Scînteia Tineretului, iulie 1957 (Anul 12, nr. 2535-2560)

1957-07-02 / nr. 2535

Cazul Floricăi C. despre care s-a vorbit în coloanele ziarului „Scînteia tineretului“ m-a zgu­duit profund. Emoţia primei lecturi trecute lasă însă loc unei gândiri lucide, menită să răspun­dă întrebării pe care o ridică articolul : „Care sînt cauzele care împing pe un minor pînă în braţele delicvenţei ?“ Pînă acum, în discuţia deschisă de „Scînteia tineretului“ unele din aceste cauze au fost arătate. Pe baza unor cercetări personale făcute intr-o colonie de d­elic­­venţi minori aş vrea să aduc şi eu pe arena discuţiei cîteva din­tre cauzele constatate. De la început atrag atenţia că din nou va fi vorba de familie. Consider că aceasta are în pri­mul rînd, poate cel mai important rol, în educarea copilului. Foarte mulţi minori din colo­nia în care am fost aveau prin­tre cauzele principale ale delic­venţei purtarea părintelui vitreg cu care au intrat în conflict, iată ce relatează minorul I. C. din Iaşi: „După ce tata a divorţat de mama, s-a însurat cu o tînără care a mai adus la tata doi co­pii. Tata fiind la servici nu ştia ce fac eu acasă şi cum mă îngri­jeşte mama vitregă. Eu mîncam mai întotdeauna după ce mama vitregă sătura copiii ei. Eu nu puteam să fac nimic în casă, că era cu gura pe mine toată ziua. Copiii ei aveau toate drepturile în casa unde dispăruse mama cea bună. Intr-o zi n-am mai răb­dat şi-am pus mina pe un cuţit şi-am sărit la ea. Ea de frică a leşinat şi-a căzut jos. Seara i-a spus lui tata, care după ce m-a bătut la sînge, m-a dat afară din casă. După aceea am trăit şi eu cum am putut fără să mai ştiu de ei“. Există încă familii unde tatăl este despotul, tiranul, unde ma­ma nu este soţie, ci o fiinţă ne­­cuvîntătoare ce trebuie să îngri­jească de tiran, să nu aibă nici o bucurie sau cuvînt de spus în casă. „Cînd venea tata acasă de la lucru şi se îmbăta — relatează minorul I. P. din Constanţa — ne lua pe toţi la bătaie. Avea pretenţia ca toţi ai casei să nu ne culcăm pînă noaptea tîrziu, cînd venea el beat mort. Dacă cineva din familie cădea pe mîna lui era vai de el fiindcă nimeni nu avea curajul să-i scape. Bia­ta mamă, suferind de piept nu mai îndrăznea să-i spună nimic, că din bătăile lui ajunsese să scuipe sînge“. „Eu furam şi aduceam şi în casă de îi întreţineam şi pe ai mei, îmi povesteşte minorul B. L. din cartierul Ferentari-Bucureşti. Tata era bucuros cînd operam un „caraiman“ mai gras (adică un portmoneu). Atunci fumam şi beam amîndoi de nu mai ştiam de noi. Tata după ce a ieşit din puşcărie n-a mai făcut nimic că era bolnav. Mama ce mai cîştiga cu flori, ace, ciorapi, balene pe Lipscani şi pe unde mai putea, mai punea şii ea mina aşa, pe lucruri mărur­ite, de prin maga­­zine... Dar car mine nici unul nu opera. Poate tata în tinereţea lui“. Consider că e de prisos să co­mentez relatarea acestui minor, fiindcă această familie constituie o expresie a descompunerii mo­rale unde nu mai poate fi vorba de exemplul bun al părinţilor, de viaţa cinstită şi optimistă a fa­miliei. Cele arătate pînă acum vizea­ză intr-adevăr numai acele fami­lii în sînul cărora relaţiile sînt cu totul anormale. O familie cu astfel de viaţă — din fericire din ce în ce mai puţine în ţara noa­stră, unde regimul de democraţie populară şi-a exercitat influenţa binefăcătoare şi asupra familiei— e clar că nu-şi poate educa copiii. Familiile acestea vor rămîne în permanenţă unul din focarele principale de generare a vaga­bonzilor, huliganilor, în ultima instanţă a delicvenţilor. Situaţia acestor familii trebuie privită cu ochii deschişi şi văzut dacă ele mai pot sau nu avea încrederea societăţii, dacă mai au autorita­tea morală pentru a li se încre­dinţa educaţia copiilor. Personal consider că nu. Unei astfel de familii nu trebuie crede să i se mai lase copii spre educare. Faţă de aceştia, sfaturile