Scînteia Tineretului, iulie 1957 (Anul 12, nr. 2535-2560)
1957-07-02 / nr. 2535
Cazul Floricăi C. despre care s-a vorbit în coloanele ziarului „Scînteia tineretului“ m-a zguduit profund. Emoţia primei lecturi trecute lasă însă loc unei gândiri lucide, menită să răspundă întrebării pe care o ridică articolul : „Care sînt cauzele care împing pe un minor pînă în braţele delicvenţei ?“ Pînă acum, în discuţia deschisă de „Scînteia tineretului“ unele din aceste cauze au fost arătate. Pe baza unor cercetări personale făcute intr-o colonie de delicvenţi minori aş vrea să aduc şi eu pe arena discuţiei cîteva dintre cauzele constatate. De la început atrag atenţia că din nou va fi vorba de familie. Consider că aceasta are în primul rînd, poate cel mai important rol, în educarea copilului. Foarte mulţi minori din colonia în care am fost aveau printre cauzele principale ale delicvenţei purtarea părintelui vitreg cu care au intrat în conflict, iată ce relatează minorul I. C. din Iaşi: „După ce tata a divorţat de mama, s-a însurat cu o tînără care a mai adus la tata doi copii. Tata fiind la servici nu ştia ce fac eu acasă şi cum mă îngrijeşte mama vitregă. Eu mîncam mai întotdeauna după ce mama vitregă sătura copiii ei. Eu nu puteam să fac nimic în casă, că era cu gura pe mine toată ziua. Copiii ei aveau toate drepturile în casa unde dispăruse mama cea bună. Intr-o zi n-am mai răbdat şi-am pus mina pe un cuţit şi-am sărit la ea. Ea de frică a leşinat şi-a căzut jos. Seara i-a spus lui tata, care după ce m-a bătut la sînge, m-a dat afară din casă. După aceea am trăit şi eu cum am putut fără să mai ştiu de ei“. Există încă familii unde tatăl este despotul, tiranul, unde mama nu este soţie, ci o fiinţă necuvîntătoare ce trebuie să îngrijească de tiran, să nu aibă nici o bucurie sau cuvînt de spus în casă. „Cînd venea tata acasă de la lucru şi se îmbăta — relatează minorul I. P. din Constanţa — ne lua pe toţi la bătaie. Avea pretenţia ca toţi ai casei să nu ne culcăm pînă noaptea tîrziu, cînd venea el beat mort. Dacă cineva din familie cădea pe mîna lui era vai de el fiindcă nimeni nu avea curajul să-i scape. Biata mamă, suferind de piept nu mai îndrăznea să-i spună nimic, că din bătăile lui ajunsese să scuipe sînge“. „Eu furam şi aduceam şi în casă de îi întreţineam şi pe ai mei, îmi povesteşte minorul B. L. din cartierul Ferentari-Bucureşti. Tata era bucuros cînd operam un „caraiman“ mai gras (adică un portmoneu). Atunci fumam şi beam amîndoi de nu mai ştiam de noi. Tata după ce a ieşit din puşcărie n-a mai făcut nimic că era bolnav. Mama ce mai cîştiga cu flori, ace, ciorapi, balene pe Lipscani şi pe unde mai putea, mai punea şii ea mina aşa, pe lucruri mărurite, de prin magazine... Dar car mine nici unul nu opera. Poate tata în tinereţea lui“. Consider că e de prisos să comentez relatarea acestui minor, fiindcă această familie constituie o expresie a descompunerii morale unde nu mai poate fi vorba de exemplul bun al părinţilor, de viaţa cinstită şi optimistă a familiei. Cele arătate pînă acum vizează intr-adevăr numai acele familii în sînul cărora relaţiile sînt cu totul anormale. O familie cu astfel de viaţă — din fericire din ce în ce mai puţine în ţara noastră, unde regimul de democraţie populară şi-a exercitat influenţa binefăcătoare şi asupra familiei— e clar că nu-şi poate educa copiii. Familiile acestea vor rămîne în permanenţă unul din focarele principale de generare a vagabonzilor, huliganilor, în ultima instanţă a delicvenţilor. Situaţia acestor familii trebuie privită cu ochii deschişi şi văzut dacă ele mai pot sau nu avea încrederea societăţii, dacă mai au autoritatea morală pentru a li se încredinţa educaţia copiilor. Personal consider că nu. Unei astfel de familii nu trebuie crede să i se mai lase copii spre educare. Faţă de