Scînteia, noiembrie 1967 (Anul 36, nr. 7510-7539)

1967-11-01 / nr. 7510

SdNTElA —*■ miercuri 1 noiembrie 1967 LA COMPLEXUL MINIER „LEŞUL URSULUI“ „Leşul Ursului“ s-a angrenat pu­ternic. In ultimul timp, pe drumul activităţii economice susţinute, de­venind din ce In ce mai cunoscut — prin rezultatele sale — pe planul regiunii Suceava şi în rîndul între­prinderilor miniere ale tării. O do­vadă din multe altele. Pe trimestrul III, planul la producţia-mamfă a fost îndeplinit In proporţie de 100,15 la suta, la barb­ă bulgări sarcinile stabilite s-au depăşit cu 31,11 la sută. Iar economiile la dotaţia de stat, de la începutul anului, se ri­dică la 12,5 milioane lei. Un succes meritoriu, întrucît pînă nu de mult acest complex minier. Încadrat în întreprinderea Suceava- Ostra, nu a reuşit să se circumscrie pe orbita rentabilităţii înalte, ca­racteristică majorităţii unităţilor noastre industriale. Succesul este de bun augur, el fiind relevat în adunarea activului de partid de la complexul minier „Leșul Ursului", consacrată dezbaterii proiectului de directive și documentelor plena­rei C.C. al P.C.R. din 5—6 octom­brie a.c., a hotărîrilor respective. Adunarea de dezbatere a dat o Înaltă apreciere proiectului de di­rective, celorlalte documente, ana­lizei ştiinţifice pe care ele o cu­prind, cit şi caracterului creator, de puternică forţă mobilizatoare, al măsurilor preconizate. Nu au lipsit părerile competente şi propunerile valoroase. De pil­dă, în privinţa creării centralelor industriale. In acest sens, tov. Re­mus Crăciun, inginer-șef al între­prinderii miniere Suceava, a ară­tat ca pentru complexul minier „Le­șul Ursului" crearea unei aseme­nea centrale industriale este o pro­blemă vitală. Neajunsurile care s-au manifestat pînă acum în acti­vitatea acestui complex s-au dato­rat, în bună măsură, tocmai fap­tului că forurile de resort din Ministerul Minelor nu au cunoscut îndeaproape­­ particularităţile de exploa­tare a minereului în a­­ceastă zonă. Şi, ca urmare, au prevăzut măsuri inca­­pabile uneori să înlăture ei deficienţele. Reluînd această proble- «SI. mă, inginerul-şef şi-a expri­­mat părerea ca centrala Industrială care se va for­ma să ţină seama amănun­ţit, la fixarea indicatorilor de plan, de necesităţile g|li stringente ale economiei |hL_| naţionale, dar în acelaşi mai timp şi de posibilităţile reale ale Întreprinderii. MHRB Propunerea a declanşat nume/paşi^ discuţii. Impor-. ..­ . ^ tant este ca participanţii la ■■■■■ dezbatere nu au cerut nici­decum să se stabilească complexului nişte sarcini minore, facile, uşor de realizat. Dimpotri­vă ! Dar, ei au insistat asupra ne­cesităţii ca atît centrala industria­lă, forurile de resort din Ministerul Minelor cît mai ales conducerea întreprinderii miniere Suceava să facă tot ceea ce e posibil, să apli­ce orice măsură care le stă in pu­tinţă pentru a îndeplini necondiţio­nat aceste sarcini de plan. „Se am­plifică mult rolul şi răspunderea ce vor reveni conducerii unităţii noastre, a spus tov. ing. Mihai Ga­­vriliu, directorul întreprinderii mi­niere Suceava. Atribuţiile sporite, ce ni se acordă implică imediat părăsirea poziţiei de expectativă în lichidarea deficienţelor. Practic, nu le mai putem tolera, iar răs­punderea materială trebuie să funcţioneze de la conducerea între­prinderii pînă la ultimul muncitor­. In legătură cu aceste propuneri s-a insistat in mod deosebit asupra necesităţii reducerii cheltuielilor neeconomicoase, a pierderilor cau­zate de slaba organizare a produc­ţiei şi a muncii. Concomitent, s-a