viaţă tihnită. Şi-a şi găsit-o!! Viaţa de şantier ! Cine străbate mai mult meleagurile ţării decit constructorii ? Dar uite că lui îi place. Ca şi altora. Ca atîtor mii de constructori. La rugămintea brigadierilor, le-am făcut o fotografie. Una pe care s-o aibă ca amintire de cînd i-au făcut savantului Ru­dolf Palocsay, lîngă Cluj, labo­ratoare, de cînd au învăţat să ţină mistria în mînă, de cînd s-au cunoscut între ei. De la brigada noastră volantă MIHAI CARANFIL VASILE- RANGA RADU GOSTIN s-ar fi lucrat mult mai mult, poate că acuma erau gata, trei, patru blocuri — dar dacă n-au avut condiţii? Tovarăşii de la Ministerul Construcţiilor abia acum şi-au adus aminte cu a­­devărat de noi. Fireşte, se vor lua măsuri — brigadierii trebuie să trăiască mai bine iar şan­tierul va fi utilat, cum se cere. Băieţii ăştia nu vor decit să lu­creze, dar să trăiască aici mai bine“.­­In vreme ce Ion Pavel îmi povestea diverse lucruri ne­plăcute, care arată că brigadierii de la Galaţi au cam­ fost trecuţi cu vederea,­­mă gîmdeam la o în­tîmplare de pe şantierul din Brăila. Mai precis, am asistat la următorul dialog dintre un tovarăş de la Ministerul Cons­trucţiilor şi un tovarăş, Albu­. Primul: — Ce eşti dumneata? — Eu ? Un fel de administra­tor... — Vreau să știu precis. — V-am spus... un fel de... adică, mă rog, administrator. — Bine... tovarășe Albu, de ce n-ai adus cearceafuri de schimb pentru brigadieri ? — Vă rog să mă iertați, dar eu mă îngrijesc numai de „ci­vili“. La brigadieri nu m-ames­­tec. — Ei nu muncesc ? — Ba da, dar eu mă-mpac mai bine cu „civilii“... adică, cu muncitorii ceilalți.­.. — Imediat să aduci cear­ceafuri pentru brigadieri. — Adică, să mă ocup şi de ei? se miră omul. Vă rog să mă iertaţi, dar nu ştiam. N-am fost pus in temă pînă acuma. (Ar trebui pus în „temă“, să simtă —­ şi el şi toţi cei nepă­sători). Aşa că Tom Pavel a fost mîh­nit şi a avut de ce. Acum i-a asigurat pe brigadieri că o să fie bine şi ei îi cred. „Mîine împărţim prime, mi-a spus. 3600 de lei. Tot e ceva. Pînă acuma n-am avut. In curîmd, o să recrutăm băieţi pentru şcoala de calificare. Zidari, fierari­­betonişti, dulgheri. In primă­vară, 200 de tineri calificaţi. Atunci o să înceapă munca, cu adevărat. O să reconstruim ora­şul ăsta, apoi o să mergem în altă parte şi-o să facem multe lucruri bune, că sîntem tineri şi avem timp...“ NICOLAE ŢIC ★ Ş­COALA Săptămîna teatrelor de păpuşi din regiuni Luni dimineaţă a avut loc în sala Orfeu din Capitală deschi­derea festivă a „Săptămînii tea­trelor de păpuşi din regiuni“. Au fost de faţă tovarăşii: Con­stanţa Crăciun, ministrul Cultu­rii, Ion Pas şi Constantin Pris­­nea, primi locţiitori ai ministru­lui Culturii, Ion Florea, directo­rul teatrelor din Ministerul Cul­turii, scriitori, compozitori, re­prezentanţi ai colectivelor, care participă la „Săptămîna teatrelor de păpuşi din regiuni“. Cuvîntul de deschidere a fost rostit de tov. Ion Pas. O delegaţie de pionieri din Capitală a urat succes partici­panţilor la „Săptămîna teatrelor de păpuşi din­ regiuni“ şi le-a oferit buchete de flori. Colectivul teatrului de păpuşi „Ţăndărică“ a prezentat apoi piesa „Doi la zero pentru