populare ar trebui să-şi exercite mai direct rolul lor de autoritate tutelară. La ora actuală sînt încă fami­lii ai căror membri nu s-au în­cadrat în producţie pentru a-şi cîştiga existenţa în mod cinstit. Din rîndul acestora se recrutea­ză aşa-zişii negustori ambulanţi, care speculează unele mărfuri, trăiesc din excrocherii şi alte a­­faceri necinstite. In acest fel de viaţă şi existenţă sînt iniţiaţi şi copiii care locuiesc cu părinţii. Cum vor arăta aceştia peste cîţiva ani nu este greu să ne închipuim. Se întîmplă totuşi ca şi din fa­milii cinstite, de oameni munci­tori să iasă cîte un delicvent. De ce ? Pentru că părinţii nu găsesc timp destul pentru a se ocupa de copii în mod serios şi consecvent, în această situaţie am găsit mulţi adolescenţi. Iată ce relata unul dintre ei, adolescentul V. S. din Ploeşti : „Tata şi mama fiind amîndoi la lucru nu ştiau ce fac eu. De mine se interesau prea puţin. Cînd mă mai luau cîteodată din scurt ştiam să-i duc. Eu la şcoală nu prea mă duceam. Era mai bine la ştrand, la rişca, la filme şi unde ne mai trăznea prin Cap. Pînă să-şi dea seama tata ce-i lipseşte din casă, venise sfîrşitul anului, cînd m­i-a anunţat învăţătorul că rămăsesem repetent. Eu am fugit de-acasă. Dar după un timp m-a prins miliţia şi tata a vrut să mă dea la colonie“. Din primul mo­ment e greu să vezi vina. Cerce­­tînd însă mai atent îţi dai seama că­ este vorba de o indolenţă ase­mănătoare părinţilor lui Flo­­rica C. Dar pe lîngă aceste categorii de părinţi, există familii unde certurile se ţin lanţ. Părinţi ner­voşi, cu o morală învechită şi au­steritate prost înţeleasă. Ei pre­tind copilului o comportare de matur, neînţelegîndu-i particu­larităţile precum şi activităţile specifice, ca joacă, distracţie şi altele. Astfel apare copilul pă­puşă, supus la dresaj, dar care la prima ocazie, cînd scapă de sub controlul părinţilor, al şcolii şi al organizaţiei, nimereşte pe mai­dan unde educaţia îi este făcută de grupul de derbedei. Societatea socialistă creînd fe­meii drepturi egale cu ale bărba­tului şi socotind familia ca nu­cleu de bază al societăţii în creş­terea şi educarea tinerei genera­ţii, ridică familia pe o treaptă morală nouă, nemaiîntîlnită pînă astăzi. Cu toate acestea, însă, în condiţiile ţării noastre, morala şi ideologia burgheză mai dăinuie încă în sînul unor familii. Dar nu familia singură este răspunzătoare de educarea tînă­­rului, de formarea caracterului său. Un rol foarte important îl are şcoala. Aici trebuie să se în­ţeleagă întreaga complexitate psihologică a copilului, să se lu­creze cu fiecare în parte în con­formitate cu caracterul său. Iată ce relatează minorul G. H. din Craiova : „Eu sînt băiat ve­sel şi-mi plac glumele şi cîte­­odată într-adevăr le fac cam ne­sărate. Am făcut odată o glumă în ora de matematică, şi profe­sorul m-a luat la ochi, în timpul anului îmbolnăvindu-mă am lip­sit mult de la şcoală şi am ră­mas mult în urmă cu materia faţă de ceilalţi colegi. La cele­lalte materii am mai scos-o eu, dar la matematică nu m-a ajutat nimeni şi profesorul a început la fiecare oră să mă ia în băşcălie şi să-mi dea note proaste, în şe­dinţă toţi mă criticau. Pînă la urmă m-a lăsat repetent şi eu m-am apucat de alte coţcării, că tata nu vrea să ştie de mine“. Sînt unii copii mai nestăpî­­niţi, mai gălăgioşi, care uneori dau impresia de nedisciplinaţi, de care şcoala se descotoroseşte cu multă uşurinţă, ca să „nu strice atmosfera bună“ fără să se în­trebe însă ce se va întîmplă cu aceşti copii, ce vor ajunge ei. Pedagogul trebuie să înţeleagă copilul pornind de la aprecierea justă, reală a tuturor manifestă­rilor pe care le implică vîrsta. Pe această bază să cunoască ca­racterul copilului cu interesele şi spiritul său de aventură şi să ajute la dezvoltarea tuturor tră­săturilor frumoase, iată un caz — din care consider eu — se