arătat însă că de vină sunt şi unele cauze din afară. Bunăoară, fixarea preţurilor, care după părerea con­ducerii întreprinderii se face defec­tuos. „Leşul Ursului­ livrează com­binatelor chimice şi metalurgice concentrat de minereu cupros sau piritos. Pe lîngă minereul de bază concentratul mai are şi alte mi­nerale pe care beneficiarii dacă le valorifică obţin beneficii, fără să scoată din buzunar nici un leu. Mai mult decît atît. Unii beneficiari nici nu se îngrijesc să pună în valoare aceste minerale deşi, în multe cazuri, ele au o con­centraţie superioară celor obţinute în minele specializate. „Dacă acest minereu în care s-a băgat muncă, cheltuieli cu transportul şi prelu­crarea ar fi plătit, atunci sîntem siguri că i s-ar da importanţa cu­venită — a fost de părere directorul întreprinderii. Tocmai aceste consi­derente mă determină să propun ca sistemul de preţuri să oblige pe be­neficiar să plătească întreprinderi­lor de extracţie pe lingă minereul de bază şi celelalte metale pe care le conţine concentratul. A­­ceastă măsură ar determina com­binatele metalurgice şi chimice să valorifice la justa valoare şi cele­lalte minereuri, care intră în com­ponenţa concentratului pe care îl livrăm".­­ Viu discutată a fost şi problema relaţiilor complexului minier „Le­şul Ursului" cu Întreprinderile de transport. S-a precizat, pe bază de date concrete, că reglementările actuale în acest domeniu nu sunt de natură să asigure respectarea disciplinei contractuale de către că a procesului de producţie şi a muncii de bună dreptate, s-a ce­rut ca acelaşi principiu de răspun­dere materială să fie aplicat nu numai în cadrul întreprinderii miniere Suceava, dar şi atunci cind cei care trebuie să de­servească activitatea de transport nu-şi îndeplinesc Îndatoririle. „Leşul Ursului" este o întreprin­dere minieră relativ tînără. Din a­­ceastă cauză, nu toţi muncitorii de aici au dobîndit acea experienţa care să-i situeze în rîndul minerilor stăpîni pe meserie. E bine că ei au fost încadraţi în formaţii de lucru bine organizate. Dar, une­ori cîştigul mediu lunar destul de mare nu se datorează contribuţiei lor efective la creşterea producti­vităţii muncii, la reducerea pierde­rilor, ci minerilor care o trag mai noştinţelor lor, în respectarea dis­ciplinei muncii. Iată de ce proiec­tul de directive şi hotărîrile adop­tate de recenta plenară sînt bine­venite. Este strict necesar să se a­­sigure o diferenţiere la salariile tarifare ale muncitorilor în funcţie de calificarea lor, de contribuţia efectivă la Îmbunătăţirea activită­ţii productive şi financiare a com­plexului". Alţi participanţi la dezbateri, printre care ing. Arcadie Lungu, Gheorghe Moroşan, au relevat ne­cesitatea ca drumul bun pe care s-a angajat „Leşul Ursului" să fie cît mai repede consolidat, prin in­tervenţia conducerii întreprinderii miniere Suceava şi a forurilor de resort ale Ministerului Minelor. Nistor ŢUICU corespondentul ,Scînteii* CONDIŢIA PROGRESULUI ln Încheierea dezbaterilor de la Complexul minier „Leşul Ursului" participanţii la adu­nare au trimis o telegramă către Comitetul Cen­tral al Partidului Comunist Român, tovarăşului Nicolae Ceauşescu. In ea se spune: „Adeziunea deplină a colectivului nostru la po­litica economică-ştiinţifică a partidului şi-a găsit expresia în atenţia şi interesul cu care minerii şi cadrele tehnice participă la adunările de dez­batere a proiectului de directive, împletind acti­vitatea politică cu mobilizarea forţelor pentru realizarea tuturor indicatorilor de plan­. Se