Scînteia Tineretului, octombrie 1956 (Anul 11, nr. 2305-2330)
1956-10-02 / nr. 2305
Scrisori de pe şantierele tineretului Lucrările pe şantierul tineretului din Galaţi au mers prost. Nu consemnăm ce s-a realizat in trei luni, fiindcă brigadierii din Galaţi, care nu sunt vinovaţi de această situaţie, s-ar simţi ruşinaţi faţă de tovarăşii lor de pe alte şantiere din ţară. Conducerea şantierului nu s-a îngrijit de organizarea muncii — locul de muncă se schimba uneori de la zi la zi — iar Ministerul Construcţiilor a uitat şantierul, n-a trimis tehnicieni, n-a fost atent la condiţiile de viaţă ale tinerilor. Nicolae Enache, uncopilandru de şaisprezece ani, se interesa cu vădită obrăznicie — Domnule, trebuie să ştiţi mai bine — cei de-aici care se ocupă de şantier sunt oameni deştepţi? * — Sigur, Enache... — Precis, domnule ? — Absolut. — Eu nu ştiu ce să mai cred. îşi trage şapca pe ochi şi pufăie: atunci, or fi avut alte probleme, nu ? — Probabil. (In orice caz, la cei care se ocupă de şantier nu e vorba numai de deşteptăciune...). Nicolae Enache e posesorul unui pat — din cele peste 250, instalate în fosta hală de carne din Galaţi. „Greu, domnule, greu să te odihneşti acolo“. Trebuie să urci pe scară ca să ajungi la ultimul etaj. După o zi de lucru, Nicolae Enache se aventurează în căutarea patului. Bănuieşte cam pe unde ar fi, dar e destul de greu să-l recunoască de la început. Asta, totuşi, n-ar fi nimic. Inchipuiţi-vă însă că ceilalţi mai au chef de vorbă, iar unii vin tîrziu, după miezul nopţii şi — fără să aprindă lumina — pornesc să-şi caute paturile. Plăcut,nu ? Deocamdată, în fosta hală se instalează calorifere, semn că brigadierii, măcar o parte din ei, vor locui acolo şi peste iarnă. Brigadierii cu vechime îşi vor schimba domiciliul în fostul hotel Traian. — Enache, ai de gînd sa mai rămîi pe șantier, în condițiile astea ? „ . — Eu ? N-am venit ca sa plec, dar mi-e foarte necaz. Barăci, domnule, de ce n-au ridicat barăci ?Mă rog, Enache ar trebui să se gîndească un pic și la faptul că nu-i tocmai frumos să ridici barăci în plin oraș. Dar, că brigadierii trebuie să aibă o cazare mai bună, asta-i drept. De fapt, Nicolae Enache e ilegal pe şantier. N-a împlinit 18 ani, cum prevede regulamentul. Au vrut să-l trimită acasă dar, încăpăţînatul, a zis că nu-i pasă de nici un regulament. „Sunt om şi trebuie să lucrez ca oricare. (Aşa om ! Dacă depăşeşte un metru înălţime, e mare lutru). Tata, la anii mei era însurat şi avea copil“. Acasă, sunt nouă fraţi. Doi îşi fac serviciul militar, iar o soră e filatoare, în Galaţi. La şaisprezece ani (el minte că are şaptesprezece, dar nu vrea să arate actele), Nicolae Enache vrea, printre altele, să vie şi în ajutorul familiei. Toată ziua face socoteli: cît cîştigă, cît îi rămîne de cheltuială, cît trimite acasă. Nicolae Enache e în brigada-şcoală şi are salariu fix. E de părere că dacă n-ar fi în brigada-şcoală ar cîştiga mai bine. Dar nu mai are mult. Face şcoală ca să-şi ridice încadrarea de la 2/3. De altfel, a mai făcut o şcoală de zidari, tot în Galaţi. Dar, nu strică să mai înveţi. „Mai ales că sunt mic şi nu prea vor să mă ia în seamă. Pe un deal, la marginea oraşului, între cîmpul de gladiole şi noua livadă a staţiunii experimentale pomicole din Cluj, am urcat schelele unei clădiri în construcţie. Acolo, sus, unde se aşezau unele peste altele cărămizile, i-am întîlnit pe brigadieri. Ei se îndeletniceau cu zidăria de parcă fiecare s-ar fi tras neam din neamul lui din zidari. La început, cînd pe locul acesta nu erau decit semnele de demarcaţie ale fundaţiilor zgîriate în pamînt, brigadierii erau cu toţii nici mai mult nicimai puţin decit nişte simpli lucrători cu lopata. Altceva nu ştiau să facă. Au săpat fundaţiile. Apoi trebuia clădită