pot trage unele învăţăminte. Minorul P. C. din Bucureşti era pasionat să înveţe scrima, şi cum în şcoa­lă nu-l ajuta nimeni să facă a­­cest lucru, şi-a confecţionat o mască şi o sabie de lemn cu care a­ venit la şcoală şi a înce­put să exerseze în recreaţie cu colegii. După pauză, fiind în tim­pul luptei cu „adversarul“ şi a­­lergînd după el cu masca pe faţă n-a văzut că spre el venea pro­fesoara de limba romînă şi cre­­zînd-o adversarul său s-a năpus­tit cu sabia improvizată spre ea. Elevul, dat afară din şcoală, a apucat calea delicvenţei. Şcoala şi organizaţiile de ti­neret au datoria să se ocupe cu toată seriozitatea de educarea tineretului. Problema legăturii dintre şcoa­lă şi familie, a organizării acti­vităţii libere a şcolarului se pune cu insistenţă atît la oraşe cît şi la sate. Nu trebuie uitat însă că în special la oraş tentaţiile sînt foarte mari şi tînărul poate fi an­trenat cu uşurinţă spre activităţi ce-i pervertesc sau îi sînt dău­nătoare. De multe ori, combătîndu-se supraîncărcarea activităţii elevi­lor, s-a căzut în altă extremă, lăsîndu-se neorganizat, la voia întîmplării, o parte însemnată a timpului liber al acestora. Dar aceasta este o altă problemă în care cred că se mai pot spune multe şi preţioase lucruri. ALEXANDRU CAZANGIU asistent la catedra de psihologie Universitatea „C. I. Parhon“ București ROMAN STIINTIFl­C O-RANTASnc pi- /. M ŞT£F/l N tl RADO NOR 28 și 29 august Nimic deosebit de semnalat Pregătirile de decolare sunt în joi, 30 august Au trecut 16 ore de cînd am părăsit satelitul. „Năluca“ noas­tră coboară acum în zbor planat, cu aripile scoase, spre supra­fața Planetei Oceanelor. Am pătruns de o oră în învelişul ei gazos : în scurt timp vom putea ateriza pe încă un corp ceresc din sistemul beta-5. Şi totuşi, altceva ne preocupă : ne mai aflăm sub impresia ce­lor petrecute pe satelit şi, mai ales, a aventurii extraordinare dinaintea decolării. Cine ar fi crezut că această lume încremenită ne rezervă astfel de surprize ? Eroul întîm­plării e, bineînţeles Francesco. Nu-mi dau seama dacă ar trebui să-l dojenim sau să-l lăudăm pentru ceea ce a făcut. Cert este că Ifrim are dreptate cînd susţine că, deşi foarte priceput în profesia lui, Francesco e o fire cam uşuratică, în loc să se odihnească, a ţinut cu tot­ dinadinsul să admire răsăritul sorilor. A rămas deci să vegheze pe o înălţime, la vreo doi kilometri de rachetă, iar noi ne-am culcat liniştiţi. Desigur că nimeni — şi mai ales el — n-ar fi putut bănui unde avea să­­ducă povestea aceasta. Cînd Ifrim și cu mine ne-am trezit, după șapte ore de somn sănătos, razele sorilor inundau cabina rachetei cu lumina lor stră­lucitoare, în care precumpăneau nuanțele violete. Nu ne-a venit 15 A început examenul de maturitate Primele emoții au trecut. Subiectele au fost date. Examenul scris la limba română a început. Unui comic de film problema notei specifice, a genului propriu i se pune mai stringent decit al­tor actori. Aceasta deoarece el trebuie să se țină distinct în a­­tenția publicului și are posibili­tatea s-o facă fără a cădea în mono-colorism. Mai ales că fil­mele se pot crea avindu-se în ve­dere acest specific, se poate şi se obişnuieşte să se realizeze scena­rii pornindu-se nu de la idee ci de la actor. Fernandel are un gen al său deosebit de cel al lui Malec sau Stan şi Bran. In timp ce la Stan şi Bran nota particu­lară este adusă de­­ diferenţa în­tre atitudinea celor doi comici faţă de aceleaşi întîmplări. Bran fiind exasperat de lipsa de expe­rienţă de viaţă, de naivitatea şi nepriceperea lui Stan, la Fernan­del ea constă în aceea că eroul său este de obicei confundat cu altcineva şi el nu sezisează a­­ceasta sau pierde din vedere, afi­­şînd inocentul său surîs cavalin. Amintiţi-vă: „Barnabé", „Ocolul lumii“, „Inamicul public nr. 1“, ,J­on Juan“ (Cît de limpede a­­pare acest lucru