noi“. (Agerpres) — Două concerte ale Filarmonicii de Stat din Belgrad Filarmonica de Stat din Bel­grad care va sosi in Cursul aces­tei săptămîni în ţara noastră, va da două concerte în Capitală. Primul concert va avea loc du­minică 7 octombrie, ora 20, şi va cuprinde în program Uvertura Oberon de Weber, Simfonia a VII-a de Beethoven, Pinii din Ro­ma de Respighi şi Suită din ba­letul „Lit­darsko srce“ de Bara­­novici. Concertul va fi dirijat de Kresimir Baranovici. Al doilea concert, dirijat de Zi­­voii Zdravkovici, va avea loc marţi 9 octombrie ora 20. Progra­­mul concertului se compune din Carnavalul Roman de Berlioz, Triptic simfonic din opera „Kos­tana“ de Kornovici şi Simfonia a IV-a de Brahms. (Agerpres) Inaugurarea fabricii de hîrtie cretata din Ghimbav Duminică s-a inaugurat la Ghimbav, regiunea Stalin, prima fabrică de hîrtie cretată din ţara noastră. La festivitatea inaugură­rii au'’luat parte delegaţi ai în­treprinderilor producătoare de­ hîrtie din ţară. ' ~ In cadrul mitingului care a a­­vut loc cu acest prilej, a luat cu­vîntul Ion Grădinaru, directorul fabricii, care a vorbit despre im­portanţa acestei noi construcţii pentru economia naţională. Fabri­ca de hîrtie cretată de la Ghim­bav, construită într-un timp re­cord, 1 an şi cîteva luni, este înzestrată cu utilaje moderne pri­mite din R.D. Germană, precum şi cu utilaje fabricate în ţară. Procesul tehnologic este în între­gime mecanizat şi în mare parte automatizat. Anual fabrica va produce 300 tone hîrtie cretată (hîrtie de calitate superioară pen­tru publicaţii). Rezultatele obţi­nute pînă acum sînt bune. Noua fabrică a şi început să livreze edi­turilor hîrtie cretată. In decursul actualului plan cincinal, alături de fabrica de hîrtie cretată, vor intra în funcţiune noi unităţi pro­ducătoare de hîrtie, printre care şi fabrica de carton ondulat pen­tru ambalaj. Din cartea constructorilor şi marttorilor ing. Vasile Ciobotaru, inginer şef al întreprinderii de construcţii şi montaj pentru ce­luloză, hîrtie şi stuf, a vorbit des­pre munca însufleţită a construc­torilor şi sprijinul primit din par­tea specialiştilor din R.D. Ger­mană la montarea utilajelor. Luînd cuvîntul, din partea spe­cialiştilor germani, tehnicianul Gerhart Hammer a arătat că fa­brica de hîrtie cretată de la Ghim­bav este o expresie a colaborării economice dintre ţara noastră şi R.D. Germană. În încheierea mitingului, ing Mihail Fîortescu, ministrul Indus­triei Chimie a felicitat pe cons­tructori şi monturi pentru contri­buţia lor la darea în funcţ­une înainte de termen a fabricii de hîrtie cretată. Concurs de jocuri distractive pe tema: „Să cunoaştem Uniunea Sovietică’! Cu prilejul Lunii prieteniei ro­­mîno-sovietice din acest an, Con­siliul General A.R.L.U.S. organi­zează un concurs de jocuri dis­tractive pe tema : „Să cunoaştem Uniunea Sovietică“. Jocurile sunt publicate într-o broşură ce va fi pusă în vînzare prin centrele de difuzare a presei cu începere de la 5 octombrie şi care va cu­prinde şi condiţiile de participare la concurs. Pentru cele mai bune soluţii, participanţii vor primi la premii aplicate de radio, aparate fotografice, ceasuri, cărţi, discuri de