temelia. Ei trebuiau să iaca şi treaba aceasta Ce-i dacă nu se pricepeau ? Aveau să înveţe. Stăteau lingă ei meşterii şi le arătau. Trebuia ridicată apoi zidăria Lucru destul de complicat pentru nişte mîini harnice, dar, deocamdată, nepricepute. Iată însă că meşteri ca Lovas loşii i-au strîns împrejurul lor pe brigadieri şi-au început să le destâinuiască, încet, cu răbdare ascunzişurile zidăritului. Aşa au ajuns buni zidari în perspectivă Armantă Cornel Rus Petru, Kiş Ioan (din fotografia noastră) şi atîţia alţii. Numai cu deprinderea miinilor nu se poate spune însă că ai învăţat zidăria. Trebuie să mai urmezi şi ceva cursuri teoretice. Nimic măi simplu: te duci la cursurile de calificare de pe şantier. Uite, chiar astăzi după amiază brigadierii înscrişi la şcoala de calificare vor avea nu ştiu cite ore de teorie. îndrăznim acum să ne gîndim la ce vor face brigadierii de aici după ce se vor termina lucrările pe şantier. Fără îndoială că mulţi dintre ei vor deveni zidari, betonişti. Şi cine ştie dacă atunci cînd vor începe lucrările la instalaţiile sanitare, la lucrările de acoperiş, la dulgherie, nu se vor găsi mulţi dintre brigadieri care să se apuce să înveţe şe aceste meserii. Dar, dacă ştiu bine meserie“... — Şi ce gînduri ai, Enache, mai rămîi ? — Nu plec, domnule, nu plec de-aici. Cum e, aşa e... Trebuie să învăţ o meserie... Aş putea să mă duc la cules de struguri. Ce se cîştigă, domnule! Dar pe urmă, cînd se lasă iarna ? Nu plec, domnule, eu nu sînt de ăia... Eu trebuie să ştiu pe ce contez. Ai meserie — merge, n-ai, jale mare ! In Rominia, ultima „şmecherie“ e munca. (I se pare că a spus o glumă bună şi e mulţumit...) Stancu Fănaru, din Pecineaga-Măcin, a împlinit 19 ani.E un băiat scund şi-ndesat, cu părul ţepos şi faţa arămie. Spune tuturor că el, dacă rămînea în sat, cîştiga mai bine. „Aveam inginerul meu, care îmi dădea cinci sute de lei pe lună. Muncă — mai nimic. Mergeam cu inginerul meu pe cîmp, să măsurăm terenurile. Cinci sute pe lună, înţelegi? Mă îmbrăcam ca un boier“. — Şi de ce n-ai rămas cu inginerul? — Care inginer ? (pare nedumerit, parcă a uitat ce-a spus mai înainte). A, inginerul meu! Continuă, aproape în şoaptă: — Cîţi ani am eu ? Nouăsprezece. Meserie, meserie, asta-i ! Că inginerul meu pleacă din sat şi mă lasă. Şi-atunci vii dumneata şi mă-ntrebi: ce merserie ai, Fănaru ? Dar dacă rămîneam cu inginerul meu — cinci sute de lei erau asiguraţi. Vrea să fie zidar. Deocamdată, e printre cei mai buni de pe şantier. Toţi au ascultat, de zeci de ori povestea lui cu inginerul, dar nimeni nu ştie dacă-i adevărată ori nu. Nici el nu mai ştie. In ziua salariului, Stancu Fănaru făcea socoteli, ca oricare. „Şi-aici te poţi îmbrăca... Şi după cît am muncit eu, m-aş fi îmbrăcat boiereşte. Dar dacă aici a fost brambureală ? Schimbam mereu locul de muncă, iar o vreme nici n-am avut normatori. Dar, are să fie bine pînă la urmă. Mîine vreau să-mi cumpăr un costum. Altfel, nu mă pot duce în sat. Cînd am plecat, mi-a cumpărat tata un costum. Am lucrat vreo trei zile cu el, că nu veniseră salopetele şi l-am stricat un pic. Pot să mă duc în sat aşa, ca, un ăla ?“ A doua zi,’ dimineaţa, Stancu Fănaru a constatat că cineva îi furase şaptezeci de lei. Cercetări fără rezultat. Băiatul plingea. Nicolae Enache, ca bun prieten, i-a oferit şaptezeci de lei. — Ca să-ţi iei costum. — Nu iau bani cu împrumut. — Nici de la mine ? — Nici de la tata. Dar tft de unde ai bani ? — Am căpătat patru sute. — Minţi. Nicolae Enache mototoleşte hîrtiile şi le aruncă, furios. — I-am împrumutat de la tovarăşul responsabil, pentru tine, ce să-ţi iei costum. — Nu împrumut... — Prost, tîmpit, aiuritule! Apoi, duios, ridicînd banii: — Măi Stancule, de ce nu eşti tu ca oamenii ? Ţine banii şi-ţi