sub­liniază, în continuare, efectele acţiunii de redu­cere a pierderilor planificate, a cheltuielilor ne­productive, roadele organizării ştiinţifice a Pro­­ducţiei şi a muncii în toate sectoarele de activi­tate ale complexului. Telegrama se încheie cu angajamentul de a folosi întregul potenţial de iniţiativă, pricepere şi spirit gospodăresc al mi­nerilor, pentru a aplica în fapt măsurile indicate de partid. Proiectul de directive, celelalte documente şi hotărîri ale plenarei C.C. al P.C.R. din 5—6 oc­tombrie a.c. au fost primite şi dezbătute cu viu interes de oamenii muncii. In telegrame adresate Comitetului Central al P.C.R., tovarăşului Nicolae Ceauşescu, colectivele de muncitori, ingineri, tehnicieni şi economişti din numeroase fabrici şi uzine îşi exprimă deplina adeziune şi hotărî­­rea de a îndeplini riguros măsurile preconizate, menite să asigure condiţii şi mai propice pentru înfăptuirea obiectivelor complexe ale desăvîrşi­­rii construcţiei socialiste în ţara noastră. Intre unităţile care au trimis astfel de telegra­me se numără întreprinderea de construcţii side­rurgice Hunedoara, Combinatul de celuloză şi hârtie Suceava, Uzinele textile Botoşani, Combi­natul de industrializare a lemnului Suceava, fa­brica de încălţăminte „Ardeleana”-Alba Iulia, Întreprinderile miniere Hunedoara, Teliuc, Barza şi Ghelar. DOCUMENTELE PLENAREI C.C. A. din 5-6 octombrie unităţile C.F.R. şi de transporturi auto în privinţa ritmicităţii trans­portului materiei prime şi produse­lor. Or, această neritmicitate pro­voacă adeseori pagube minerilor, blocindu-le spaţiile de lucru şi în­­greunînd, deci, organizarea efecti­vult­ şi, în ultimă instanţă, utila­jelor perfecţionate. „Faptul că şi unii şi alţii obţin cîştiguri apro­piate — a intervenit ing. Irimia Catargiu — nu constituie un im­bold, nu cointeresează pe cei mai slab pregătiţi în perfecţionarea cu­ Mecanismul răspunderilor (Urmare din pag. 1) urmare a atitudinii de tolerare reci­procă a lipsurilor de tot felul, de la cele mai mici pînă la cele ce afectează în mod grav economia, cum­ ar fi prelungirea punerii în funcţiune a unor obiective. Pentru înlăturarea acestor neajunsuri, pro­iectul de Directive stabileşte premise certe în contextul cărora creditul şi dobînda vor acţiona ca puternice Instrumente pentru realizarea de către toţi factorii a obligaţiilor ce le revin pentru executarea la timp a lucrărilor de investiţii. In cazul nerespectării termenelor planificate de intrare în funcţiune se vor perce­pe dobînzi majorate, care se vor re­flecta în fondul de premiere şi de salarii al părţii vinovate. Deoarece la anumite obiective pro­ductive importante unul din princi­palele neajunsuri ce provoacă în­­tîrzieri în darea lor în funcţiune îl constituie nerespectarea obligaţiilor contractuale de livrare a utilajelor tehnologice, apreciez că­ nu ar fi lip­sită de utilitate o prevedere supli­mentară. In acest sens propun ca, alături de ceilalţi indicatori a căror îndeplinire condiţionează stimularea materială a întreprinderilor produ­cătoare de utilaje şi instalaţii com­plexe, să se înscrie şi livrarea la termen, conform contractelor, a uti­lajelor tehnologice destinate lucră­rilor de investiţii , aşa după cum pentru constructori condiţia de pre­miere o constituie darea în funcţiune la termen a obiectivelor. In acelaşi context, ar trebui ca, paralel cu îmbunătăţirea stimulării materiale a proiectanţilor, să­ fie în­tărită şi răspunderea acestora pentru predarea la timp şi ridicarea calităţii documentaţiilor tehnico-economice ale