aceştia, sfaturile populare ar trebui să-şi exercite mai direct rolul lor de autoritate tutelară. La ora actuală sînt încă familii ai căror membri nu s-au încadrat în producţie pentru a-şi cîştiga existenţa în mod cinstit. Din rîndul acestora se recrutează aşa-zişii negustori ambulanţi, care speculează unele mărfuri, trăiesc din excrocherii şi alte afaceri necinstite. In acest fel de viaţă şi existenţă sînt iniţiaţi şi copiii care locuiesc cu părinţii. Cum vor arăta aceştia peste cîţiva ani nu este greu să ne închipuim. Se întîmplă totuşi ca şi din familii cinstite, de oameni muncitori să iasă cîte un delicvent. De ce ? Pentru că părinţii nu găsesc timp destul pentru a se ocupa de copii în mod serios şi consecvent, în această situaţie am găsit mulţi adolescenţi. Iată ce relata unul dintre ei, adolescentul V. S. din Ploeşti : „Tata şi mama fiind amîndoi la lucru nu ştiau ce fac eu. De mine se interesau prea puţin. Cînd mă mai luau cîteodată din scurt ştiam să-i duc. Eu la şcoală nu prea mă duceam. Era mai bine la ştrand, la rişca, la filme şi unde ne mai trăznea prin Cap. Pînă să-şi dea seama tata ce-i lipseşte din casă, venise sfîrşitul anului, cînd mi-a anunţat învăţătorul că rămăsesem repetent. Eu am fugit de-acasă. Dar după un timp m-a prins miliţia şi tata a vrut să mă dea la colonie“. Din primul moment e greu să vezi vina. Cercetînd însă mai atent îţi dai seama că este vorba de o indolenţă asemănătoare părinţilor lui Florica C. Dar pe lîngă aceste categorii de părinţi, există familii unde certurile se ţin lanţ. Părinţi nervoşi, cu o morală învechită şi austeritate prost înţeleasă. Ei pretind copilului o comportare de matur, neînţelegîndu-i particularităţile precum şi activităţile specifice, ca joacă, distracţie şi altele. Astfel apare copilul păpuşă, supus la dresaj, dar care la prima ocazie, cînd scapă de sub controlul părinţilor, al şcolii şi al organizaţiei, nimereşte pe maidan unde educaţia îi este făcută de grupul de derbedei. Societatea socialistă creînd femeii drepturi egale cu ale bărbatului şi socotind familia ca nucleu de bază al societăţii în creşterea şi educarea tinerei generaţii, ridică familia pe o treaptă morală nouă, nemaiîntîlnită pînă astăzi. Cu toate acestea, însă, în condiţiile ţării noastre, morala şi ideologia burgheză mai dăinuie încă în sînul unor familii. Dar nu familia singură este răspunzătoare de educarea tînărului, de formarea caracterului său. Un rol foarte important îl are şcoala. Aici trebuie să se înţeleagă întreaga complexitate psihologică a copilului, să se lucreze cu fiecare în parte în conformitate cu caracterul său. Iată ce relatează minorul G. H. din Craiova : „Eu sînt băiat vesel şi-mi plac glumele şi cîteodată într-adevăr le fac cam nesărate. Am făcut odată o glumă în ora de matematică, şi profesorul m-a luat la ochi, în timpul anului îmbolnăvindu-mă am lipsit mult de la şcoală şi am rămas mult în urmă cu materia faţă de ceilalţi colegi. La celelalte materii am mai scos-o eu, dar la matematică nu m-a ajutat nimeni şi profesorul a început la fiecare oră să mă ia în băşcălie şi să-mi dea note proaste, în şedinţă toţi mă criticau. Pînă la urmă m-a lăsat repetent şi eu m-am apucat de alte coţcării, că tata nu vrea să ştie de mine“. Sînt unii copii mai nestăpîniţi, mai gălăgioşi, care uneori dau impresia de nedisciplinaţi, de care şcoala se descotoroseşte cu multă uşurinţă, ca să „nu strice atmosfera bună“ fără să se întrebe însă ce se va întîmplă cu aceşti copii, ce vor ajunge ei. Pedagogul trebuie să înţeleagă copilul pornind de la aprecierea justă, reală a tuturor manifestărilor pe care le implică vîrsta. Pe această bază să cunoască caracterul copilului cu interesele şi spiritul său de aventură şi să ajute la dezvoltarea tuturor trăsăturilor frumoase, iată un caz — din care consider