cumpără. Aşa a spus tovarăşul responsabil. Poţi să-i dai şi peste două luni. — Nu împrumut bani. — Atunci trebuie să împrumuţi minte, se împoaie Enache. — Dacă rămînem în sat, cu Inginerul meu... Enache, hai la lucru. îmi cumpăr costum luna viitoare. Dacă nu s-ar găsi şi ei au devenit oameni ai şantierelor. Am văzut unul care se mişca cu destulă uşurinţă printre mormanele de cărămizi şi care trecea punţile înguste de pe ziduri cu un deosebit simţ de echilibrist. — De unde eşti ? — l-am întrebat. — De la circ. N-am vrut să credem. — Şi cum ai ajuns aici ? — Am vrut să mă aşez şi eu într-un foc, să nu mai umblu de colo, colo. Mă trag din oameni aşezaţi, de pe lingă Turda. Ilea Vasile s-a gîndit să-şi găsească şi el un loc stabil, că din ăia cu mina lungă printre noi, toate ar merge altfel . ' " Le iese în cale un flăcău de vreo : douăzeci şi şase de ani, Todea. Pare mahmur, ca după chef, şi zîmbeşte stinjenit, întreabă, în şoaptă. — Pe voi v-am înjurat ieri, v-am jignit cumva ? — Nu, nu, răspunde Enache. — Parcă ţie ţi-am tras un ghiont. — Nu, nu mie — se apără Enache. — Atunci cui ? se întreabă celălalt, zăpăcit. Ştiu că l-am ars pe careva. Todea merge de la brigadier la brigadier. ? „V-am lovit cumva, am înjurat ?“ Vrea să-şi ceară scuze. Se simte ruşinat faţă de ceilalţi şi se jură că n-o să măi bea în viaţa lui. De fiecare dată, înainte de salariu, Todea anunţă: mîine să nu contaţi pe mine. Bea, după un obicei mai vechi, dar numai în ziua salariului. Două-trei zile pe lună, la chenzine. Pe urmă se trezeşte şi îşi cere scuze pentru tot ce-a făcut. E cel mai bun brigadier. Cînd a venit, a cerut să semneze contract pe zece ani. I s-a spus să mai aştepte, deocamdată nu se fac contracte pe termene aşa de îndelungate. — Nu m-aţi înţeles, s-a supărat Todea. Vreau să spun că eu nu plec de aici nici peste zece ani, dacâ-i nevoie de mine. Aşa că, în privinţa mea să fiţi liniştiţi, îmi daţi bani, nu-mi daţi — îmi daţi de mîncare, nu-mi daţi, eu rămîn. Asta-i,contractul. (Zice aşa, fiindcă ştie că o să îi dea şi bani şi mîncare. Greutăţile însă — oricare ar fi — nu-l fac să dea bir cu fugiţii. „Ei, toate trec... Pînă una, alta — eu trebuie să învăţ meserie!“) ★ Ion Pavel (Ionel după acte) e o cunoştinţă mai veche, de prin patruzeci şi nouă. De atunci, cu mici întreruperi, a fost mereu pe şantiere. Trecut de prima tinereţe — e un bărbat în toată firea, puţin gras, şi rău i se potriveşte să-i mai spui Ionel. E un om de suflet, calm şi înţelept. Cred că nu s-a certat cu nimeni, în viaţa lui. El locuieşte în Galaţi. Soţia, cu copilul — Sorit — la Brăila. Prin decembrie, cînd se va termina primul bloc, vor locui împreună. In ziua de salariu, Ion Pavel nu face socoteli, fiindcă n-are vreme. (îşi numără banii a doua zi şi-i împarte: soţie, cantină, ţigări etc.). In ziua de salariu merge cu brigadierii în oraş să-i înveţe ce să-şi cumpere. Trebuie să le ghicească el şi numărul la cămăşi, că ei nu se pricep. Pe urmă, trebuie să alerge după Todea, să-l scoată din crîşmă. Băiatul ascultă şi regretă sincer că bea. „Tovarăşe responsabil, sînt un inadaptabil în ziua de salariu, dracu să mă ia“.De la cine o fi învăţat cuvîntul ăsta „inadaptabil“?“). La început, Todea pierdea cu băutura cinci zile pe lună. Ion Pavel i-a smuls două zile. Acum se dă bătălia pentru celelalte trei. „Tovarăşe responsabil, vă rog să-mi blocaţi salariul şi să-mi cumpăraţi ce-mi trebuie. Şi dacă o să mă mai vedeţi beat, să mă bateţi pînă sar pe pereţi...