in scena din ,,Ocolul lumii“ cînd eroul princi­pal se află pe scaunul electric. Fiind convins că joacă intr-un film, personajul lui Fernandel e foarte calm și de abia atunci cînd este luat de pe scaun şi eliberat văzindu-se că a fost confundat, el este cuprins de groază la gin­­dul că era cit pe aci să fie elec­trocutat). In timp ce la toţi ceilalţi co­mici genul propriu este de ordin formal, de suprafaţă, la Charlie Chaplin specificul constă intr-o concepţie estetică personală, deo­sebit de profundă. Mi se pare că Chaplin a înţeles un mare ade­văr estetic care stă la baza tu­turor filmelor sale: comicul nu este decit un caz particular al tragicului şi anume manifestarea lui cea mai derizorie, cea mai co­tidiană. In viaţă, tragicul nu se găseşte la tot pasul, el se afirmă foarte rar direct şi In stare pură. Dacă viaţa ar fi încontinuu tra­gică la extrem s-ar autodevora, ar fi de netrăit. Forma cea mai des întîlnită a tragicului este co­micul. Gîndiţi-vă: un om merge pe stradă şi deodată se împiedi­că şi cade iar cei din jur rid. In fond aici s-a petrecut o mică tra­gedie : omul mergea spre un scop, avînd o oarecare importan­ţă pentru el şi ceva l-a oprit, l-a pus în imposibilitate să-şi reali­zeze această dorinţă. Dacă scopul omului ar fi fost de proporţii mari şi forţa care l-a persecutat s-ar fi manifestat mu­lt­­mai­­bru­­tal, am fi avut de-a face cu o tra­gedie deplină. Aşa am asistat la un embrion de tragedie. Comicul este o afirmare a tra­gicului fiindcă el reprezintă la dimensiuni microscopice drama esenţială a omului care vrînd să se realizeze intimpină anumite piedici, a omului Înlănţuit de destin, reprimat de soartă. Char­lie Chaplin profesează tragicul, însă fiindcă-l practică în mod realist, se adresează — potrivit concepţiei sale — aspectului celui mai răspândit al acestuia, şi anu­me comicului. Dar marele creator a înţeles şi un alt lucru: faptul că principala tragedie a omului simplu în lumea supusă capitalu­lui este nu o suferinţă filozofică, una erotică sau de alt fel asemă­nător, ci grija pentru existenţă. Eroul lui Chaplin se află neîn­cetat mobilizat în primele rinduri ale luptei pentru existenţă fiind­că in acest domeniu întrlneşte o­­mul mărunt cele mai mari opre­siuni şi vicisitudini, această luptă ii răpeşte din frumuseţile vieţii, transformîndu-i-o in tota­litatea ei într-o tragedie. Vorbindu-se despre eroul lid Chaplin s-a folosit adesea cu­vintul „omuleţ". Aceasta mă face să mă gh­idesc la o foarte bună carte a cunoscutului scriitor german Hans Fallada tradusă la noi sub titlul „Şi acum încotro ?" Romanul, deşi este o lucrare de mare artă, nu e de la un cap la altul decit un lung şir de socoteli pe care şi le face acest „Kleiner, mann", acest „omuleţ" cu nevas­ta lui pentru a putea trăi din veniturile lor mai mult decit mo­deste. Tot astfel, cele mai multe din filmele în care apare Chariot nu sunt decit expune­rea subterfugiilor fo­losite de el pentru a putea supravieţui, pen­tru a o „scoate la ca­păt". De aceea şi cele mai multe filme din perioada sa clasică în­­cepînd cu primul a­­vînd un titlu revela­tor : „Lupta pentru e­­xistenţă" sînt o tre­cere în revistă a mese­riilor şi situaţiilor în care a ancorat „omu­leţul" pentru a putea trăi: ,,Chariot mari­nar", „Chariot tape­tat", „Chariot actor de cinema", „Chariot la bancă", „Goana după aur“, „Circul", Tim­puri noi" etc. In fie­care film el curtea­ză sau se îndrăgosteşte de altă femeie dar în toate filmele, schimbind diferite meserii, el ur­măreşte unul şi acelaşi lucru, pe planul preocupărilor primordiale , să învingă foamea. Deci acesta din urmă şi nu altul este scopul dar şi coşmarul său principal. Comediile lui Chaplin sunt trage­dii în raţii mici. S-a remarcat adesea rolul deo­sebit acordat obiectelor neînsu­fleţite în modalitatea comicului chaplinian. In prezenţa lui Char­iot obiectele