Scînteia, august 1963 (Anul 32, nr. 5971-6001)

1963-08-01 / nr. 5971

Part. 2 eînsemnări pe marginea repertoriului muzical la teatre şi filarmonici La capătul stagiunii, bilanţul realizărilor unor principale instituţii artistice din ţară — teatrele muzicale şi filarmonicile — se dovedeşte bogat în evenimente semnificative, care marchează dezvoltarea impetuoasă a vieţii noastre muzicale. Fireşte, succesele internaţionale ale Teatrului de Operă şi Balet şi ale Filarmonicii „George Enescu“ în Franţa, Italia, Austria, ale orchestrei simfonice a Radioteleviziunii in Uniunea Sovietică, succesele unor interpreţi în numeroasele turnee efectuate de-a lungul acestui an sunt, alături de o seamă de manifestări deosebite ale activităţii muzicale din ţară, prilej de a sublinia o dată mai mult capacităţile creatoare ale artei interpretative romîneşti. Dar tocmai astfel de date pun în lumină şi unele aspecte mai puţin îmbucurătoare, care — avînd în faţă perspectiva unei noi stagiuni muzicale — se impun discuţiei. Acesta a fost şi obiectul unei recente şedinţe organizate de Consiliul muzicii, care a dezbătut problema repertoriului liric şi simfonic, a semnificaţiei contemporane şi educative, a varietăţii lucrărilor ce vor fi prezentate iubitorilor de muzică. Una dintre misiunile principale ale interpreţilor noştri este prezentarea — la un nivel artistic corespunzător — a muzicii româneşti, oglindind complexul transformărilor profunde petrecute în ţara noastră, succesele revoluţiei culturale în domeniul artei muzicale. Creaţiile compozitorilor noştri se bucură de o tot mai mare popularitate în rîndurile noului public format în ultimii ani. Dar din experienţa stagiunii trecute — concretizată într-o serie de date statistice — se desprinde constatarea că tocmai la acest capitol, unele dintre instituţiile muzicale cu realizări dintre cele mai lăudabile, nu au depus toate eforturile posibile pentru a prezenta şi stimula dezvoltarea creaţiei muzicale româneşti. De pildă, Teatrul de operetă din Bucureşti, pe scena căruia am admirat în repetate rînduri spectacole romîneşti dintre cele mai reuşite, nu a montat anul acesta nici una dintre cele două noi lucrări (de Alfred Mendelsohn şi Filaret Barbu) ce aşteaptă în stadiu de partitură ca realizatorii să se decidă care dintre ele trebuie să aibă întîietatea premierei ! Au fost destul de multe concertele simfonice susţinute în stagiunea trecută in întreaga ţară, care nu au prezentat nici o lucrare romînească , se poate constata in general o cuprindere încă nesatisfăcătoare a repertoriului original, programări des repetate la unele filarmonici şi orchestre simfonice din ţară a unor lucrări mai puţin semnificative, prezentarea ciuntită, în fragmente, a unor compoziţii valoroase repetarea aceleiaşi lucrări proprii de către unii interpreţi-compozitori etc. De aceea, prezentarea creaţiei originale capătă în stagiunea ce se pregăteşte o însemnătate sporită, cu atît mai mult cu cît în calendarul anului 1984 figurează date importante ca aniversarea a 20 de ani de la eliberare şi (pe plan strict muzical) al IlI-lea festival Internaţional „George Enescu“, îndeosebi în domeniul teatrului muzical este de dorit ca stagiunea viitoare să fie mai consistentă ; pe lingă montarea acelor spectacole coregrafice care aşteaptă de mai multă vreme luminile scenei, Teatrului de Operă şi Balet din Bucureşti îi revin şi alte sarcini specifice, ca directa îndrumare -rcu mai multă iniţiativă şi mai mult interes faţă de creaţia originală — a unor dramaturgi şi muzicieni spre realizarea unor opere inspirate din viaţa contemporană a poporului nostru. Astfel de lucrări — care alcătuiesc astăzi o mare parte a repertoriului teatrelor dramatice — sunt încă aşteptate de public. Desigur că