“ — Nu, măi Todea, nu te bate. — Da’ mie mi-e frică să n-ajung mai rău — Mie nu, Todea... Lasă, că o să fie bine şi fără bătaie. Ion Pavel e mîhnit fiindcă brigadierilor nu li se acordă atenţia cuvenită. „Toţi vin cu gîndul să lucreze, dar cînd văd neregulile de aici, unii se duc să culeagă struguri. Im trei luni se aranjeze şi să ducă o viaţă tihnită. Şi-a şi găsit-o!! Viaţa de şantier ! Cine străbate mai mult meleagurile ţării decit constructorii ? Dar uite că lui îi place. Ca şi altora. Ca atîtor mii de constructori. La rugămintea brigadierilor, le-am făcut o fotografie. Una pe care s-o aibă ca amintire de cînd i-au făcut savantului Rudolf Palocsay, lîngă Cluj, laboratoare, de cînd au învăţat să ţină mistria în mînă, de cînd s-au cunoscut între ei. De la brigada noastră volantă MIHAI CARANFIL VASILE- RANGA RADU GOSTIN s-ar fi lucrat mult mai mult, poate că acuma erau gata, trei, patru blocuri — dar dacă n-au avut condiţii? Tovarăşii de la Ministerul Construcţiilor abia acum şi-au adus aminte cu adevărat de noi. Fireşte, se vor lua măsuri — brigadierii trebuie să trăiască mai bine iar şantierul va fi utilat, cum se cere. Băieţii ăştia nu vor decit să lucreze, dar să trăiască aici mai bine“.In vreme ce Ion Pavel îmi povestea diverse lucruri neplăcute, care arată că brigadierii de la Galaţi au cam fost trecuţi cu vederea,mă gîmdeam la o întîmplare de pe şantierul din Brăila. Mai precis, am asistat la următorul dialog dintre un tovarăş de la Ministerul Construcţiilor şi un tovarăş, Albu. Primul: — Ce eşti dumneata? — Eu ? Un fel de administrator... — Vreau să știu precis. — V-am spus... un fel de... adică, mă rog, administrator. — Bine... tovarășe Albu, de ce n-ai adus cearceafuri de schimb pentru brigadieri ? — Vă rog să mă iertați, dar eu mă îngrijesc numai de „civili“. La brigadieri nu m-amestec. — Ei nu muncesc ? — Ba da, dar eu mă-mpac mai bine cu „civilii“... adică, cu muncitorii ceilalți... — Imediat să aduci cearceafuri pentru brigadieri. — Adică, să mă ocup şi de ei? se miră omul. Vă rog să mă iertaţi, dar nu ştiam. N-am fost pus in temă pînă acuma. (Ar trebui pus în „temă“, să simtă — şi el şi toţi cei nepăsători). Aşa că Tom Pavel a fost mîhnit şi a avut de ce. Acum i-a asigurat pe brigadieri că o să fie bine şi ei îi cred. „Mîine împărţim prime, mi-a spus. 3600 de lei. Tot e ceva. Pînă acuma n-am avut. In curîmd, o să recrutăm băieţi pentru şcoala de calificare. Zidari, fieraribetonişti, dulgheri. In primăvară, 200 de tineri calificaţi. Atunci o să înceapă munca, cu adevărat. O să reconstruim oraşul ăsta, apoi o să mergem în altă parte şi-o să facem multe lucruri bune, că sîntem tineri şi avem timp...“ NICOLAE ŢIC ★ ŞCOALA Săptămîna teatrelor de păpuşi din regiuni Luni dimineaţă a avut loc în sala Orfeu din Capitală deschiderea festivă a „Săptămînii teatrelor de păpuşi din regiuni“. Au fost de faţă tovarăşii: Constanţa Crăciun, ministrul Culturii, Ion Pas şi Constantin Prisnea, primi locţiitori ai ministrului Culturii, Ion Florea, directorul teatrelor din Ministerul Culturii, scriitori, compozitori, reprezentanţi ai colectivelor, care participă la „Săptămîna teatrelor de păpuşi din regiuni“. Cuvîntul de deschidere a fost rostit de tov. Ion Pas. O delegaţie de pionieri din Capitală a urat succes participanţilor la „Săptămîna teatrelor de păpuşi din regiuni“ şi le-a oferit buchete de flori. Colectivul teatrului de păpuşi „Ţăndărică“ a prezentat apoi piesa „Doi la zero pentru noi“. (Agerpres) — Două concerte ale Filarmonicii de Stat din Belgrad Filarmonica de Stat din Belgrad care va sosi in Cursul acestei săptămîni în ţara noastră, va da două concerte în Capitală. Primul concert va avea loc duminică 7 octombrie, ora 20, şi va cuprinde în program Uvertura Oberon de Weber, Simfonia a VII-a de Beethoven, Pinii din Roma de Respighi şi Suită din baletul „Litdarsko srce“ de Baranovici. Concertul va fi dirijat de Kresimir Baranovici. Al doilea concert, dirijat de Zivoii Zdravkovici, va avea loc marţi 9 octombrie ora 20. Programul concertului se compune din