muzică sovietică şi un pre­miu special — o călătorie in Uniunea Sovietică. IN EDITURA DE STAT PENTRU LITERATURA POLITICA a apărut în limbile romina maghiară, germană și sîrbă ARMATA REPUBLICII POPULARE ROMÍNE — APARATOARE A PĂCII ȘI A CUCERIRILOR REVOLUTIO­NARE ALE POPORULUI ROMÍN 64 pag. 75 bani In fotografie: Sala masinilor de cretat a noii fabrici. Conductorul Nicolae Ciucianu și maistrul Gheorghe Dragomir făcînd o probă de creiare a unui sui de hîrtie. FLORILE DIN GRADINA BATERIEI — Frumoase flori aveți în gră­dină, tovarășe comandant! Cine le-a plantat ? Comandantul bateriei aruncă o privire încruntată spre carnetul reporterului și răspunse fără chef: — Frumoase ? Ei, da, nu sînt chiar urîte. Dar, ce importanță are cine le-a plantat ? Erau panseluţe galbene, violete, albastre, presărate discret în dreapta şi în stingă potecii îngus­te, pietruite, care unea baraca, tu­nurile şi terenul de volei al sub­unităţii de artilerie antiaeriană. Reporterul deschise o cutie de şah aflată pe bancă şi, holbînd ochii la un cuţitaş şi nişte figurine cioplite cu migală şi nevopsite, remarcă: — Aveţi multe talente în ba­terie ? — Aproape cîţi ostaşi, atîtea talente! — răspunse ofiţerul po­sac. — Pot afla numele celui care ciopleşte figuri de şah ? — Sînt mai mulţi. Dar, parcă foloseşte la ceva dacă vă notaţi atîtea nume de oameni ? Reporterul tăcu. Puse capacul la stilou și-l vîrî în buzunarul in­terior al hainei, apoi glumi: — Dacă e secret militar, n-am să mai insist ! — Nu-i nici un secret, îabucii comandantul, dar, să fiu sincer, au mai venit pe aici corespondenți și reporteri, au umplut carnete în­tregi de note și în cele din urmă au publicat știri de cîteva rînduri. Reporterul plecă fruntea. La ce bun să-i explice despre secretaria­tul de redacţie care adesea scoete materiale mari, înlocuindu-le cu știri... — Tovarăşe locotenent, eu nu insist. Văd că aveți o aversiune deosebită faţă de gazetari. —­ Vă înşelaţi... Citiţi numai ştirea aceasta pe care am decu­pat-o din gazetă. „Ştiri din uni­tăţi. In bateria comandată de lt. Popescu s-a amenajat un parc de flori, un teren de volei şi s-au instalat difuzoare de radioamplifi­care“. Corespondent. Atît. Culmea este pe cine scoate în evidenţă articolul ? Pe mine, parcă eu aş fi muncit cel mai mult... E o ruşine... — Dar de ce nu scrieţi dvs. şi lăsaţi treaba aceasta pe seama altora ? — Aici voiam să te aduc! Eu am scris, cu mina mea, articolul Iată copia. Şi scoase din buzunar un teanc de file scrise mărunt, fluturîndu-le prin aer. Redacţia a făcut rezumat. împături hîrtiile şi le băgă din nou în buzunar.­­ Acum, după ce îşi vărsase veni­nul, locotenentul Popescu deve­nise mai senin la faţă. — Nu zic că eşti vinovat dum­neata... Ş-apoi eu nu port pică pe toți gazetarii. Avem şi noi în baterie unul, dar e tare simpatic. Cînd l-am văzut pentru prima dată figurînd în scriptele primite de la regiment, mi-am zis: „Iată unul cu care o să am de furcă, un fluturat care nu e în stare să ridice de jos un pai“. In timpul zilei, la instrucţie, l-am surprins de cîteva ori că se luptă sa în­vingă somnul. Peste noapte l-am găsit citind la lumina lanternei, ascuns sub