necesităţi asemănătoare trebuie acoperite şi de celelalte teatre lirice din ţară , este de dorit ca acestea să realizeze premiere originale şi înainte ca respectivele lucrări să fi fost montate în Capitală (sunt gata, de pildă, patru noi operete). Cit despre lucrările simfonice, se impune o programare mai consecventă şi mai judicioasă sub aspectul valoric şi chiar o mai temeinică cunoaştere de către dirijori şi solişti a compoziţiilor pe care le vor interpreta (uneori o slabă organizare a circulaţiei materialului muzical ii pune pe interpreţi în situaţia de a se pregăti în grabă). Repertoriul romînesc programat are o funcţie educativă ce nu poate fi neglijată. Cu atît mai mult este necesar ca la loc de cinste în repertoriu să fie înscrise acele lucrări originale valoroase, care evocă pagini eroice din lupta din trecut a poporului, lucrări cu tematică nouă, inspirate din viaţa de azi a patriei noastre, scrise de compozitori din toate generaţiile. Este semnificativ faptul că succese importante obţinute de formaţiile noastre simfonice au fost legate tocmai de prezentarea unor asemenea lucrări. De altfel, urmărirea acestui aspect este esenţială nu numai cu referire la creaţia originală. Muzica universală şi în special lucrările principale ale marilor compozitori clasici, nu sunt totdeauna incluse în programele simfonice şi de operă. Bunăoară pe scena Teatrului de Operă şi Balet, care va pregăti în stagiunea viitoare cîteva premiere interesante (seară de balet „Stravinski“, opera „Pelleas şi Mélisande“ de Debussy), creaţia lui Mozart, acest strălucit maestru al muzicii dramatice, este încă foarte slab reprezentată ; fenomenul pare inexplicabil, cu atît mai mult cu cît forţe artistice valoroase ar putea da viaţă unor capodopere ca „Don Giovanni“ sau „Flautul fermecat". Astfel de lucrări pot contribui efectiv la dezvoltarea simţului estetic al spectatorilor , după cum din repertoriul primei noastre scene lirice nu mai pot lipsi momentele cele mai importante din istoria dezvoltării genului : opere de Gluck, Weber, Wagner, opere contemporane de compozitori ca Prokofiev, Bartók, Janacek. Stagiunile simfonice se mai limitează încă în cea mai mare parte la creaţia unui singur secol: al XIX-lea. Preponderenţa muzicii romantice îşi găseşte o explicaţie în afinităţile unor interpreţi şi chiar ale publicului pentru problematica specifică, pentru Îmbinarea de lirism, fantezie şi virtuozitate spectaculoasă a unor compoziţii, de altfel valoroase, dar care îşi pierd prospeţimea printr-o comodă insistenţă asupra programării lor. Aşteptăm în concertele simfonice ale stagiunii viitoare o mai echilibrată cuprindere a tuturor epocilor din istoria dezvoltării artei muzicale (eventual cicluri de compozitori) şi in special o mai consecventă prezenţă a compozitorilor preclasici şi clasici ; de asemenea, iubitorii muzicii doresc să asculte cele mai reuşite compoziţii ale muzicienilor contemporani din lumea întreagă — Şostakovici, Haciaturian, Honegger, Britten, Hindemith, Kodály, Messiaen etc. — cu acele lucrări care oglindesc într-un mod realist, cu mijloace artistice convingătoare, marile frămîntări sociale şi psihologia oamenilor din veacul nostru. Ţinînd seama de posibilităţile în creştere ale formaţiilor simfonice şi ale soliştilor, de cerinţele publicului, repertoriul trebuie alcătuit astfel incit să aducă ceva nou cu fiecare concert, să permită ridicarea la un nivel calitativ tot mai înalt a interpretărilor, inclusiv a celor solistice, excluzînd „improvizaţia“, lipsa de exigenţă ce se fac simţite uneori. In ceea ce priveşte activitatea soliştilor concertişti, pe lingă artişti care sînt preocupaţi să ofere auditorilor în fiecare stagiune, cel puţin un concert sau un recital cu program nou, se întîlneşte