investiţiilor. Aceasta implică, după părerea mea, necesitatea unei ferme reanimări a prevederilor în vigoare privind recuperarea premii­lor plătite în cazul cînd, ulterior, se constată lipsuri calitative în pro­iecte, prevederi care în practică au doar sporadice aplicări simbolice. Totodată, s-ar asigura legarea mai strînsă a sistemului de premiere a proiectanţilor de realizarea indica­torilor tehnici-economiei proiectaţi la noile obiective. Desigur, pentru dinamizarea reali­zării şi punerii în funcţiune a in­vestiţiilor în curs, nu trebuie aş­­teptat pînă ce noile măsuri se vor aplica şi îşi vor arăta efectul. Situaţia actuală nu ne permite acest lucru. Mai sînt două luni pînă la finele anului şi numărăm 23 de obiective industriale importante a căror pu­nere în funcţiune este întîrziată. Nu mai puţin de 186 obiective industriale au termen de intrare în funcţiune pînă la 31 decembrie 1967, iar res­pectarea acestui termen încă nu e pe deplin asigurată în toate cazurile. Este necesar ca factorii răspunzători de realizarea importantelor obiective din industria chimică, uşoară, ali­mentară şi metalurgică şi din alte ramuri — unde mai sînt neajunsuri — să militeze pentru rezolvarea grabnică, în spiritul unei înalte exi­genţe faţă de ei înşişi şi de parte­nerii contractuali, a tuturor proble­melor ce condiţionează darea în ex­ploatare, pînă la sfîrşitul acestui an, a capacităţilor planificate. Cu totul nefiresc este faptul că, an de an, resurse financiare impor­tante sunt imobilizate în lucrări mici de investiţii neterminate. Deşi este limpede pentru oricine că majorita­tea acestor lucrări de investiţii tre­buie terminate în mod normal în cel mult un an calendaristic, execuţia multora din obiectivele din această categorie este astfel eşa­lonată prin planul defalcat de minis­tere încît depăşeşte anul începerii. Este oare normal ca extinderea cen­tralei de frig de la antrepozitul din Tg.-Mureş din cadrul Ministerului Industriei Alimentare, în valoare de 4 milioane lei, începută în aprilie 1985, să fie planificată a dura peste 30 de luni ? Dintr-o comparaţie re­iese că această investiţie urmează a fi realizată într-un timp mai mare decât lucrări de construcţii şi montaj, cu o valoare de aproximativ jumătate de miliard. Ne întrebăm, pe drept cuvînt : unde este în acest caz, ca şi în altele similare, simţul de răspundere al titularului de inves­tiţii pentru scurtarea duratei de exe­cuţie şi reducerea imobilizării resur­selor financiare şi materiale ? In viitor, organelor bancare le re­vine sarcina de a manifesta mai mul­tă exigență la admiterea la finanțare a unor astfel de lucrări. Este în in­teresul economiei ca, exercitînd con­trolul asupra concentrării fondurilor pentru terminarea în timp scurt a lucrărilor începute, băncile să nu ad­mită ca acestea să fie fărîmiţate pe o multitudine de lucrări noi, să nu permită imobilizarea peste mă­sură a resurselor prin tărăgănarea execuţiei la lucrările în curs. Măsu­rile prevăzute în proiectul de Direc­tive, referitoare la creditarea inves­tiţiilor din categoriile enunţate, vor constitui desigur un puternic instru­ment prin care băncile vor impune respectul pentru gospodărirea fon­durilor de investiţii. Ele vor avea nu numai dreptul, ci şi datoria expresă de a nu acorda credite decît în cazul în care, alături de îndeplinirea celor­lalte condiţii, se conving că titularii asigură condiţiile de executare în timp scurt a lucrărilor. Serioase probleme ridică realizarea cît mai grabnică, la noile obiective şi capacităţi intrate în