pătură, „Şoseaua Vo­­lokolamscului“, iar în altă noap­te, tot sub pătură, scriind ver­suri. Era un carnet în care se în­vălmăşeau poezii disperate de dra­goste şi poezii despre eroi din războiul antihitlerist. I-am făcut observaţie că sînt denaturări ale realităţii vieţii de campanie în poeziile despre eroi şi el a oftat. Bineînţeles, i-am interzis să mai piardă nopţile. Aceasta s-a întîmplat pe la în­ceputul iernii. Era o vreme păcă­toasă, frig, muncă multă şi nici o bucurie. Instalaţia electrică nu era trasă, aparat de radio încă nu primisem, apa o aduceam cu găleţile de la un kilometru, ba­raca nu era definitivată. Munceam pe brinci şi mîncam pe apucate. Ostaşii, în cea mai mare parte, erau recruţi, neobişnuiţi cu greutăţile vieţii de campanie, îmi puneam nădejdea că erau mulţi utemişti printre ei, dar din cauza fluctua­ţiei mari — unii se lăsau la va­tră, alţii abia veneau — nu am făcut nici organizaţie de bază. Mulţi tînjau după patul moaie şi grija părintească de acasă. Odată, după o ploaie măruntă de citeva zile, datorită inunda­ţiilor s-a întrerupt circulaţia şi la subunitate n-au mai venit nici ziare şi nici petrol pentru lămpi. Atunci soldatul Szabó Peter, fost muncitor la uzinele Steagul Roşu, mai nervos din fire, a strigat la gura mare, în dormitor, că el cre­dea că altfel e la armata. Comandantul lui de grupă, ca­poralul Nistor, mi-a raportat des­pre aceasta ca despre o abatere şi a propus să-l pedepsesc pe soldat. Nu l-am pedepsit. Nistor este bun la instrucţie, dar dur şi lipsit de tact. Am adunat pe dată utemiştii din baterie şi le-am cerut părerea asupra cuvintelor lui Peter. Intîi au privit în pămînt. Cu­vinte ca ale lui Peter rostiseră, poate, și ei, dar mai pe ocolite. Un soldat pe nume Weiss a luat cuvîntul. — Așa nu se mai poate trăi! La zece paşi de noi este cea mai modernă tehnică a secolului, teh­nica electronică, pe care învăţăm s-o mînuim, iar aici, opaiţ cu gaz! Secolul douăzeci şi secolul nouă­sprezece se bat cap în cap pe acelaşi petic de pămînt... Atunci s-a ridicat ziaristul nos­tru, să vorbească şi el. — Nu aveţi dreptate­! — a spus el. Armata nu e pension de dom­nişoare. Noi trăim şi ne instruim aici în condiţiuni apropiate de realitatea timpului de luptă... Cu cît sînt mai multe greutăţi, cu atît mai bine... A trebuit să intervină locţii­torul politic. — E drept, noi ne instruim cît mai aproape de realitatea situaţii­lor de luptă, şi armata nu e pen­sion de domnişoare. Eu nu sînt de acord cu ziaristul nostru, care se împacă cu gîndul că va putea citi şi pe viitor la lu­mina lanternei adusă de acasă, dar nici cu cei care aşteaptă să le vină de-a gata, aşa, peste noapte, şi lumină electrica, şi ra­dio. Cît despre ziaristul nostru, ca om mai bine pregătit, ar putea să ne dea o mînă de ajutor să ur­nim lucrurile din loc şi ar mai slăbi-o cu versurile. Locţiitorul politic s-a înfuriat degeaba pe versurile lui. Mie tocmai de aceea îmi place ziaris­tul, că e perseverent. El şi-a în­suşit „critic“ observaţia. De atunci, ziaristul nostru nu mai face stihuri leşinate de dra­goste ori poezii false, despre eroi pe care nu-i cunoaşte, ci scrie zil­nic la gazeta de perete, un fel