adesea — chiar la muzicieni dintre cei mai apreciaţi — o inexplicabilă insistenţă, de ani de zile, asupra aceloraşi piese. Un interpret nu se poate menţine în inima publicului fără să-şi dezvăluie mereu alte laturi ale personalităţii sale şi nu poate progresa el însuşi fără să parcurgă stiluri diverse, fără să recreeze operele unor compozitori deosebiţi ca epocă, formaţie intelectuală, concepţie Oficiul artistic de turnee şi spectacole are, desigur, o contribuţie importantă în stabilirea profilului unei stagiuni muzicale. Pe de o parte, sub aspectul calităţilor artistice certe ale interpreţilor străini invitaţi să concerteze la noi, O.S.T.A. nu a dovedit întotdeauna o suficientă cunoaştere a posibilităţilor reale ; nimeni nu poate fi mulţumit de concertele unor interpreţi mediocri. Pe de altă parte şi în sectorul planificării — esenţial pentru o activitate fructuoasă de impresariat — este necesară o preocupare mult mai susţinută. In şedinţa Consiliului muzicii s-a subliniat, între altele, şi necesitatea participării mai active a criticii muzicale la dezbaterea publică imediată a celor mai arzătoare chestiuni ale vieţii muzicale, încheiem aceste Însemnări cu convingerea că în stagiunea viitoare, multe din neajunsurile semnalate in şedinţa la care ne-am referit vor fi înlăturate, şi că iubitorii de muzică vor avea prilejul să aplaude succesele tot mai mari ale talentaţilor noştri interpreţi. ADA BRUMARU O problemă „pur tehnică" ? Critica cinematografică se ocupă în mod curent de valorile sau limitele filmelor prezentate pe ecrane, dar cred că nici un cronicar nu s-a referit mai pe larg la calitatea proiecției cinematografice, considerată, pe nedrept, ca o neglijabilă problemă „pur tehnică“. Fără îndoială că de multe ori, şi îndeosebi la prezentarea unor filme în premieră, proiecţia decurge normal , vădind spiritul de răspundere şi calificarea operatorilor. Se întîmplă însă să asistăm la proiecţii care, prin deficienţele lor, demonstrează că această problemă „pur tehnică“ are multe implicaţii şi consecinţe artistice. Am văzut, de pildă, la cinematograful „Republica“ din Cluj, filmul „Cumpără-ţi un balon“. Pe el cran culorile erau stranii, chipurile oamenilor erau lipsite de expresivitate, iar vocile lor sunau răguşite — toate acestea ca rezultat al unei proiecţii neglijente. La acelaşi cinematograf am văzut „Balada husarilor“ — cu nu mai puţin de patru pauze provocate de ruperea peliculei, şi cu cîteva sărituri abrupte de la o secvenţă la alta. Explicaţia ? Operatorul a făcut trecerea pe al doilea aparat înaintea apariţiei semnelor de schimb, neproiectînd bobina pînă la capăt — „grabă“ ce se manifestă adesea şi la alte cinematografe. In ce priveşte întreruperile — neglijenţa duce uneori la ruperea filmului. Iar ruptura se poate produce tocmai în clipa cînd acţiunea ajunge la un punct fulminant. Există însă şi o altă cauză a „săriturilor" care înghit uneori o replică, un gest, o scenă: lipiturile. Laboratoarele noastre scot copiile în acte de cîte 250—300 metri. Cum toate aparatele existente funcţionează cu bobine de 600—900 metri, operatorii cuplează, lipind între ele, cîte două sau trei acte. Cîrid filmul se expediază altei unităţi, aceste lipituri de cuplare se desfac (altminteri bobinele nu încap în casete) pentru a fi apoi refăcute de operatorul următor, ş.a.m.d. Or, de fiecare dată se pierd cîteva fotograme (o lipitură nouă nu se poate executa pe acelaşi loc). Avansînd în rulaj filmul pierde sute de fotograme şi trecerile de la un act la altul se fac tot mai simţite. Există lipituri care apar fie în urma unor rupturi de uzură a perforaţiilor sau a încărcării neglijente a aparatului (operatorii de la clubul „Tractorul“ din Braşov au rupt filmul „Omul de lingă tine“, copia