funcţiune, a indicatorilor tehnico-economici pre­văzuţi în proiecte. Numai aceasta poate da măsura reală a întregii ac­tivităţi în domeniul investiţiilor, a roadelor ce se obţin de pe urma eforturilor materiale şi financiare făcute de stat. Atenţia plină de grijă acordată acestei probleme de către conducerea partidului nostru a per­mis să se obţină în ultimul timp o îmbunătăţire sensibilă a situaţiei. In urma măsurilor luate o serie de ca­pacităţi la care erau semnalate în­­tîrzieri, faţă de termenele preconi­zate, lucrează azi la nivelul pricipali­­lor parametri proiectaţi (turnătoria de lingotiere de la uzina „Victoria“ Călan, secţia de acid sulfuric a Uzi­nei de la Năvodari, întreprinderea „Intex“ Păuleşti etc.). Anumite si­tuării necorespunzătoare se menţin totuşi şi rezolvarea lor trebuie să rămînă în centrul preocupărilor fac­torilor de răspundere, în principal a ministerelor titulare de investiţii, întîrzierea în realizarea indicato­rilor proiectaţi la unele obiective se explică, în principal, prin neajunsu­rile existente în funcţionarea maşi­nilor şi instalaţiilor, determinate de grava lipsă de răspundere cu care se efectuează probele tehnologice, adeseori în scopul recuperării întîr­­zierilor din perioada de execuţie şi de montaj. Din păcate, în practică se constată şi cazuri in care, deşi lucră­rile nu sunt complet terminate, iar probele nu s-au încheiat, se rapor­tează în mod formal că investiţia este dată în funcţiune. Acest mod de a proceda are implicaţii profunde. O serie de probleme legate de buna funcţionare a utilajului, care în pe­rioada de execuţie sau de probe pot fi lesne rezolvate, nu-şi mai găsesc soluţionarea după ce, raportate ca intrate în funcţiune, maşinile şi in­stalaţiile lucrează sub sarcină. Mai mult decît atît, cu cît se prelungeşte funcţionarea utilajului insuficient pus la punct, defecţiunile se ampli­fică, înlăturarea lor devine mai di­ficilă; în astfel de cazuri, raporta­rea formală a dării în funcţiune ab­solvă de răspundere pe furnizorii de utilaj şi pe montori, situaţia compli­­cîndu-se şi mai mult atunci cînd uti­lajul este livrat şi montat de furni­zori externi. Pentru înlăturarea unor asemenea practici ar fi eficient ca în cadrul comisiilor de recepţie să fie atrase în mod obligator cadre de specialişti imparţiali, care să nu ad­mită concesii în favoarea uneia sau alteia din părţi. O altă problemă care se ridică în acest domeniu şi care ar trebui să-şi găsească rezolvarea în cadrul măsu­rilor de perfecţionare a conducerii şi planificării economiei naţionale, este aceea a deselor necorelări ce stăruie între indicatorii prevăzuţi în planurile noilor întreprinderi, pe de o parte, și indicatorii tehnici-econo­­mici prevăzuţi în proiectele pe baza cărora s-a aprobat construirea între­prinderilor respective. Sînt frecvente cazurile, în unele ramuri, cînd noilor unități economice li se stabilesc prin planurile anuale sarcini de producţie şi financiare mai mici decît cele rezultînd din proiecte. Cu alte cuvinte, în aceste cazuri se „oficiali­zează“ desconsiderarea angajamente­lor asumate în momentul solicitării fondurilor de investiţii. Parametrii proiectaţi devin astfel elemente for­male ; ei sunt folosiţi doar pentru a obţine aprobarea investiţiei şi apoi sunt daţi uitării. Ce poate fi mai sem­nificativ în această privinţă decît faptul constatat de organele de con­trol ale Băncii de Investiţii, că multe colective de conducere din întreprin­deri nu cunoşteau la data controlului nivelul parametrilor proiectaţi pen­tru