de jurnal, în versuri, despre munca ostaşilor din baterie. A avut odată intenţia să-l numească „Jurnalul marii noastre familii de Robin­­soni Crusoe“. Prima filă de jurnal a scris-o în seara primei zile după aduna­re. Pe la ora 9 seara, intrînd în dormitorul ostaşilor, am rămas surprins de liniştea adîncă. Mă a­­propii de ostaşii strînşi ciorchine în jurul mesei şi disting o melo­die cunoscută. „Departe, depar­te“... Se înfăptuise prima minune. Apăruse un adevărat aparat de radio cu galenă, improvizat în a­­ceeaşi zi. Cum, cînd şi cine meş­terise la el, de unde procuraseră materialul, cînd întinseseră an­tena, nu puteam bănui. Locţiito­rul politic însă zîmbea. El ştia poate ceva. Important era că a­­paratul, aşa, nearătos cum părea, cu piesele legate cu sfoar­ă şi sir­­mă pe carton soios, funcţiona, zbîrnîia şi încă atît de tare ca un difuzor. Weiss făcuse aparatul. Au tre­cut cîteva zile şi o nouă minune s-a înfăptuit: lumina electrică. Ca „inginer“ al traseului l-am avut pe soldatul Meca, un tătar harnic şi glumeţ, căruia ostaşii îi zic caStratin Hogea. Asta l-a îm­pins pe ziaristul nostru să scrie o a doua poezie. A treia poezie e legată de jocu­rile de şân. E în baterie unul, un negricios, de meserie lingurar, îmi cere într-o zi permisie de opt ore, să aştepte pe cineva la gară, dar se întoarce mai repede și rebegit de frig, însă nu de la gară, ci dinspre pădure. Se pre­zintă regulamentar și deșartă din sacul de merinde 32 figuri de șah, proaspăt cioplite cu bricea­gul din lemn de tei. — Pai bine, tovarășe soldat Mincă, de ce ai raportat fals? De ce n-ai spus că te duci la pădure ? — Așa e neamul nostru țigă­nesc — îmi răspunse el — ori cu lauda, ori cu minciuna, fir-aş să fiu eu al dracului... Dar mai bine cu minciuna decît cu lauda goală... — Ba nu-i așa — începui eu să-l lămuresc. Dar, ce mai cale­­vale, soldatul Mincă este astăzi om de nădejde, care, pe lîngă talent, a căpătat şi seriozitate. De atunci ziaristul nostru a scris multe, tare multe poezii din astea inspirate şi din viaţă. Astă iarnă, în poligonul de arti­lerie au fost condiţii grele. As­primea gerului, troienele cît ca­sele, viscolul ascuţit. Dar am trecut cu bărbăţie examenele a­­cestea, pentru că colectivul nostru este unit. Iar la sudarea colectivului a contribuit şi zia­ristul nostru. E un ostaş atent, grijuliu, cu iniţiativă şi perseve­rent. Numai inimă şi nerv. Se sudase puternic colectivul, dar o fisură tot mai există. Am organizat cîteva conferinţe pe tema prieteniei dintre poporul român şi minorităţile naţionale. Se terminase de mult cu glumele de prost gust pe seama celor care vorbeau prost romîneşte, dar Szabó Peter parcă tot îl mai pri­vea cu neîncredere pe caporalul Nistor. Iar Nistor parcă tot me­­reu îi găsea pricină lui Petec. I-am atras atenţia că trebuie să fie principial, dar el susţinea sus şi tare că e principialitatea întru­chipată. Intr-o după amiază, în timpul liber, soldatul Szabó Peter şi încă vreo cîţiva soldaţi, între care doi maghiari, din proprie ini­ţiativă, au tăiat brazde lingă baracă. Fără să întrebe pe ni­meni, au făcut citeva rondouri. Pînă aici, nimic deosebit. Dar în aceeaşi zi, cu