se revoltă, fac alt­ceva decit trebuie: mătura poc­neşte peste cap, uşa loveşte în nas, farfuriile zboară din miini, şireturile devin macaroane gus­toase iar cuiele de la gheaţă os­cioare pline de măduvă etc, etc. Chariot este un fel de ucenic vră­jitor dominat de obiecte pe care nu le-a dezlănţuit, dar pe care ar trebui să le stăpînească, care ar trebui să-l servească cu ascultare Faptul că obiectele îndeplinesc alt rol decit cel care le-a fost destinat sugerează ideea că ceva „nu este în regulă", că la baza lumii in care se zbuciumă Char­iot ceva nu este la locul său, nu este bine orînduit, ar trebui schimbat ceva. Departe de noi in­tenţia de a face din Chaplin un revoluţionar, dar este limpede că el a înţeles, in general, prin in­stinct artistic, cine este vinovat de proasta orînduire din societa­tea­­ burgheză, de cine trebuie să se iă în ultimă instanţă şi cine trebuie astfel condamnat atunci cînd păţaniile eroului său pro­voacă amuzament. Iată cum şi-a definit el printre altele umorul: „Inchipuiţi-vă un capitalist în­­gimfat, care nu-şi mai încape în piele, cu o barbă impunătoare, cu pantalonii dungaţi, redingotă, ghetre, cilindru — mă rog, toate atributele unui milionar. Pînă şi celui mai paşnic om dintre noi, nu se poate să nu-i fi venit mă­car o dată glodul năstruşnic de a-l trage de barbă, aşa din se­nin. De aceea nu-i de mirare că publicul ride, încîntat, cînd un omuleţ caraghios ca mine , ia de barbă pe impozantul milionar" Chaplin a înţeles că este estetic să se provoace rîsul care detestă numai la adresa celor care stăpi­­nesc în capitalism, a celor „im­pozanţi" şi că rîsul ,,încîntat" faţă de eroul său omuleţul ca­raghios e un ris condescendent, de încurajare. Priviţi-l pe Chariot, examinaţi cu atenţie înfăţişarea sa exterioa­ră. El este îmbrăcat ca un nau­fragiat al vieţii dar în felul cum şi-a ales vestmintele de sărac există totuşi un aer în acelaşi timp de boemă şi eleganţă înve­chită, de vitejie cavalerească. El n-are ce munca dar nu renunţă la baston, la melon, n-are un ban în buzunar dar are curajul să facă ochi dulci fetei unui bogă­taş. Chariot nu se resemnează, îşi sfidează soarta. Ea l-a con­damnat să alerge hămesit toată viaţa după o bucată de pline şi să n-aibe timp să-şi tragă răsu­flarea şi nici să se bucure de frumos, dar Chariot nu vrea să se supună acestui blestem. Cit de sărac ar fi el tot valorifică picăturile de frumos pe care le intîlnește in drum, el nu pierde ocazia de a săruta o fată in cele mai vitrege împrejurări, la haina cea mai ponosită el poartă cu mîndrie o floare. Chariot nu re­nunță la lupta pentru o viaţă mai bună şi mai frumoasă şi de a­­ceea învinge totdeauna. Pe el nu-l sperie că poartă nişte pan­taloni peteciţi şi nişte ghete pe care nu le-ar îmbrăca ultimul cerşetor. în întunericul mizeriei sale el ştie să-şi aducă o lumină de speranţă, ştie să salveze apa­renţele printr-un mers degajat şi mindru, prin gesturi elegante denotind un om cu creştere alea­să. De aceea se avîntă ca un cocoş, el atît de pipernicit la o luptă inegală cu un uriaş şi de multe ori el biruie. Chariot ara­­tă oamenilor unei societăţi sufe­rinde nu numai tragedia ci şi mlntuirea lor: încrederea în ei, în viaţă, in viitor, speranţa izbă­vitoare. B. DUMITRESCU Ah însemnări de la „Parada lui Chariot “ să credem că eram pe satelit. Visam oare ? Sau poate că racheta zbura singură, în timpul somnului nostru, la mari depărtări, spre un alt corp ceresc ?... Nu era nici vis, nici schimbare de reşe­dinţă. Eram tot pe satelitul Planetei Oceanelor. Recunoşteam, ca puncte de reper, unele forme ale reliefului şi staţiunea meteoro­logică pe care o instalasem la venirea noastră. Totul plutea însă într-un abur verzui. între stînci se iviseră ierburi înalte, plante cu coroane alcătuite din frunze tubulare, care se sprijineau pe o tulpină uimitor de subţire, gigantice