întreprinderile pe care le conduc. In lumina acestor considerente, so­cotesc că ar fi necesar să se prevadă în mod expres obligativitatea stabi­lirii sarcinilor de plan la nivelul in­dicatorilor proiectaţi. Cît priveşte modificarea lor, aceasta să nu se facă decît în cazuri temeinic funda­mentate. Am ridicat aceste cîteva probleme pentru a sublinia că mecanismul rea­lizării investiţiilor a devenit atît de complex, încît orice lipsă de preve­dere sau de organizare poate avea implicaţii economice defavorabile. Astăzi nu există domeniu de activi­tate avînd legătură cu investiţiile unde să nu existe posibilităţi care, puse în acţiune, să contribuie direct sau indirect la ridicarea eficienţei economice a fondurilor alocate de stat. Ceea ce intervine nou, potrivit măsurilor preconizate de proiectul de Directive, este că centralele indus­triale vor purta întreaga răspundere atît pentru darea în funcţiune la termenele planificate a obiectivelor de investiţii, finanţate din fondurile centrale ale statului, cît şi pentru atingerea parametrilor tehnici-eco­nomiei proiectaţi. După părerea mea, aceasta ar trebui să se reflecte în mod direct în retribuirea şi stimu­larea personalului centralelor, ceea ce va determina şi pe această cale gospodărirea judicioasă a resurselor destinate investiţiilor. In esenţă, tre­buie să ajungem ca fiecare nouă în­treprindere sau capacitate de produc­ţie să-şi atingă scopul pentru care a fost construită, să contribuie cît mai mult la creşterea avuţiei naţionale, astfel încît importantul efort econo­mic pe care îl face poporul nostru pentru înflorirea multilaterală a pa­triei să fructifice din plin. PAGINA 3 SATELE IN PERSPECTIVA SISTEMATIZĂRII Recentele documente de partid — atît cele privind sistematizarea satelor cît şi cele referitoare la dezvol­tarea construcţiei de locuinţe — reflectă crearea unor noi condiţii ce vor imprima un ritm şi mai viu realizărilor din mediul rural. Astfel, acţiunea de sistematizare a satelor, a­­cordarea de credite salaria­ţilor, asigurarea unei aprovi­zionări sporite cu materiale de construcţie, care se adaugă creşterii continue a veniturilor în unităţile agricole vor con­tribui la construirea unui nu­măr din ce în ce mai mare de locuinţe şi dotări social­­culturale, determinînd o ade­vărată înnoire a satelor noa­stre. Ritmul intens de construc­ţie, în condiţiile unei transfor­mări radicale a vieţii ţărăni­mii, pune desigur problema aspectului arhitectural al lo­cuinţei din satele noastre şi, implicit, a arhitecturii popu­lare. Intervenţia directă şi masivă a specialistului a de­venit o obligaţie profesio­nală, el trebuind să-şi aducă o contribuţie atît în găsirea soluţiilor funcţionale adecva­te locuinţei ţărăneşti contem­porane, cît şi în asigurarea expresiei arhitecturale proprii fiecărui sat. Dacă este clar că interven­ţia arhitectului în concreti­zarea formelor noi ale lo­cuinţei ţărăneşti este absolut necesară, întrebarea care se pune este cît şi cum ? Secole de-a rîndul, ţăranul a fost beneficiarul, proiectantul şi constructorul propriei sale lo­cuinţe, iar rezultatele au fost admirabile prin proporţii, prin sobrietatea decoraţiei, prin înfăţişarea diferită a locuinţe­lor — toate acestea prove­nind dintr-o experienţă conti­nuă, desfăşurată de fiecare generaţie. Această perfecţio­nare mergea firesc pe linia unui specific local, mijloacele de comunicație de masă — radio, televiziune etc. — lip­sind, iar mijloacele de trans­port, ca și necesităţile de schimb, fiind reduse, într-un cuvînt informarea limitîndu-se