nr. 64 427, de 11 ori!), fie în urma decupării premeditate de fotograme din scene de balet, prim-planuri cu actori sau actriţe celebre etc. Sunt filme care ne-au fost returnate de cinematograful „Partizanul“ de la Braşov, cu tăieturi de această natură. Mai există, deci, operatori protecţionişti lipsiţi de răspundere profesională. Amănunt important: lipiturile făcute cu acetonă rezistă doar la cîteva treceri prin aparat, apoi se desfac. Ce ar trebui făcut pentru remedierea acestei situaţii ? Evident că, în primul rînd, intensificarea muncii de educare şi de îndrumare a operatorilor. Apoi, cred că Direcţia reţelei cinematografice şi a difuzării filmului (D.R.C.D.F.), ar trebui să analizeze această problemă pentru a vedea dacă instrucţiunile în vigoare privind efectuarea lipiturilor şi reţetele respective dau rezultatele dorite. După părerea mea, concluzia va fi negativă — şi citez exemplul oficiului D.R.C.O. F.Cluj unde zilnic se fac în medie 800 de lipituri (circa 1 600 de fotograme pierdute) din pricină că procedeele folosite în prezent — inclusiv la secţiile de control tehnic — nu permit asigurarea unor lipituri rezistente. Totodată cred că ar fi utilă revizuirea actualului regulament tehnic după care lipiturile nu pot determina starea tehnică a unei copii de film. Această prevedere încurajează, cumva, neglijenţa în manipularea peliculei, neţinînd seama de faptul că lipiturile repetate pot mutila un film. LUDOVIC ROMAN tehnician proiecţionist Cluj DIN TEZAURUL PICTURII UNIVERSALEExpoziţia tablourilor de la Dresda Popoarele se întîlnesc în dragostea pentru frumos, pentru marile opere de artă. Ce poate fi mai elocvent, decît interesul spontan, aşa de viu, pe care-l arată publicul nostru expoziţiei de tablouri de la Galeria din Dresda? Numărul impresionant al vizitatorilor, însufleţirea care domneşte în aceste săli de expoziţie, mereu populate, arată că publicul nostru ştie să aprecieze importanţa unei asemenea manifestări de artă. Galeria de pictură de la Dresda este, prin bogăţia ei, printre cele dintîi muzee din lume. Cel mai vestit tablou al lui Rafael, „Madona Sixtină“, opere capitale de Vermeer şi de Rembrandt se găsesc în celebra galerie; cea mai suveran frumoasă dintre figurile lui Venus, aceea realizată de Giorgione, se numeşte „Venus de la Dresda". Picturi numeroase, din şcoli variate, au creat un prestigiu impunător acestei colecţii. Ceea ce vedem acum la Bucureşti este o serie de tablour italiene, flamande, olandeze, franceze. Intre ele, oricît de variate le-ar fi provenienţa, se ţes adesea legături revelatoare, linii de continuitate pe care nu le-ai bănui la întîia privire. Iată portretul de Tiţiar care figurează pe afişul expoziţiei e o tînârâ femeie, fiica pictorului Machiată, ţine în mină un soi de evantai, ca un eteguleţ, şi n-are un aer prea nobil, cu tot costumul somptuos — de mireasă. E in stare se asculte pe la uşi — spunea despre ea Jean Cocteau, în volumul de dialoguri realizat acum cîţiva ani împreună cu Aragon, pe marginea Galeriei din Dresda. Insă picture are o bogăţie firească şi tulburătoare, o iradiere calmă, izvorînd din adîncurile culorii — alb cu reflexe verzi —, ea cinta sigur şi nobil. Acest tablou se pare că e replice altuia, tot de Tiţian, astăzi pierdut pe care l-ar fi copiat Rubens. Cac marele pictor flamand nu se sfia chiar cind era in plină glorie, să copieze ca un învăţăcel lucrări ale înaintaşilor. A făcut acest exerciţiu, care era o sursă de imensă ştiinţă, şi atunci cînd, om de vreo 50 de ani, înconjurat de o largă faimă, el a venit la curtea regelui Spaniei. In răgazul pe care i-1 dădeau misiunile importante ale ambasadei sale, el se instala să copieze tablouri ilustre de pictori italieni. Şi întîlnindu-1 acolo pe mai tînărul