frunze albastre, care păreau să iasă de-a dreptul din sol. Şi în mijlocul acestei vegetaţii fantastice, mişunau făpturi mărunte, cu trupuri transparente, care apăreau şi dispăreau şerpuind prin crăpăturile solului şi printre pietre. Am văzut toate acestea într-o frîntură de secundă. Apoi, pri­mul nostru gînd s-a îndreptat către Francesco. Unde se afla? I se întîmplase oare ceva ? Aveam tot timpul să ne explicăm mai tîrziu minunea petrecută, acum însă trebuia să pornim în căuta­rea lui. Ne-am îmbrăcat în grabă costumele de protecție. Ifrim bom­bănea : — Un copil mare ! Eu, unul, nu l-aş fi luat într-o asemenea călătorie pe acest astronaut cu chitară !... Curînd, lăsasem nava în urmă. O simplă impresie sau poate că într-adevăr plantele au mai crescut de cînd le-am privit din rachetă ? Unele îl întrec în înăl­ţime chiar pe Ifrim,­­tovarăşul nostru are ceva peste un metru şi nouăzeci). Pe sol se tîrăsc aceleaşi animale ciudate. Nu ştiu cu ce aş putea să le compar. Sînt nişte plăzmuiri ciudate ale naturii, cu trupul înalt de numai cîţiva centimetri, dar lungi de aproape un metru. Asemenea unei pînze ude, se mulează perfect pe sol şi înaintează prin mişcări care par zvîrcoliri, spasme dese şi scurte. Francesco nu-i nicăieri! Mai întîi, Ifrim a propus să ne despărţim — eu să-l caut într-o parte, el în alta. Dar l-am convins repede că ar fi imprudent să procedăm astfel. Satelitul nostru nu mai e acum o lume pustie, pe care te ameninţă doar căderea unor corpuri meteorice (de care tot nu te poţi feri). O pornim deci împreună. Şi pe măsură ce pătrundem mai departe, vegetaţia creşte, creşte mereu. Ani­malele sînt atît de numeroase, încît ne împiedicăm de ele la fiecare pas. Deodată Ifrim îmi face semn să mă opresc. — Uite cum ia naştere această viață ! 16 Patria, V. Alecsandri : „RI­CHARD AL III-LEA“ ambele serii: „Nava-şcoală pleacă in larg" — Republica, Bucureşti, Progresul, înfrăţirea între popoare : „PASA­REA FURTUNII“ - Magheru, Elena Pavel, Gh. Doja, G. Coş­­buc: „12 REZULTATE EXACTE" — I. C. Frimu : „UN PICHET IN MUNŢI" — Lumina, Doina, Don­­ca Simo : „JOCUL CU VIATA" - Central, Cultural : „O CARIERA RATATA" - Maxim Gorki : „ÎN­COTRO“?- Tineretului: „MOARA CU NOROC" — Timpuri Noi : „ÎNAINTE DE VENIREA NOU­LUI DIRECTOR" - Al. Popov: „PRIMUL PUNCT“ - Griviţa : „DIN NOU ÎMPREUNA" - Va­­sile Roaită : „VRĂJITORUL" -Unirea : „PRIETENE DE NOAP­TE" - C. David: „ OAMENI FARA IMPORTANTA" - Al. Sahla : „ROMEO ŞI JULIETA“ - Flacă­ra, T. Vladimirescu, Mioriţa, Li­bertăţii, Aurel Vlaicu : „STAN ŞI BRAN STUDENŢI LA OXFORD“ — Arta : „PREA TIRZIU“ — Munca : „CRONICA AMANŢILOR SĂRĂCI" - Moşilor, N. Bălcescu : „PARADA LUI CHARLOT (partea II-a) — 23 August, Olga Bancic : „DRAGOSTE DE MAMA“ - Ali­anța: „DISPĂRUT FARA URMă" — Popular : „VAGABONDUL" — (ambele serii) M. Eminescu: „FIICA MEA TRĂIEȘTE LA VIE­­NA“ - Ilie Pintilie : DOI CĂPI­TANI" - Volga : „AVENTURILE LUI ARTIOMKA". La un metru de mine se gă­teşte o masă nisipoasă, cu nuanţe verzui, pe care mă pregăteam tocmai să calc nepăsător. Şi iată că dintre grăunţii de nisip se înalţă fire verzui-roşcate. Le văd crescînd, îngroşîndu-se... Păcat că n-avem timp de prierdut. Ne frămîntă mereu ace­eaşi întrebări. Unde este Fran­cesco ? De ce nu comunică ni­mic prin aparatul de radio? în­grijorarea noastră crește cu fie­care minut. Și, încetul cu Ince­tul, ni se strecoară în suflet teama că ar putea fi în primejdie. — Răsărit de sori îi trebuia ! mîriia Ifrim. Știu însă că gîndește ca mine, că ar fi fericit să-l găsească să­nătos. încearcă să para liniştit, dar tîmplele îi zvîcnesc, trădîndu-i simţămintele. Am ajuns pe înălţimea pe care Francesco îşi instalase în ajun postul de observaţie. E o culme stîncoasă, pustie, săracă în vege­taţie. Nici un semn că ar fi fost pe aici. Coborîm versantul opus. După cîţiva paşi, găsim trepiedul lu­netei