la o arie destul de restrînsă. Situația este fundamental schimbată astăzi, cînd atît aria cît şi domeniile de in­formare s-au lărgit conside­rabil şi cînd cerinţele au cres­cut şi s-au diferențiat mult. Se trece la un alt mod de viaţă, mai evoluat, care face ca tradiţionala casă formată din tindă şi două încăperi — dintre care una, „camera mare” era de locuinţă ocazio­nală — dispuse de fiecare parte a tindei, nu mai poate corespunde cerinţelor. în con­secinţă, în funcţie de com­ponenţa numerică, structura pe generaţii a familiei, de profesiunea adulţilor etc., se cer variate soluţii funcţionale, în găsirea cărora aportul spe­­cialistului este absolut nece­sar. Poate că acţiunea de pro­iectare de locuinţe în mediul rural, începută anii trecuţi în cadrul unor institute centrale — I.S.C.A.S. şi apoi I.P.C.T. — ca şi al C.S.A.P.C.-urilor, ar trebui axată pe latura func­ţională a locuinţei, meşterul popular putînd astfel inter­veni în realizarea plasticii, atît ca proporţii cît şi ca deco­raţie. Totodată, arhitectului îi revine sarcina unei acţiuni da difuzare în masă a unor exemple de arhitectură popu­lară, ca şi de mobilier ţără­nesc, pentru a eleva şi în rîndul locuitorilor de la sate conştiinţa valorii artistice a creaţiei lor. Pentru promo­varea arhitecturii populare — intrarea ei pe un făgaş nou, inovator — cred că nu ar fi lipsită de consecinţe favorabi­le în procesul de înnoire a satelor noastre instituirea u­­nor concursuri anuale, dotate cu premii, pentru cele mai bune realizări de locuinţe îmbinînd cerinţele noi cu tra­diţia. Ele ar trebui să vi­zeze, deopotrivă, pe meşter şi pe proprietar, respectiv pe cei doi proiectanţi rurali, ceea ce ar prezenta un dublu a­­vantaj : de stimulare a crea­ţiei populare şi de pătrunde­re în masă a conştiinţei valorii acestor creaţii. De asemenea, includerea unor consultări obligatorii printre sarcinile ce vor reveni unităţilor de arhi­tectură — oricît de restrînse ar fi — ce vor funcţiona la nivelul judeţelor, cred că ar aduce o contribuţie importan­tă. In acest mod, prin simbio­za, aş zice, dintre arhitect şi artist popular s-ar găsi mai uşor specificul local şi s-ar înlătura pericolul ca, în unele părţi, arhitectura nouă ţără­nească să nu poată atinge valoarea celei spontane, aşa cum s-a întîmplat cu obiec­tele de artizanat. Dar aportul arhitectului nu ii se poate mărgini, aşa cum a- a­rătam la început, la arhitec­tura locuinţei şi dotărilor. El trebuie să intervină şi în gă­sirea modului de individuali­zare a satelor noastre. Docu­mentul de partid privind sis­tematizarea localităţilor rurale subliniază importanţa acestui fapt prin înscrierea, între pro­blemele principale ale siste­matizării fiecărui sat, a „asi­gurării unei expresii arhitectu­rale proprii pe calea valorifi­cării cadrului natural, tradiţiei constructive şi artistice locale, a eventualelor monumente is­torice, a potenţialului turistic etc." Această individualizare a satelor noastre, pe care schiţele de sistematizare o vor urmări şi pune în valoare, va avea, în afara efectului plastic, artistic, şi unul eco­nomic. Fără înscrierea aces­teia în documentul de partid ca principiu de bază, am fi riscat să diminuăm importan­tul nostru potenţial turistic în curs de valorificare, din care înscrierea firească în peisaj a satelor face parte integrantă. Legat de individualizarea satelor, aş sublinia nu numai problema înscrierii în peisaj a aşezării, ci şi aceea a păs­trării unei anume libertăţi în compoziţia planului, caracte­ristic satelor noastre fiind — cu