Carnavalul Roman de Berlioz, Triptic simfonic din opera „Kostana“ de Kornovici şi Simfonia a IV-a de Brahms. (Agerpres) Inaugurarea fabricii de hîrtie cretata din Ghimbav Duminică s-a inaugurat la Ghimbav, regiunea Stalin, prima fabrică de hîrtie cretată din ţara noastră. La festivitatea inaugurării au'’luat parte delegaţi ai întreprinderilor producătoare de hîrtie din ţară. ' ~ In cadrul mitingului care a avut loc cu acest prilej, a luat cuvîntul Ion Grădinaru, directorul fabricii, care a vorbit despre importanţa acestei noi construcţii pentru economia naţională. Fabrica de hîrtie cretată de la Ghimbav, construită într-un timp record, 1 an şi cîteva luni, este înzestrată cu utilaje moderne primite din R.D. Germană, precum şi cu utilaje fabricate în ţară. Procesul tehnologic este în întregime mecanizat şi în mare parte automatizat. Anual fabrica va produce 300 tone hîrtie cretată (hîrtie de calitate superioară pentru publicaţii). Rezultatele obţinute pînă acum sînt bune. Noua fabrică a şi început să livreze editurilor hîrtie cretată. In decursul actualului plan cincinal, alături de fabrica de hîrtie cretată, vor intra în funcţiune noi unităţi producătoare de hîrtie, printre care şi fabrica de carton ondulat pentru ambalaj. Din cartea constructorilor şi marttorilor ing. Vasile Ciobotaru, inginer şef al întreprinderii de construcţii şi montaj pentru celuloză, hîrtie şi stuf, a vorbit despre munca însufleţită a constructorilor şi sprijinul primit din partea specialiştilor din R.D. Germană la montarea utilajelor. Luînd cuvîntul, din partea specialiştilor germani, tehnicianul Gerhart Hammer a arătat că fabrica de hîrtie cretată de la Ghimbav este o expresie a colaborării economice dintre ţara noastră şi R.D. Germană. În încheierea mitingului, ing Mihail Fîortescu, ministrul Industriei Chimie a felicitat pe constructori şi monturi pentru contribuţia lor la darea în funcţune înainte de termen a fabricii de hîrtie cretată. Concurs de jocuri distractive pe tema: „Să cunoaştem Uniunea Sovietică’! Cu prilejul Lunii prieteniei romîno-sovietice din acest an, Consiliul General A.R.L.U.S. organizează un concurs de jocuri distractive pe tema : „Să cunoaştem Uniunea Sovietică“. Jocurile sunt publicate într-o broşură ce va fi pusă în vînzare prin centrele de difuzare a presei cu începere de la 5 octombrie şi care va cuprinde şi condiţiile de participare la concurs. Pentru cele mai bune soluţii, participanţii vor primi la premii aplicate de radio, aparate fotografice, ceasuri, cărţi, discuri de muzică sovietică şi un premiu special — o călătorie in Uniunea Sovietică. IN EDITURA DE STAT PENTRU LITERATURA POLITICA a apărut în limbile romina maghiară, germană și sîrbă ARMATA REPUBLICII POPULARE ROMÍNE — APARATOARE A PĂCII ȘI A CUCERIRILOR REVOLUTIONARE ALE POPORULUI ROMÍN 64 pag. 75 bani In fotografie: Sala masinilor de cretat a noii fabrici. Conductorul Nicolae Ciucianu și maistrul Gheorghe Dragomir făcînd o probă de creiare a unui sui de hîrtie. FLORILE DIN GRADINA BATERIEI — Frumoase flori aveți în grădină, tovarășe comandant! Cine le-a plantat ? Comandantul bateriei aruncă o privire încruntată spre carnetul reporterului și răspunse fără chef: — Frumoase ? Ei, da, nu sînt chiar urîte. Dar, ce importanță are cine le-a plantat ? Erau panseluţe galbene, violete, albastre, presărate discret în dreapta şi în stingă potecii înguste, pietruite, care unea baraca, tunurile şi terenul de volei al subunităţii de artilerie antiaeriană. Reporterul deschise o cutie de şah aflată pe bancă şi, holbînd ochii la un cuţitaş şi nişte figurine cioplite cu migală şi nevopsite, remarcă: — Aveţi multe talente în baterie ? — Aproape cîţi ostaşi, atîtea talente! — răspunse ofiţerul posac. — Pot afla numele celui care ciopleşte