eu — se pot trage unele învăţăminte. Minorul P. C. din Bucureşti era pasionat să înveţe scrima, şi cum în şcoală nu-l ajuta nimeni să facă acest lucru, şi-a confecţionat o mască şi o sabie de lemn cu care a venit la şcoală şi a început să exerseze în recreaţie cu colegii. După pauză, fiind în timpul luptei cu „adversarul“ şi alergînd după el cu masca pe faţă n-a văzut că spre el venea profesoara de limba romînă şi crezînd-o adversarul său s-a năpustit cu sabia improvizată spre ea. Elevul, dat afară din şcoală, a apucat calea delicvenţei. Şcoala şi organizaţiile de tineret au datoria să se ocupe cu toată seriozitatea de educarea tineretului. Problema legăturii dintre şcoală şi familie, a organizării activităţii libere a şcolarului se pune cu insistenţă atît la oraşe cît şi la sate. Nu trebuie uitat însă că în special la oraş tentaţiile sînt foarte mari şi tînărul poate fi antrenat cu uşurinţă spre activităţi ce-i pervertesc sau îi sînt dăunătoare. De multe ori, combătîndu-se supraîncărcarea activităţii elevilor, s-a căzut în altă extremă, lăsîndu-se neorganizat, la voia întîmplării, o parte însemnată a timpului liber al acestora. Dar aceasta este o altă problemă în care cred că se mai pot spune multe şi preţioase lucruri. ALEXANDRU CAZANGIU asistent la catedra de psihologie Universitatea „C. I. Parhon“ București ROMAN STIINTIFlC O-RANTASnc pi- /. M ŞT£F/l N tl RADO NOR 28 și 29 august Nimic deosebit de semnalat Pregătirile de decolare sunt în joi, 30 august Au trecut 16 ore de cînd am părăsit satelitul. „Năluca“ noastră coboară acum în zbor planat, cu aripile scoase, spre suprafața Planetei Oceanelor. Am pătruns de o oră în învelişul ei gazos : în scurt timp vom putea ateriza pe încă un corp ceresc din sistemul beta-5. Şi totuşi, altceva ne preocupă : ne mai aflăm sub impresia celor petrecute pe satelit şi, mai ales, a aventurii extraordinare dinaintea decolării. Cine ar fi crezut că această lume încremenită ne rezervă astfel de surprize ? Eroul întîmplării e, bineînţeles Francesco. Nu-mi dau seama dacă ar trebui să-l dojenim sau să-l lăudăm pentru ceea ce a făcut. Cert este că Ifrim are dreptate cînd susţine că, deşi foarte priceput în profesia lui, Francesco e o fire cam uşuratică, în loc să se odihnească, a ţinut cu tot dinadinsul să admire răsăritul sorilor. A rămas deci să vegheze pe o înălţime, la vreo doi kilometri de rachetă, iar noi ne-am culcat liniştiţi. Desigur că nimeni — şi mai ales el — n-ar fi putut bănui unde avea săducă povestea aceasta. Cînd Ifrim și cu mine ne-am trezit, după șapte ore de somn sănătos, razele sorilor inundau cabina rachetei cu lumina lor strălucitoare, în care precumpăneau nuanțele violete. Nu ne-a venit 15 A început examenul de maturitate Primele emoții au trecut. Subiectele au fost date. Examenul scris la limba română a început. Unui comic de film problema notei specifice, a genului propriu i se pune mai stringent decit altor actori. Aceasta deoarece el trebuie să se țină distinct în atenția publicului și are posibilitatea s-o facă fără a cădea în mono-colorism. Mai ales că filmele se pot crea avindu-se în vedere acest specific, se poate şi se obişnuieşte să se realizeze scenarii pornindu-se nu de la idee ci de la actor. Fernandel are un gen al său deosebit de cel al lui Malec sau Stan şi Bran. In timp ce la Stan şi Bran nota particulară este adusă de diferenţa între atitudinea celor doi comici faţă de aceleaşi întîmplări. Bran fiind exasperat de lipsa de experienţă de viaţă, de naivitatea şi nepriceperea lui Stan, la Fernandel ea constă în aceea că eroul său este de obicei confundat cu altcineva şi el nu sezisează aceasta sau pierde din vedere, afişînd inocentul său surîs cavalin. Amintiţi-vă: „Barnabé", „Ocolul lumii“, „Inamicul public nr. 1“, ,Jon Juan“ (Cît de limpede apare acest