excepţia celor realizate în zone mari de cîmpie ca Bără-­­ gan, Banat, Dobrogea — o­­ lipsă de rigiditate. Or, func- fi­ţional, nimic nu pledează­­ pentru trecerea la o rezolvare­­ mai rigidă. Mai mult, modifi-­­ carea funcţională a vechilor uliţe, ca urmare a transformă­rii socialiste a agriculturii, deschide larg posibilitatea u­­nor rezolvări variate. Vechile uliţe din sat, în general slab diferenţiate între ele sau chiar deloc, vor căpăta nu numai o înfăţişare nouă — pavaje, lu­mină electrică etc. — dar şi roluri diferenţiate, alte condi­ţii trebuind, de pildă, să în­deplinească cea care asigură­­ legătura cu centrul de pro-­­ ducţie agricolă şi altele, cele­­ care vor asigura doar accesul­­ spre locuinţe. Identitatea uli­ţelor dintr-un sat provenea atît din similitudinea de funcţiune, cît şi din lipsa u­­nor preocupări urbanistice. Astăzi situaţia s-a schimbat fundamental, la diferenţierea funcţiunilor adăugîndu-se a­­tentele preocupări de ordin urbanistic. arh. Mioara MATEI-FIEROIU ?. PROPUNERI După părerea mea, în ramura construcţiilor de autovehicule este necesar să se înfiinţeze două centrale industriale care să cuprindă întreprinderile cu profil apropiat. In prima centrală, cu sediul la Braşov, să fie cuprinse întreprinderile specializate în fabricaţia de camioane şi tractoare, urmînd ca cea de-a doua să fie compusă din uzinele constructoare de autoturisme şi autobuze şi bineînţeles şi celelalte unităţi care au un volum important de colaborări cu aces­te întreprinderi. Sediul acestei centrale ar putea fi stabilit, fie la Bucureşti, fie la Piteşti. De asemenea socotesc că, la nivelul ma­rilor întreprinderi, cît mai ales la cel al viitoarelor centrale in­dustriale, este necesar să se înfiinţeze compartimente care să se ocupe nemijlocit de problemele ciberneticii industriale. Ing. C­heorghe PITULESCU director tehnic la uzina „Autobuzul“ din Capitală Consider că în Directive este necesar să se prevadă scurtarea pe­rioadei de stabilire, proiectare, omologare şi de trecere la fabri­caţia de serie a utilajelor agricole, deoarece fără o gamă mai va­riată, îndeosebi de maşini pentru lucrări în zootehnie, viticultură, legumicultură și pentru terenuri în pantă, tractoarele nu pot fi ju­dicios folosite Fac această propunere avînd în vedere că pentru tractorul U—650, de pildă, fabricat încă din 1962 nu este nici acum un plug adecvat, iar pentru combina C.T.—2 B de recoltat porumb nu există şi remorcile potrivite, ceea ce face ca exploatarea com­binei să nu fie destul de eficientă. Ing. Constantin PRICOP vicepreşedinte al Consiliului agricol raional Iaşi O problemă de mare însemnătate. In special in momentul de faţă, este realizarea unei mai directe, mai rapide, mai eficiente valori­ficări a rezultatelor obţinute de cercetare. In ciuda existenţei a numeroase căi prin care s-a încercat acest lucru pînă acum, ele s-au dovedit a fi în mare măsură inoperante. Socotesc că un ele­ment hotărîtor pentru obţinerea unui progres substanţial în această direcţie în geologie ar fi o asemenea organizare a activităţii ştiin­ţifice care să dea posibilitate unităţilor de cercetare de a-şi dez­volta singure cel puţin o parte dintre rezultate, de a organiza ele însele anumite etape intermediare între cercetare şi producţie, as­tăzi insuficient exploatate. Sînt convins că distanţa de la cerce­tare pură şi fundamentală pînă la aplicarea în practică s-ar do­vedi astfel mult mai redusă decît sîntem obişnuiţi s-o conside­răm. Conf. dr. Dan RĂDULESCU directorul Institutului geologie

Next