Velasquez, el l-a îndemnat să meargă neapărat, spre a se desâvîrşi, în Italia. Aceşti mari pictori aveau modestia unei înţelepciuni grave ; în faţa lui Tiţian, Velasquez se spune că a exclamat, într-un elan de admiraţie : „El a inventat totul". Nu era aşa, cîmpul artei e nesfîrşit, lui Velasquez însuşi i-a fost dat să inventeze multe, să adauge picturii izbînzi şi preocupări noi. Dovadă şi acest portret — Bătrînul cu un colan de aur pe piept — pe care îl vedem în expoziţia tablourilor de la Dresda. Observaţia pictorului e plină de autoritate, însă pictura este discretă şi uşoară, liberă de povara oricărui accent inutil. Lecţia lui Tiţian a rodit, dînd şi la Velasquez o artă de mare calitate cromatică ; el izbuteşte, de pildă, cu un infailibil rafinament, să facă din cenuşiu o amplă resursă coloristică. Astfel de mari talente comunică, se întîlnesc în unele dintre eforturile lor profunde, deşi originalitatea le este ireductibilă. Il recunoşti, spre exemplu, pe Rubens de departe, într-o schiţă biciuită de fulgerul geniului, logică în pateticul cel mai dezordonat, plină de un suflu eroic care triumfă pes- BELI.OTTO Dresda văzută de pe malul drept al Elbei (detaliu) SCÎNTEIA Preocupări interesante în revista „Luceafărul66 Ultimele numere ale revistei „Luceafărul“, publicaţie a Uniunii Scriitorilor, care se adresează îndeosebi tineretului, se remarcă prin străduinţa redacţiei de a lărgi sfera preocupărilor sale, de a îmbrăţişa noi probleme, tratîndu-le în cadrul unor rubrici speciale şi atrăgînd astfel atenţia asupra importanţei lor. Interesul cu care au fost primite de către cititori părerile şi însemnările publicate de revistă la rubrica „Discuţii despre eroism“ (numerele 11 şi 12) arată că tema abordată prezintă o importanţă deosebită pentru largi categorii de oameni ai muncii şi cu atît mai mult pentru scriitori, chemaţi să oglindească în scrisul lor marile transformări din conştiinţa constructorilor socialismului. Este firesc să producă cel mai mare interes relatarea unor fapte de eroism „de fiecare zi“,— unele spectaculoase, bucurîndu-se de o rapidă şi largă publicitate, altele mai puţin spectaculoase, rămase, odată cu autorii lor, anonime, dar tot atît de emoţionante— şi care au loc, într-un număr tot mai mare, pe tot cuprinsul ţării, în cele mai variate domenii de activitate. Eroismul cotidian, dăruirea totală de sine pentru salvarea din pericol a unei instalaţii, a vieţii unui tovarăş de muncă etc. au ieşit de mult— aşa cum rezultă şi din materialele publicate la această rubrică — din categoria faptelor izolate, „extraordinare“, devenind o trăsătură tot mai obişnuită a vieţii noastre noi, un semn al atitudinii superioare a constructorilor socialismului faţă de avutul obştesc, faţă de colectiv, o expresie a conştiinţei şi moralei noi ce însufleţesc pe oamenii muncii din ţara noastră. Revista a apelat pentru ducerea discuţiei despre eroism la cei care cunosc asemenea fapte nemijlocite din viaţă ; astfel, în paginile închinate acestei discuţii au semnat intervenţii interesante activişti de partid, colaboratori ai presei de uzină, medici, reporteri, scriitori etc. Este un merit al revistei de a fi căutat să sprijine discuţia pe un mare număr de fapte, invitînd în felul acesta pe viitorii participanţi să-şi afirme atitudinea şi părerile şi, în acelaşi timp, oferind scriitorilor imaginea vie şi impresionantă a eroismului cotidian, demn de un studiu atent, sursă de inepuizabilă inspiraţie literară. (Intr-un articol din „Gazeta literară“ nr. 29, Pop Simion propune ca şi această revistă să oglindească în paginile sale problemele eroismului cotidian). O altă preocupare nouă a revistei „Luceafărul“ este cea legată de problema folosirii timpului liber — cu atît mai binevenită cu cît este