figuri de şah ? — Sînt mai mulţi. Dar, parcă foloseşte la ceva dacă vă notaţi atîtea nume de oameni ? Reporterul tăcu. Puse capacul la stilou și-l vîrî în buzunarul interior al hainei, apoi glumi: — Dacă e secret militar, n-am să mai insist ! — Nu-i nici un secret, îabucii comandantul, dar, să fiu sincer, au mai venit pe aici corespondenți și reporteri, au umplut carnete întregi de note și în cele din urmă au publicat știri de cîteva rînduri. Reporterul plecă fruntea. La ce bun să-i explice despre secretariatul de redacţie care adesea scoete materiale mari, înlocuindu-le cu știri... — Tovarăşe locotenent, eu nu insist. Văd că aveți o aversiune deosebită faţă de gazetari. — Vă înşelaţi... Citiţi numai ştirea aceasta pe care am decupat-o din gazetă. „Ştiri din unităţi. In bateria comandată de lt. Popescu s-a amenajat un parc de flori, un teren de volei şi s-au instalat difuzoare de radioamplificare“. Corespondent. Atît. Culmea este pe cine scoate în evidenţă articolul ? Pe mine, parcă eu aş fi muncit cel mai mult... E o ruşine... — Dar de ce nu scrieţi dvs. şi lăsaţi treaba aceasta pe seama altora ? — Aici voiam să te aduc! Eu am scris, cu mina mea, articolul Iată copia. Şi scoase din buzunar un teanc de file scrise mărunt, fluturîndu-le prin aer. Redacţia a făcut rezumat. împături hîrtiile şi le băgă din nou în buzunar. Acum, după ce îşi vărsase veninul, locotenentul Popescu devenise mai senin la faţă. — Nu zic că eşti vinovat dumneata... Ş-apoi eu nu port pică pe toți gazetarii. Avem şi noi în baterie unul, dar e tare simpatic. Cînd l-am văzut pentru prima dată figurînd în scriptele primite de la regiment, mi-am zis: „Iată unul cu care o să am de furcă, un fluturat care nu e în stare să ridice de jos un pai“. In timpul zilei, la instrucţie, l-am surprins de cîteva ori că se luptă sa învingă somnul. Peste noapte l-am găsit citind la lumina lanternei, ascuns sub pătură, „Şoseaua Volokolamscului“, iar în altă noapte, tot sub pătură, scriind versuri. Era un carnet în care se învălmăşeau poezii disperate de dragoste şi poezii despre eroi din războiul antihitlerist. I-am făcut observaţie că sînt denaturări ale realităţii vieţii de campanie în poeziile despre eroi şi el a oftat. Bineînţeles, i-am interzis să mai piardă nopţile. Aceasta s-a întîmplat pe la începutul iernii. Era o vreme păcătoasă, frig, muncă multă şi nici o bucurie. Instalaţia electrică nu era trasă, aparat de radio încă nu primisem, apa o aduceam cu găleţile de la un kilometru, baraca nu era definitivată. Munceam pe brinci şi mîncam pe apucate. Ostaşii, în cea mai mare parte, erau recruţi, neobişnuiţi cu greutăţile vieţii de campanie, îmi puneam nădejdea că erau mulţi utemişti printre ei, dar din cauza fluctuaţiei mari — unii se lăsau la vatră, alţii abia veneau — nu am făcut nici organizaţie de bază. Mulţi tînjau după patul moaie şi grija părintească de acasă. Odată, după o ploaie măruntă de citeva zile, datorită inundaţiilor s-a întrerupt circulaţia şi la subunitate n-au mai venit nici ziare şi nici petrol pentru lămpi. Atunci soldatul Szabó Peter, fost muncitor la uzinele Steagul Roşu, mai nervos din fire, a strigat la gura mare, în dormitor, că el credea că altfel e la armata. Comandantul lui de grupă, caporalul Nistor, mi-a raportat despre aceasta ca despre o abatere şi a propus să-l pedepsesc pe soldat. Nu l-am pedepsit. Nistor este bun la instrucţie, dar dur şi lipsit de tact. Am adunat pe dată utemiştii din baterie şi le-am cerut părerea asupra cuvintelor lui Peter. Intîi au privit în pămînt. Cuvinte ca ale lui Peter rostiseră, poate, și ei, dar mai pe ocolite. Un soldat pe nume Weiss a luat cuvîntul. — Așa nu se mai poate trăi! La zece paşi de noi este cea mai modernă tehnică a secolului, tehnica electronică, pe