învoirea mea, caporalul Nistor şi încă vreo cîţiva ostaşi plecaseră cu nişte tărgi la o fermă de stat din a­­propiere să aducă pansele, dă­ruite militarilor de utemistele grădinărese de la seră. La în­toarcere, găsind brazde în jurul barăcii, le-au stricat, întinzînd sforile să aranjeze, în alt chip grădina. Atunci Szabó fără să care pricina, s-a mîniat și a ve­nit la mine. — Caporalul Nistor îmi strică munca. Apoi, nehotărît, a con­tinuat. El face asta fiindcă sînt maghiar. Am rămas înmărmurit: — Ştiu eu, că şi atunci cînd cu nemulţumirea mea, de a tre­buit să convocaţi şedinţa, tot el v-a raportat. Iar atunci cînd... Căutai eu să-l conving că Nis­tor este el iute la vorbă şi cam pripit, dar încolo, e cinstit şi bun tovarăş, dar nu izbutii. Pe fruntea soldatului stăruia o cută adîncă. Atunci hotărîi să merg cu el la caporalul Nistor. îmi dă­deam seama că îmi asumasem o sarcină grea pentru că Nistor este dur, încăpăţînat şi n-ar fi în stare să recunoască că a greşit. Abia apărurăm în pragul ba­răcii, că veni în fugă caporalul Nistor să-mi ceară permisiunea de a vorbi cu soldatul Szabó. — Te rog să mă ierţi, tovarăşe soldat Szabó, că ţi-am stricat rondourile, dar nu corespundeau planului aprobat ieri de coman­dant. Am folosit însă brazdele tale şi îţi mulţumesc pentru ini­ţiativă. Aş vrea să-ţi încredinţez ţie conducerea lucrărilor, că te pricepi, iar eu împreună cu Weiss şi Meca să mergem să definiti­văm planul terenului de volei. Cuta Privii faţa soldatului, dintre sprîncene dispăruse. In spatele lui Nistor îl zării pe ziaristul nostru şi pe încă doi utemişti din biroul­­organizaţiei de bază. Comandantul tăcu. Se aplecă şi mîngîie petalele catifelate ale fiorilor de­ la picioarele băncii. — Vedeţi, sînt atît de dife­rit colorate, dar toate la fel de frumoase. Ziaristul îi din fire poet, şi pace — le seamănă cu inimile ostaşilor noştri... In timp ce vorbeau, comandan­tul şi reporterul se apropiară de grupul de ostaşi adunaţi în faţa estradei improvizată la capătul terenului de volei. Dinspre punc­tul de control veneau pilcuri da ostaşi. — Sunt invitaţii noştri la spec­tacol. Vin din bateriile vecine. Un militar cu ochii mari şi pe umerii căruia tresele proaspete de soldat fruntaş încă nu începuseră să se decoloreze, păşi în faţa cortinei, emoţionat, dar bucuros în acelaşi timp : — In programul nostru de astă seară, spicuiri din „Jurna­lul în versuri al familiei noastre de Robinsoni“ — inventarea ra­dioului, povestea jocului de şah, florile prieteniei şi alte capitole însemnate. Programul se va în­cheia cu cîntece şi jocuri popu­lare romîneşti şi ale minorităţi­lor naţionale, interpretate de grupa artistică a bateriei, cu concursul întregii subunităţi... Intrarea liberă. Buna dispoziţie — obligatorie. — Nu cumva el e ziaristul ? — îl întrebă reporterul pe coman­dant, în şoaptă. Nu auzi răspunsul, dar în­țelese ea da. Ostaşii, entuzias­mați, aplaudau frenetic ridicarea cortinei. — Cum îl cheamă ? Comandantul duse degetul la gură şi scoase din buzunar filele de manuscris, întinzîndu-i-le re­porterului : „Scrie aici totul, vă puteţi documenta pe larg. A­­cum, vă rog, linişte...“ Cpt. C. BOTONCEA

Next