dezbătută în sezonul concediilor şi al vacanţei. Reportajul-anchetă semnat de Mihai Stoian pe această temă (nr. 13) dezbate problema din felurite unghiuri de vedere : instantaneele pe care ni le oferă cuprind astfel opiniile unor medici şi filozofi, fapte „diverse“ care demonstrează cît de actuală este problema folosirii inteligente a timpului liber şi săgeţi critice împotriva acelora care îşi irosesc timpul liber în ocupaţii nedemne de tinereţea lor. Atît faptele citate de reporter, cît şi observaţiile care le însoţesc sînt convingătoare. Este de aşteptat ca redacţia să susţină în continuare aceste iniţiative, să sporească numărul intervenţiilor la discuţii, urmînd ca în cadrul lor să ia cuvîntul mai mulţi muncitori, tehnicieni, specialişti din diverse sectoare de activitate, tineri de diferite profesiuni, studenţi, elevi. M. SIMIONESCU In multe oraşe ale ţării continuă să se desfăşoare manifestările celui de-al 7-lea Concurs al artiştilor amatori de la oraşe şi sate —în care îşi dispută întîietatea cele mai bune formaţii din cele 27 000 înscrise la concurs. In fotografie : Brigada artistică de agitaţie a Casei raionale de cultură „N. Bălcescu“ din Capitală, în timpul fazei orăşeneşti a concursului. te mizerii, peste ciumă şi moarte. Şi iată-1 pe Rembrandt, care este într-un chip aşa de caracteristic el, incit orice încercare de a-i merge direct pe urme apare ca un eşec cert, ca un soi de contrafacere: „îl admir prea mult — spunea Delacroix despre marele olandez — ca să nu-mi dau seama că aş fi stîngaci dacă aş încerca să caut aceleaşi efecte ca şi el“. Orice scenă măruntă, „de gen“, orice aspect fie şi sordid, trece la Rembrandt, fără efort, într-o zonă de poezie cu ecouri adinei. O femeie oarecare, cîntărind monede, degajă o gravitate ce depăşeşte ocupaţia ei. Prin pictura lui magnifică artistul preschimbă într-un aur fluid salul de pe creștetul acestei femei. In asemenea lucrări, expresia se infuzează în întreaga materie a picturii, ca singele într-un corp. Ea nu se reduce la desenul unui gest, al unei atitudini, cum privitorii sînt cîteodată înclinaţi să creadă Există uneori, la Rubens — se văd şi în tabloul mitologic din expoziţie — momente în care artistul cedează gustului pompos, propriu Barocului. Ne pare azi niţel şocant să imaginezi o ofrandă ca aceea a mitologicului Meleagru, care înaintează galant, cu un cap de mistreţ în mină, spre a i-1 prezenta Atalantei. Asta, sub oblăduirea unei figuri alegorice, suspendată inutil în aer. Dar aceste elemente, nelipsite de un anume absurd al convenţionalului, nu-1 împiedică pe artist să pună o căldură tainică în execuţia tabloului său, s-o facă demnă de numele lui Rubens, prin culoare şi factură — în ciuda invenţiei discutabile. Sub travestiul legendelor mitologice, marii pictori ai trecutului au pus realităţi de viaţă concretă, adesea de un adevăr acut, ca în tabloul lui Bruegel cel bătrîn, din expoziţie. Să privim atent primul plan din acest tablou, figurile admirabil pictate, pline de neprevăzut în exactitatea lor. E o exactitate bizuită pe idee, servind unei construcţii mai vaste, unor conţinuturi profunde, nu e un simplu bilanţ descriptiv. Adevărul moral care se rosteşte în atîtea din tablourile expoziţiei — de pildă în portretele de bărbaţi ale lui Van Dyck — adevărul unei contemplări pătrunzătoare a omului şi a vieţii, ne reţine mai mult decît savoarea pitorescului; chiar dacă acest pitoresc e uneori amuzant, ca în cutare imagine din veacul al XVIII-lea înfăţişînd un carnaval la palatul Zwinger. Şi pentru că a venit vorba despre asemenea imagini, care se voiesc consemnări reportericeşti, documentare, să pomenim pînzele largi ale lui Bellotto, nepotul lui Canaletto, care ne-a lăsat în tablourile sale mărturii fidele, chiar