care învăţăm s-o mînuim, iar aici, opaiţ cu gaz! Secolul douăzeci şi secolul nouăsprezece se bat cap în cap pe acelaşi petic de pămînt... Atunci s-a ridicat ziaristul nostru, să vorbească şi el. — Nu aveţi dreptate! — a spus el. Armata nu e pension de domnişoare. Noi trăim şi ne instruim aici în condiţiuni apropiate de realitatea timpului de luptă... Cu cît sînt mai multe greutăţi, cu atît mai bine... A trebuit să intervină locţiitorul politic. — E drept, noi ne instruim cît mai aproape de realitatea situaţiilor de luptă, şi armata nu e pension de domnişoare. Eu nu sînt de acord cu ziaristul nostru, care se împacă cu gîndul că va putea citi şi pe viitor la lumina lanternei adusă de acasă, dar nici cu cei care aşteaptă să le vină de-a gata, aşa, peste noapte, şi lumină electrica, şi radio. Cît despre ziaristul nostru, ca om mai bine pregătit, ar putea să ne dea o mînă de ajutor să urnim lucrurile din loc şi ar mai slăbi-o cu versurile. Locţiitorul politic s-a înfuriat degeaba pe versurile lui. Mie tocmai de aceea îmi place ziaristul, că e perseverent. El şi-a însuşit „critic“ observaţia. De atunci, ziaristul nostru nu mai face stihuri leşinate de dragoste ori poezii false, despre eroi pe care nu-i cunoaşte, ci scrie zilnic la gazeta de perete, un fel de jurnal, în versuri, despre munca ostaşilor din baterie. A avut odată intenţia să-l numească „Jurnalul marii noastre familii de Robinsoni Crusoe“. Prima filă de jurnal a scris-o în seara primei zile după adunare. Pe la ora 9 seara, intrînd în dormitorul ostaşilor, am rămas surprins de liniştea adîncă. Mă apropii de ostaşii strînşi ciorchine în jurul mesei şi disting o melodie cunoscută. „Departe, departe“... Se înfăptuise prima minune. Apăruse un adevărat aparat de radio cu galenă, improvizat în aceeaşi zi. Cum, cînd şi cine meşterise la el, de unde procuraseră materialul, cînd întinseseră antena, nu puteam bănui. Locţiitorul politic însă zîmbea. El ştia poate ceva. Important era că aparatul, aşa, nearătos cum părea, cu piesele legate cu sfoară şi sirmă pe carton soios, funcţiona, zbîrnîia şi încă atît de tare ca un difuzor. Weiss făcuse aparatul. Au trecut cîteva zile şi o nouă minune s-a înfăptuit: lumina electrică. Ca „inginer“ al traseului l-am avut pe soldatul Meca, un tătar harnic şi glumeţ, căruia ostaşii îi zic caStratin Hogea. Asta l-a împins pe ziaristul nostru să scrie o a doua poezie. A treia poezie e legată de jocurile de şân. E în baterie unul, un negricios, de meserie lingurar, îmi cere într-o zi permisie de opt ore, să aştepte pe cineva la gară, dar se întoarce mai repede și rebegit de frig, însă nu de la gară, ci dinspre pădure. Se prezintă regulamentar și deșartă din sacul de merinde 32 figuri de șah, proaspăt cioplite cu briceagul din lemn de tei. — Pai bine, tovarășe soldat Mincă, de ce ai raportat fals? De ce n-ai spus că te duci la pădure ? — Așa e neamul nostru țigănesc — îmi răspunse el — ori cu lauda, ori cu minciuna, fir-aş să fiu eu al dracului... Dar mai bine cu minciuna decît cu lauda goală... — Ba nu-i așa — începui eu să-l lămuresc. Dar, ce mai calevale, soldatul Mincă este astăzi om de nădejde, care, pe lîngă talent, a căpătat şi seriozitate. De atunci ziaristul nostru a scris multe, tare multe poezii din astea inspirate şi din viaţă. Astă iarnă, în poligonul de artilerie au fost condiţii grele. Asprimea gerului, troienele cît casele, viscolul ascuţit. Dar am trecut cu bărbăţie examenele acestea, pentru că colectivul nostru este unit. Iar la sudarea colectivului a contribuit şi ziaristul nostru. E un ostaş atent, grijuliu, cu iniţiativă şi perseverent. Numai inimă şi nerv. Se sudase puternic colectivul, dar o fisură tot mai există. Am organizat cîteva conferinţe pe tema prieteniei dintre poporul român