lucru in scena din ,,Ocolul lumii“ cînd eroul principal se află pe scaunul electric. Fiind convins că joacă intr-un film, personajul lui Fernandel e foarte calm și de abia atunci cînd este luat de pe scaun şi eliberat văzindu-se că a fost confundat, el este cuprins de groază la gindul că era cit pe aci să fie electrocutat). In timp ce la toţi ceilalţi comici genul propriu este de ordin formal, de suprafaţă, la Charlie Chaplin specificul constă intr-o concepţie estetică personală, deosebit de profundă. Mi se pare că Chaplin a înţeles un mare adevăr estetic care stă la baza tuturor filmelor sale: comicul nu este decit un caz particular al tragicului şi anume manifestarea lui cea mai derizorie, cea mai cotidiană. In viaţă, tragicul nu se găseşte la tot pasul, el se afirmă foarte rar direct şi In stare pură. Dacă viaţa ar fi încontinuu tragică la extrem s-ar autodevora, ar fi de netrăit. Forma cea mai des întîlnită a tragicului este comicul. Gîndiţi-vă: un om merge pe stradă şi deodată se împiedică şi cade iar cei din jur rid. In fond aici s-a petrecut o mică tragedie : omul mergea spre un scop, avînd o oarecare importanţă pentru el şi ceva l-a oprit, l-a pus în imposibilitate să-şi realizeze această dorinţă. Dacă scopul omului ar fi fost de proporţii mari şi forţa care l-a persecutat s-ar fi manifestat multmaibrutal, am fi avut de-a face cu o tragedie deplină. Aşa am asistat la un embrion de tragedie. Comicul este o afirmare a tragicului fiindcă el reprezintă la dimensiuni microscopice drama esenţială a omului care vrînd să se realizeze intimpină anumite piedici, a omului Înlănţuit de destin, reprimat de soartă. Charlie Chaplin profesează tragicul, însă fiindcă-l practică în mod realist, se adresează — potrivit concepţiei sale — aspectului celui mai răspândit al acestuia, şi anume comicului. Dar marele creator a înţeles şi un alt lucru: faptul că principala tragedie a omului simplu în lumea supusă capitalului este nu o suferinţă filozofică, una erotică sau de alt fel asemănător, ci grija pentru existenţă. Eroul lui Chaplin se află neîncetat mobilizat în primele rinduri ale luptei pentru existenţă fiindcă in acest domeniu întrlneşte omul mărunt cele mai mari opresiuni şi vicisitudini, această luptă ii răpeşte din frumuseţile vieţii, transformîndu-i-o in totalitatea ei într-o tragedie. Vorbindu-se despre eroul lid Chaplin s-a folosit adesea cuvintul „omuleţ". Aceasta mă face să mă ghidesc la o foarte bună carte a cunoscutului scriitor german Hans Fallada tradusă la noi sub titlul „Şi acum încotro ?" Romanul, deşi este o lucrare de mare artă, nu e de la un cap la altul decit un lung şir de socoteli pe care şi le face acest „Kleiner, mann", acest „omuleţ" cu nevasta lui pentru a putea trăi din veniturile lor mai mult decit modeste. Tot astfel, cele mai multe din filmele în care apare Chariot nu sunt decit expunerea subterfugiilor folosite de el pentru a putea supravieţui, pentru a o „scoate la capăt". De aceea şi cele mai multe filme din perioada sa clasică începînd cu primul avînd un titlu revelator : „Lupta pentru existenţă" sînt o trecere în revistă a meseriilor şi situaţiilor în care a ancorat „omuleţul" pentru a putea trăi: ,,Chariot marinar", „Chariot tapetat", „Chariot actor de cinema", „Chariot la bancă", „Goana după aur“, „Circul", Timpuri noi" etc. In fiecare film el curtează sau se îndrăgosteşte de altă femeie dar în toate filmele, schimbind diferite meserii, el urmăreşte unul şi acelaşi lucru, pe planul preocupărilor primordiale , să învingă foamea. Deci acesta din urmă şi nu altul este scopul dar şi coşmarul său principal. Comediile lui Chaplin sunt tragedii în raţii mici. S-a remarcat adesea rolul deosebit acordat obiectelor neînsufleţite în modalitatea comicului chaplinian. In prezenţa lui Chariot obiectele se