dacă prea egal pictate, despre Dresda de acum 200 de ani. Te opreşti lingă aceste întinse desfăşurări panoramice aşa cum, de la o fereastră, ai privi oraşul de altădată. Dar, într-un fel, toată expoziţia, chiar pînzele cele mai complex, mai personal realizate, sînt pentru noi o fereastră, către un întreg domeniu al istoriei artei. Ea ne ajută să înţelegem mai bine contextul dezvoltării artei de-a lungul secolelor. In jurul marilor talente se aşează atîţia pictori de mai mică importanţă — foarte numeroşi in arta flamandă şi olandeză a secolului al XVII-lea — care, într-un anume fel, pregatesc terenul pentru înflorirea unor opere prodigioase. Opunînd aceste talente artiştilor de geniu, un pictor vorbea despre utilitatea celor care caută şi grandoarea celor care găsesc. Insă cei din urmă găsesc tocmai pentru că sînt ei înşişi, perpetuu, mari căutători. Cuiva care îl lăuda că are creierul lui Jupiter, Michel Angelo i-a răspuns: da, dar trebuie să îu izbească ciocanul lui Vulcan, ca să ţâşnească Minervă. Efortul necruţător, căutarea neobosită, ajunsă o respiraţie organică, sunt virtuţi ale marilor artişti. De operele lor, publicul nostru se apropie cu o dragoste recunoscătoare, care se poate constata şi în expoziţia tablourilor de la Dresda. Frumosul, marea creaţie stîrnesc azi la noi ecouri tot mai ample. DAN HAULICA REMBRANDT Femeie cîntărind aur Nr. 5971 CAIRMET » . . . ... Mai mulţi cercetători de la mroiţionştii stitutul de etnografie şi folclor al pe teren Academiei R. P. Române s-au înapoiat recent din deplasările făcute în ţară. Un grup de folclorişti literari, muzicologi, coregrafi au cercetat creaţia populară din raionul Tg. Jiu. Alţi specialişti au cules un bogat material din Ţara moţilor. Expoziţie La Muzeul Zambaccian din Capitală s-a deschis o expoziţie temporară cu lucrări valoroase din depozitul muzeului. Sunt prezentate peisaje, portrete, desene de Theodor Palady, Nicolae Tonitza şi Aurel Jiquide. Expoziţia rămine deschisă pină la 1 octombrie. Seminar Activiştii culturali din raionul cu activiştii Cislău au participat recent la un -------------u— seminar organizat de comitetul culturali raional de cultură şi artă. La acest seminar s-au ţinut lecţii şi referate privind munca cultural-educativă de masă la sate. La căminul cultural şi biblioteca din comuna Nehoiu au avut loc aplicaţii practice. Turneul După programele prezentate la ansamblului ,adiţionala sărbătoare a moţilor ------------------ de pe muntele Gama, Ansamblul ,,Ciocirlia“ de cîntece şi dansuri „Ciocîrlia“ şi-a continuat turneul în diferite alte localităţi. Artiştii ansamblului au prezentat spectacole pe stadionul orăşenesc din Cimpeni, la Abrud, Roşia Montană şi Baia de Arieş. Itinerariul actualului turneu mai cuprinde oraşele Turda, Cluj, Deva, Hunedoara, Petroşeni, Lupeni, Uricani, Petrila şi Craiova. Recent, secţia maghiară a Teatremiere trului de stat din Tg Mure? teatrale a susţinut, în premieră, la Miercurea Ciuc, spectacolul cu piesa „Adam şi Eva“ de A. Baranga; secţia română a teatrului a prezentat, la Reghin, premiera spectacolului cu piesa „Cred în tine“ de Korostîlov. Diafilme Pentru a veni în sprijinul edu------------caţiei estetice a elevilor, precum despre artă şi a celor ce urmează cursurile universităţilor populare de artă plastică, secţia de diafilme a studioului cinematografic „Al. Sahia“ a realizat mai multe diafilme. Dintre acestea amintim: „Grafica progresistă romînească între cele două războaie mondiale“, „Sculptura şi grafica romînească după 23 August 1944“, „Arta Orientului antic", „Grafica şi sculptura sovietică", „Arta Greciei și Italiei antice“. O mare parte a materialelor folosite la realizarea acestor diafilme au fost puse la dispoziție de Muzeul de artă al R. P. Romíne.