astronomice, apoi, mai încolo, o centură. Simt un fior rece prin şira spinării. Oare ce i s-a întîmplat ? Unde e ? Grăbim mersul, înaintînd în salturi mari... Ce groaznic e să nu poţi striga într-o asemenea împrejurare, să ştii că este inutil să strigi ! Aburul verzui e acum şi mai des ; nu putem vedea mai depar­te de 20-30 metri. Şi căutăm, căutăm, dar pe cît se pare, în za­dar. Ifrim l-a zărit primul ! Francesco se adăpostise sub o boltă de f­iatră şi era încolţit de şase vietăţi mari, străvezii, ca toate cele­­alte de pe acest satelit, îşi întindeau braţele albăstrii spre prie­tenul nostru. El se apăra cu luneta, izbind cu înverşunare în dreapta şi în stînga. Pirpiriu cum este, părea un pitic cuprins de furie în faţa namilelor butucănoase. L-am văzut pe Ifrim ridicînd fulgerător arma. I-am strigat: — Ai grijă... Francesco ! Nu mi-a răspuns. A făcut însă un salt mare lateral și, după ce și-a regăsit stabilitatea, a țintit asupra dihăniilor. Cîteva clipe mai tîrziu se prăbuşiră pe sol, într-un morman de materie fu­­megîndă. 17 Francesco a alergat spre mine. Ne-am îmbrăţişat. Ifrim l-a bătut pe umăr și i-a strîns mîna ; apoi l-a întrebat, ca și cum l-ai fi întîlnit la întoarcerea dintr-o excursie : — Ei, cum a fost ? — A fost cu mult mai extra­ordinar decît mă aşteptam și­hiar... decit doream — a bîiguit cu greu Francesco. Ne înapoiem la rachetă, înaintăm destul de încet, căci tovarăşul nostru de călătorie e sleit de puteri şi trebuie să-l ducem, ţinîndu-l de subţiori. Sub globul străveziu îi vedem faţa galbenă şi năduşită. Aparatul de radio e spart; de aceea nu a putut să ne ceară ajutor. Iată-ne în sfîrşit ajunşi. „Năluca“ se află acum în mijlocul unei adevărate păduri: de departe ne-a apărut ca o stîncă împresu­rată de liane. Dar ce-i asta ? Nu văd bine ? In jurul siluetei înalte a navei s-au încolăcit zeci de tîrîtoare uriaşe. Trupurile lor străvezii, în care vezi funcţionînd organele, sînt oribile la vedere. Ifrim a apăsat iarăşi pe trăgaciul armei, în timp ce eu îl sus­ţin pe Francesco. Unul după altul, trupurile hidoase se desprind din încleştare şi se prăbuşesc pe sol, împrăştiindu-se într-o masă gelatinoasă, cenuşie, care îmi aminteşte de meduzele de pe pămînt. Şi noi trebuie să călcăm pe această materie vîscoasă, pentru a putea intra în rachetă ! Simt cum mi se încreţeşte pielea... îmi înving scîrba şi fac primul pas. Picioarele mi se afundă aproape pînă la genunchi în cleiul care mai zvîcn­eşte. Ifrim şi Francesco mă urmează, cu aceleaşi sentimente. în sfîrşit, sîntem înăuntru. în camera de ecluzare, îl ajutăm pe Francesco să-şi scoată costumul. Deabia s-a întins pe pat şi a şi adormit. Ifrim face ultimele pregătiri pentru decalare, căci peste cîteva ore vom porni la drum. Din fotoliul meu îi urmăresc cîtva timp gesturile sigure şi liniştite. După ce mă simt mai odihnit, ies din rachetă, ca să filmez şi să-mi complectez colecţia de minerale şi plante. Dacă tot ce am cules în această scurtă şedere pe satelit va ajunge cîndva pe pămînt, oamenii de ştiinţă ne vor fi sigur recunoscători. Dar cine ştie, poate le vom lua cu noi în mormînt... 18 (Va urma) Cetăţenii Capitalei susţin hotărîrile de la Colombo —• Marea adunare de la Arenele Libertăţii — Luni după-amiază a avut loc la Arenele Libertăţii o mare a­­dunare publică ,convocată de Co­mitetul Naţional pentru Apăra­rea Păcii din R.P.R. în cadrul căreia au luat cuvîntul membri ai delegaţiei poporului nostru care au participat la lucrările sesiunii Consiliului Mondial al Păcii de la Colombo, dintre 10— 16 iunie 1957. La adunare au luat parte nu­meroşi oameni ai muncii din în­treprinderile şi instituţiile Capi­talei, oameni de ştiinţă şi cul­tură, reprezentanţi ai cultelor, militari, gospodine. Adunarea a fost deschisă de acad. M. Ralea, membru în Con­siliul Mondial al Păcii, vicepre­şedinte al Comitetului