revoltă, fac altceva decit trebuie: mătura pocneşte peste cap, uşa loveşte în nas, farfuriile zboară din miini, şireturile devin macaroane gustoase iar cuiele de la gheaţă oscioare pline de măduvă etc, etc. Chariot este un fel de ucenic vrăjitor dominat de obiecte pe care nu le-a dezlănţuit, dar pe care ar trebui să le stăpînească, care ar trebui să-l servească cu ascultare Faptul că obiectele îndeplinesc alt rol decit cel care le-a fost destinat sugerează ideea că ceva „nu este în regulă", că la baza lumii in care se zbuciumă Chariot ceva nu este la locul său, nu este bine orînduit, ar trebui schimbat ceva. Departe de noi intenţia de a face din Chaplin un revoluţionar, dar este limpede că el a înţeles, in general, prin instinct artistic, cine este vinovat de proasta orînduire din societatea burgheză, de cine trebuie să se iă în ultimă instanţă şi cine trebuie astfel condamnat atunci cînd păţaniile eroului său provoacă amuzament. Iată cum şi-a definit el printre altele umorul: „Inchipuiţi-vă un capitalist îngimfat, care nu-şi mai încape în piele, cu o barbă impunătoare, cu pantalonii dungaţi, redingotă, ghetre, cilindru — mă rog, toate atributele unui milionar. Pînă şi celui mai paşnic om dintre noi, nu se poate să nu-i fi venit măcar o dată glodul năstruşnic de a-l trage de barbă, aşa din senin. De aceea nu-i de mirare că publicul ride, încîntat, cînd un omuleţ caraghios ca mine , ia de barbă pe impozantul milionar" Chaplin a înţeles că este estetic să se provoace rîsul care detestă numai la adresa celor care stăpinesc în capitalism, a celor „impozanţi" şi că rîsul ,,încîntat" faţă de eroul său omuleţul caraghios e un ris condescendent, de încurajare. Priviţi-l pe Chariot, examinaţi cu atenţie înfăţişarea sa exterioară. El este îmbrăcat ca un naufragiat al vieţii dar în felul cum şi-a ales vestmintele de sărac există totuşi un aer în acelaşi timp de boemă şi eleganţă învechită, de vitejie cavalerească. El n-are ce munca dar nu renunţă la baston, la melon, n-are un ban în buzunar dar are curajul să facă ochi dulci fetei unui bogătaş. Chariot nu se resemnează, îşi sfidează soarta. Ea l-a condamnat să alerge hămesit toată viaţa după o bucată de pline şi să n-aibe timp să-şi tragă răsuflarea şi nici să se bucure de frumos, dar Chariot nu vrea să se supună acestui blestem. Cit de sărac ar fi el tot valorifică picăturile de frumos pe care le intîlnește in drum, el nu pierde ocazia de a săruta o fată in cele mai vitrege împrejurări, la haina cea mai ponosită el poartă cu mîndrie o floare. Chariot nu renunță la lupta pentru o viaţă mai bună şi mai frumoasă şi de aceea învinge totdeauna. Pe el nu-l sperie că poartă nişte pantaloni peteciţi şi nişte ghete pe care nu le-ar îmbrăca ultimul cerşetor. în întunericul mizeriei sale el ştie să-şi aducă o lumină de speranţă, ştie să salveze aparenţele printr-un mers degajat şi mindru, prin gesturi elegante denotind un om cu creştere aleasă. De aceea se avîntă ca un cocoş, el atît de pipernicit la o luptă inegală cu un uriaş şi de multe ori el biruie. Chariot arată oamenilor unei societăţi suferinde nu numai tragedia ci şi mlntuirea lor: încrederea în ei, în viaţă, in viitor, speranţa izbăvitoare. B. DUMITRESCU Ah însemnări de la „Parada lui Chariot “ să credem că eram pe satelit. Visam oare ? Sau poate că racheta zbura singură, în timpul somnului nostru, la mari depărtări, spre un alt corp ceresc ?... Nu era nici vis, nici schimbare de reşedinţă. Eram tot pe satelitul Planetei Oceanelor. Recunoşteam, ca puncte de reper, unele forme ale reliefului şi staţiunea meteorologică pe care o instalasem la venirea noastră. Totul plutea însă într-un abur verzui. între stînci se iviseră ierburi înalte, plante cu coroane alcătuite din frunze tubulare, care se sprijineau pe o tulpină uimitor de subţire, gigantice