şi minorităţile naţionale. Se terminase de mult cu glumele de prost gust pe seama celor care vorbeau prost romîneşte, dar Szabó Peter parcă tot îl mai privea cu neîncredere pe caporalul Nistor. Iar Nistor parcă tot mereu îi găsea pricină lui Petec. I-am atras atenţia că trebuie să fie principial, dar el susţinea sus şi tare că e principialitatea întruchipată. Intr-o după amiază, în timpul liber, soldatul Szabó Peter şi încă vreo cîţiva soldaţi, între care doi maghiari, din proprie iniţiativă, au tăiat brazde lingă baracă. Fără să întrebe pe nimeni, au făcut citeva rondouri. Pînă aici, nimic deosebit. Dar în aceeaşi zi, cu învoirea mea, caporalul Nistor şi încă vreo cîţiva ostaşi plecaseră cu nişte tărgi la o fermă de stat din apropiere să aducă pansele, dăruite militarilor de utemistele grădinărese de la seră. La întoarcere, găsind brazde în jurul barăcii, le-au stricat, întinzînd sforile să aranjeze, în alt chip grădina. Atunci Szabó fără să care pricina, s-a mîniat și a venit la mine. — Caporalul Nistor îmi strică munca. Apoi, nehotărît, a continuat. El face asta fiindcă sînt maghiar. Am rămas înmărmurit: — Ştiu eu, că şi atunci cînd cu nemulţumirea mea, de a trebuit să convocaţi şedinţa, tot el v-a raportat. Iar atunci cînd... Căutai eu să-l conving că Nistor este el iute la vorbă şi cam pripit, dar încolo, e cinstit şi bun tovarăş, dar nu izbutii. Pe fruntea soldatului stăruia o cută adîncă. Atunci hotărîi să merg cu el la caporalul Nistor. îmi dădeam seama că îmi asumasem o sarcină grea pentru că Nistor este dur, încăpăţînat şi n-ar fi în stare să recunoască că a greşit. Abia apărurăm în pragul barăcii, că veni în fugă caporalul Nistor să-mi ceară permisiunea de a vorbi cu soldatul Szabó. — Te rog să mă ierţi, tovarăşe soldat Szabó, că ţi-am stricat rondourile, dar nu corespundeau planului aprobat ieri de comandant. Am folosit însă brazdele tale şi îţi mulţumesc pentru iniţiativă. Aş vrea să-ţi încredinţez ţie conducerea lucrărilor, că te pricepi, iar eu împreună cu Weiss şi Meca să mergem să definitivăm planul terenului de volei. Cuta Privii faţa soldatului, dintre sprîncene dispăruse. In spatele lui Nistor îl zării pe ziaristul nostru şi pe încă doi utemişti din biroulorganizaţiei de bază. Comandantul tăcu. Se aplecă şi mîngîie petalele catifelate ale fiorilor de la picioarele băncii. — Vedeţi, sînt atît de diferit colorate, dar toate la fel de frumoase. Ziaristul îi din fire poet, şi pace — le seamănă cu inimile ostaşilor noştri... In timp ce vorbeau, comandantul şi reporterul se apropiară de grupul de ostaşi adunaţi în faţa estradei improvizată la capătul terenului de volei. Dinspre punctul de control veneau pilcuri da ostaşi. — Sunt invitaţii noştri la spectacol. Vin din bateriile vecine. Un militar cu ochii mari şi pe umerii căruia tresele proaspete de soldat fruntaş încă nu începuseră să se decoloreze, păşi în faţa cortinei, emoţionat, dar bucuros în acelaşi timp : — In programul nostru de astă seară, spicuiri din „Jurnalul în versuri al familiei noastre de Robinsoni“ — inventarea radioului, povestea jocului de şah, florile prieteniei şi alte capitole însemnate. Programul se va încheia cu cîntece şi jocuri populare romîneşti şi ale minorităţilor naţionale, interpretate de grupa artistică a bateriei, cu concursul întregii subunităţi... Intrarea liberă. Buna dispoziţie — obligatorie. — Nu cumva el e ziaristul ? — îl întrebă reporterul pe comandant, în şoaptă. Nu auzi răspunsul, dar înțelese ea da. Ostaşii, entuziasmați, aplaudau frenetic ridicarea cortinei. — Cum îl cheamă ? Comandantul duse degetul la gură şi scoase din buzunar filele de manuscris, întinzîndu-i-le reporterului : „Scrie aici totul, vă puteţi documenta pe larg. Acum, vă rog, linişte...“ Cpt. C. BOTONCEA