Naţional pentru Apărarea Păcii din R.P.R. A luat apoi cuvîntul acad. dr. Vasile Mîrza, membru în Comi­tetul Naţional pentru Apărarea Păcii din R.P.R., conducătorul delegaţiei poporului nostru la se­siunea Consiliului Mondial al Păcii de la Colombo. Vorbitorul a arătat că sesiu­nea de la Colombo a Consiliului Mondial al Păcii a fost una din­tre adunările internaţionale cele mai reprezentative şi mai impor­tante consacrată problemelor pă­cii şi slăbirii încordării interna­ţionale care s-au ţinut în ultimii ani. Sesiunea de la Colombo a Consiliului Mondial al Păcii a constituit o puternică manifesta­re a unităţii tuturor popoarelor în lupta pentru coexistenţa paş­nică. La Colombo ca şi la sesiunile sale anterioare, Consiliul Mon­dial al Păcii a întruchipat cele mai arzătoare interese ale ome­nirii şi a exprimat prin hotărî­­rile sale cerinţa cea mai urgen­tă a popoarelor: zădărnicirea uneltirilor cercurilor agresive im­perialiste care vor să arunce po­poarele într-un nou război. Po­poarele pot şi trebuie să obţină o nouă slăbire a încordării in­ternaţionale. Principalul obiectiv care trebuie atins în vederea îm­bunătăţirii situaţiei internaţiona­le îl constituie interzicerea ar­melor nucleare şi încetarea ime­diată a experienţelor cu aceste arme. A luat apoi cuvîntul acad. Geo Bogza, membru al Comitetului Naţional pentru Apărarea Păcii care a vorbit despre viaţa po­porului ceylonez, despre lupta sa pentru pace şi progres social. Scriitorul Geo Bogza a împăr­tăşit din impresiile culese cu prilejul călătoriei în Ceylon. Tov. Florica Mezincescu, vice­preşedinte al Comitetului Naţio­nal pentru Apărarea Păcii din R.P.R., a dat apoi citire moţiunii adresate de cetăţenii Capitalei Consiliului Mondial al Păcii. Miile de cetăţeni ai oraşului Bucureşti, ascultînd darea de sea­mă a delegaţiei poporului român la sesiunea de la Colombo a Con­siliului Mondial al Păcii — se spune printre altii, în moţiune — îşi exprimă satisfacţia profundă pentru succesul acestei măreţe a­­dunări a reprezentanţilor popoa­relor din 74 de ţări. Sîntem con­vinşi că sutele de milioane de oa­meni iubitori de pace de pe toa­te continentele, sprijinind hotărî­­rile sesiunii de la Colombo, des­­făşurînd cu o energie mereu spo­rită campania pentru interzicerea experienţelor cu arme nucleare, vor traduce în viaţă acest dezide­rat scump al întregii lumi. Scriitorul Marcel Breslaşu mem­bru în Comitetul Naţional pentru Apărarea Păcii din R.P.R. a dat citire telegramei adresate de par­ticipanţii la adunare subcomitetu­lui Comisiei O.N.U. pentru dezar­mare. Cetăţenii oraşului Bucureşti, în­truniţi în adunarea publică consa­crată dării de seamă a delegaţiei poporului român care a participat la sesiunea de la Colombo a Con­siliului Mondial a! Păcii — men­ţionează telegrama — cer cu ho­­tărîre să se pună capăt tărăgăne­­lilor in rezolvarea problemei care frămintă întreaga omenire, inter­zicerea experienţelor cu bombele atomice şi cu hidrogen. Susţinem din toată inima propunerile Uniu­nii Sovietice în vederea încheie­rii unui acord imediat pentru în­cetarea sau suspendarea pe timp de 2—3 ani a acestor experienţe. Cerem ca guvernele Statelor Uni­te şi Angliei să dea ascultare ce­rinţei arzătoare a opiniei publice mondiale şi să colaboreze în mod practic în vederea sistării cursei înarmărilor şi a înlăturării pri­mejdiei unui război atomic. încheierea unui armistiţiu în ce priveşte toate exploziile experi­mentale va îmbunătăţi situaţia in­ternaţională şi va deschide dru­mul către interzicerea deplină a armelor de exterminare în masă şi către dezarmarea generală. Textele moţiunii şi telegramei au fost subliniate prin puternice aplauze. Cei prezenţi au manifestat în­delung pentru pace şi colaborare rodnică între toate ţările lumii, pentru interzicerea folosirii arme­lor nucleare și a experimentărilor lor. R­EBUS00 puncte)

Next