frunze albastre, care păreau să iasă de-a dreptul din sol. Şi în mijlocul acestei vegetaţii fantastice, mişunau făpturi mărunte, cu trupuri transparente, care apăreau şi dispăreau şerpuind prin crăpăturile solului şi printre pietre. Am văzut toate acestea într-o frîntură de secundă. Apoi, primul nostru gînd s-a îndreptat către Francesco. Unde se afla? I se întîmplase oare ceva ? Aveam tot timpul să ne explicăm mai tîrziu minunea petrecută, acum însă trebuia să pornim în căutarea lui. Ne-am îmbrăcat în grabă costumele de protecție. Ifrim bombănea : — Un copil mare ! Eu, unul, nu l-aş fi luat într-o asemenea călătorie pe acest astronaut cu chitară !... Curînd, lăsasem nava în urmă. O simplă impresie sau poate că într-adevăr plantele au mai crescut de cînd le-am privit din rachetă ? Unele îl întrec în înălţime chiar pe Ifrim,tovarăşul nostru are ceva peste un metru şi nouăzeci). Pe sol se tîrăsc aceleaşi animale ciudate. Nu ştiu cu ce aş putea să le compar. Sînt nişte plăzmuiri ciudate ale naturii, cu trupul înalt de numai cîţiva centimetri, dar lungi de aproape un metru. Asemenea unei pînze ude, se mulează perfect pe sol şi înaintează prin mişcări care par zvîrcoliri, spasme dese şi scurte. Francesco nu-i nicăieri! Mai întîi, Ifrim a propus să ne despărţim — eu să-l caut într-o parte, el în alta. Dar l-am convins repede că ar fi imprudent să procedăm astfel. Satelitul nostru nu mai e acum o lume pustie, pe care te ameninţă doar căderea unor corpuri meteorice (de care tot nu te poţi feri). O pornim deci împreună. Şi pe măsură ce pătrundem mai departe, vegetaţia creşte, creşte mereu. Animalele sînt atît de numeroase, încît ne împiedicăm de ele la fiecare pas. Deodată Ifrim îmi face semn să mă opresc. — Uite cum ia naştere această viață ! 16 Patria, V. Alecsandri : „RICHARD AL III-LEA“ ambele serii: „Nava-şcoală pleacă in larg" — Republica, Bucureşti, Progresul, înfrăţirea între popoare : „PASAREA FURTUNII“ - Magheru, Elena Pavel, Gh. Doja, G. Coşbuc: „12 REZULTATE EXACTE" — I. C. Frimu : „UN PICHET IN MUNŢI" — Lumina, Doina, Donca Simo : „JOCUL CU VIATA" - Central, Cultural : „O CARIERA RATATA" - Maxim Gorki : „ÎNCOTRO“?- Tineretului: „MOARA CU NOROC" — Timpuri Noi : „ÎNAINTE DE VENIREA NOULUI DIRECTOR" - Al. Popov: „PRIMUL PUNCT“ - Griviţa : „DIN NOU ÎMPREUNA" - Vasile Roaită : „VRĂJITORUL" -Unirea : „PRIETENE DE NOAPTE" - C. David: „ OAMENI FARA IMPORTANTA" - Al. Sahla : „ROMEO ŞI JULIETA“ - Flacăra, T. Vladimirescu, Mioriţa, Libertăţii, Aurel Vlaicu : „STAN ŞI BRAN STUDENŢI LA OXFORD“ — Arta : „PREA TIRZIU“ — Munca : „CRONICA AMANŢILOR SĂRĂCI" - Moşilor, N. Bălcescu : „PARADA LUI CHARLOT (partea II-a) — 23 August, Olga Bancic : „DRAGOSTE DE MAMA“ - Alianța: „DISPĂRUT FARA URMă" — Popular : „VAGABONDUL" — (ambele serii) M. Eminescu: „FIICA MEA TRĂIEȘTE LA VIENA“ - Ilie Pintilie : DOI CĂPITANI" - Volga : „AVENTURILE LUI ARTIOMKA". La un metru de mine se găteşte o masă nisipoasă, cu nuanţe verzui, pe care mă pregăteam tocmai să calc nepăsător. Şi iată că dintre grăunţii de nisip se înalţă fire verzui-roşcate. Le văd crescînd, îngroşîndu-se... Păcat că n-avem timp de prierdut. Ne frămîntă mereu aceeaşi întrebări. Unde este Francesco ? De ce nu comunică nimic prin aparatul de radio? îngrijorarea noastră crește cu fiecare minut. Și, încetul cu Incetul, ni se strecoară în suflet teama că ar putea fi în primejdie. — Răsărit de sori îi trebuia ! mîriia Ifrim. Știu însă că gîndește ca mine, că ar fi fericit să-l găsească sănătos. încearcă să para liniştit, dar tîmplele îi zvîcnesc, trădîndu-i simţămintele. Am ajuns pe înălţimea pe care Francesco îşi instalase în ajun postul de observaţie. E o culme stîncoasă, pustie, săracă în vegetaţie. Nici un semn că ar fi fost pe aici. Coborîm versantul opus. După cîţiva paşi, găsim trepiedul lunetei astronomice, apoi, mai încolo, o centură. Simt un fior rece prin şira spinării. Oare ce i s-a întîmplat ? Unde e ? Grăbim mersul, înaintînd în salturi mari... Ce groaznic e să nu poţi striga într-o asemenea împrejurare, să ştii că este inutil să strigi ! Aburul verzui e acum şi mai des ; nu putem vedea mai departe de 20-30 metri. Şi căutăm, căutăm, dar pe cît se pare, în zadar. Ifrim l-a zărit primul ! Francesco se adăpostise sub o boltă de fiatră şi era încolţit de şase vietăţi mari, străvezii, ca toate celealte de pe acest satelit, îşi întindeau braţele albăstrii spre prietenul nostru. El se apăra cu luneta, izbind cu înverşunare în dreapta şi în stînga. Pirpiriu cum este, părea un pitic cuprins de furie în faţa namilelor butucănoase. L-am văzut pe Ifrim ridicînd fulgerător arma. I-am strigat: — Ai grijă... Francesco ! Nu mi-a răspuns. A făcut însă un salt mare lateral și, după ce și-a regăsit stabilitatea, a țintit asupra dihăniilor. Cîteva clipe mai tîrziu se prăbuşiră pe sol, într-un morman de materie fumegîndă. 17 Francesco a alergat spre mine. Ne-am îmbrăţişat. Ifrim l-a bătut pe umăr și i-a strîns mîna ; apoi l-a întrebat, ca și cum l-ai fi întîlnit la întoarcerea dintr-o excursie : — Ei, cum a fost ? — A fost cu mult mai extraordinar decît mă aşteptam șihiar... decit doream — a bîiguit cu greu Francesco. Ne înapoiem la rachetă, înaintăm destul de încet, căci tovarăşul nostru de călătorie e sleit de puteri şi trebuie să-l ducem, ţinîndu-l de subţiori. Sub globul străveziu îi vedem faţa galbenă şi năduşită. Aparatul de radio e spart; de aceea nu a putut să ne ceară ajutor. Iată-ne în sfîrşit ajunşi. „Năluca“ se află acum în mijlocul unei adevărate păduri: de departe ne-a apărut ca o stîncă împresurată de liane. Dar ce-i asta ? Nu văd bine ? In jurul siluetei înalte a navei s-au încolăcit zeci de tîrîtoare uriaşe. Trupurile lor străvezii, în care vezi funcţionînd organele, sînt oribile la vedere. Ifrim a apăsat iarăşi pe trăgaciul armei, în timp ce eu îl susţin pe Francesco. Unul după altul, trupurile hidoase se desprind din încleştare şi se prăbuşesc pe sol, împrăştiindu-se într-o masă gelatinoasă, cenuşie, care îmi aminteşte de meduzele de pe pămînt. Şi noi trebuie să călcăm pe această materie vîscoasă, pentru a putea intra în rachetă ! Simt cum mi se încreţeşte pielea... îmi înving scîrba şi fac primul pas. Picioarele mi se afundă aproape pînă la genunchi în cleiul care mai zvîcneşte. Ifrim şi Francesco mă urmează, cu aceleaşi sentimente. în sfîrşit, sîntem înăuntru. în camera de ecluzare, îl ajutăm pe Francesco să-şi scoată costumul. Deabia s-a întins pe pat şi a şi adormit. Ifrim face ultimele pregătiri pentru decalare, căci peste cîteva ore vom porni la drum. Din fotoliul meu îi urmăresc cîtva timp gesturile sigure şi liniştite. După ce mă simt mai odihnit, ies din rachetă, ca să filmez şi să-mi complectez colecţia de minerale şi plante. Dacă tot ce am cules în această scurtă şedere pe satelit va ajunge cîndva pe pămînt, oamenii de ştiinţă ne vor fi sigur recunoscători. Dar cine ştie, poate le vom lua cu noi în mormînt... 18 (Va urma) Cetăţenii Capitalei susţin hotărîrile de la Colombo —• Marea adunare de la Arenele Libertăţii — Luni după-amiază a avut loc la Arenele Libertăţii o mare adunare publică ,convocată de Comitetul Naţional pentru Apărarea Păcii din R.P.R. în cadrul căreia au luat cuvîntul membri ai delegaţiei poporului nostru care au participat la lucrările sesiunii Consiliului Mondial al Păcii de la Colombo, dintre 10— 16 iunie 1957. La adunare au luat parte numeroşi oameni ai muncii din întreprinderile şi instituţiile Capitalei, oameni de ştiinţă şi cultură, reprezentanţi ai cultelor, militari, gospodine. Adunarea a fost deschisă de acad. M. Ralea, membru în Consiliul Mondial al Păcii, vicepreşedinte al Comitetului Naţional pentru Apărarea Păcii din R.P.R. A luat apoi cuvîntul acad. dr. Vasile Mîrza, membru în Comitetul Naţional pentru Apărarea Păcii din R.P.R., conducătorul delegaţiei poporului nostru la sesiunea Consiliului Mondial al Păcii de la Colombo. Vorbitorul a arătat că sesiunea de la Colombo a Consiliului Mondial al Păcii a fost una dintre adunările internaţionale cele mai reprezentative şi mai importante consacrată problemelor păcii şi slăbirii încordării internaţionale care s-au ţinut în ultimii ani. Sesiunea de la Colombo a Consiliului Mondial al Păcii a constituit o puternică manifestare a unităţii tuturor popoarelor în lupta pentru coexistenţa paşnică. La Colombo ca şi la sesiunile sale anterioare, Consiliul Mondial al Păcii a întruchipat cele mai arzătoare interese ale omenirii şi a exprimat prin hotărîrile sale cerinţa cea mai urgentă a popoarelor: zădărnicirea uneltirilor cercurilor agresive imperialiste care vor să arunce popoarele într-un nou război. Popoarele pot şi trebuie să obţină o nouă slăbire a încordării internaţionale. Principalul obiectiv care trebuie atins în vederea îmbunătăţirii situaţiei internaţionale îl constituie interzicerea armelor nucleare şi încetarea imediată a experienţelor cu aceste arme. A luat apoi cuvîntul acad. Geo Bogza, membru al Comitetului Naţional pentru Apărarea Păcii care a vorbit despre viaţa poporului ceylonez, despre lupta sa pentru pace şi progres social. Scriitorul Geo Bogza a împărtăşit din impresiile culese cu prilejul călătoriei în Ceylon. Tov. Florica Mezincescu, vicepreşedinte al Comitetului Naţional pentru Apărarea Păcii din R.P.R., a dat apoi citire moţiunii adresate de cetăţenii Capitalei Consiliului Mondial al Păcii. Miile de cetăţeni ai oraşului Bucureşti, ascultînd darea de seamă a delegaţiei poporului român la sesiunea de la Colombo a Consiliului Mondial al Păcii — se spune printre altii, în moţiune — îşi exprimă satisfacţia profundă pentru succesul acestei măreţe adunări a reprezentanţilor popoarelor din 74 de ţări. Sîntem convinşi că sutele de milioane de oameni iubitori de pace de pe toate continentele, sprijinind hotărîrile sesiunii de la Colombo, desfăşurînd cu o energie mereu sporită campania pentru interzicerea experienţelor cu arme nucleare, vor traduce în viaţă acest deziderat scump al întregii lumi. Scriitorul Marcel Breslaşu membru în Comitetul Naţional pentru Apărarea Păcii din R.P.R. a dat citire telegramei adresate de participanţii la adunare subcomitetului Comisiei O.N.U. pentru dezarmare. Cetăţenii oraşului Bucureşti, întruniţi în adunarea publică consacrată dării de seamă a delegaţiei poporului român care a participat la sesiunea de la Colombo a Consiliului Mondial a! Păcii — menţionează telegrama — cer cu hotărîre să se pună capăt tărăgănelilor in rezolvarea problemei care frămintă întreaga omenire, interzicerea experienţelor cu bombele atomice şi cu hidrogen. Susţinem din toată inima propunerile Uniunii Sovietice în vederea încheierii unui acord imediat pentru încetarea sau suspendarea pe timp de 2—3 ani a acestor experienţe. Cerem ca guvernele Statelor Unite şi Angliei să dea ascultare cerinţei arzătoare a opiniei publice mondiale şi să colaboreze în mod practic în vederea sistării cursei înarmărilor şi a înlăturării primejdiei unui război atomic. încheierea unui armistiţiu în ce priveşte toate exploziile experimentale va îmbunătăţi situaţia internaţională şi va deschide drumul către interzicerea deplină a armelor de exterminare în masă şi către dezarmarea generală. Textele moţiunii şi telegramei au fost subliniate prin puternice aplauze. Cei prezenţi au manifestat îndelung pentru pace şi colaborare rodnică între toate ţările lumii, pentru interzicerea folosirii armelor nucleare și a experimentărilor lor. REBUS00 puncte)