Scînteia, decembrie 1983 (Anul 52, nr. 12837-12863)

1983-12-01 / nr. 12837

PAGINA 2 E scris pe tricolor Unire. Profund adevărate sunt aceste cuvinte desprinse din cadenţele imnului nemuritor. Pentru că stă scris „Unire“ pe întreaga noastră devenire istorică, pe îndelungata şi zbuciumata noastră existenţă. „Idealul unirii, gîndul unirii — ne spune prof., univ. Ştefan Ştefănescu, directorul Institutului de istorie „Nicolae Iorga“ — au însoţit mereu de-a lungul întregii sale istorii poporul român, nu pot fi cu nici un chip despărţite de istoria sa, aşa cum nu pot fi despărţite de aceasta nici dragostea sa de glie, setea de libertate şi dreptate, vocaţia de pace. Pentru marii noştri domnitori şi cărturari, pentru mulţimile de ţărani şi tîrgoveţi, conştiinţa apartenenţei la acelaşi popor de străveche şi strălucită obîrşie a fost suportul trainic al puterii iar de a se ridica deasupra furtunilor vremurilor, al încrederii că aveau să vină, că trebuiau să vină timpuri mai bune, mai luminoase în care ponorul avea să trăiască demn, liber şi singur stăpîn pe destinele ţării, in care avea să-şi poată pune plenar în valoare întreg geniul său creator, întreaga sa energie constructivă. De aceea idealul unirii nu a fost doar visul frumos nutrit multe sute de ani, ci şi ţelul statornic al luptei, al faptelor poporului nostru. Acesta a fost ţelul acţiunii marilor noştri voievozi care au încercat şi au şi reuşit nu o dată să facă din oştile ţărilor române o singură oaste ce a zădărnicit planurile cotropitorilor, din puterile românilor — o unică putere peste care să nu se poatărrece. Măreaţa înfăptuire a lto Mihai Viteazul nu se ivea aşadar pe un teren gol, ci pe un sol pregătit de necontenita lucrare a românilor asupra lor înşişi. Şi nu , poate fi nimic mai semnificativ decit faptul că la scurtă vreme după Mihai, legătura puternică de simţiri ce uneă intr-o mare şi unică familie pe toţi românii s-a impus conştiinţelor lucide ca o realitate de care trebuiau să ţină seama orice proiecte politice referitoare la spaţiul românesc. Pregătită de istoria de pînă atunci, înfăptuirea lui Mihai avea să fie, la rîndu-i, făclie ce a luminat statornic eforturile şi lupta altor generaţii, unirea împlinită de cel care, după fericita exprese a lui Iarga, nu sa putea odihni, devenind ţelul arzător al urmaşilor săi, moştenirea lor cea mai de preţ. Cu fiecare an, cu fiecare deceniu ce se adăugala firul vremii, ideea pătrundea tot mai adine în conştiinţe, îşi croia făgaş tot mai încăpător in inimi, de izbinda ei fiind legate toate celelalte vii dorinţe: alcătuirea unor rânduieli sociale mai drepte,, asigurarea slobozeniei dinlăuntru şi a celei din afară, demnitatea ţării. Istoria a dovedit cit de îndreptăţite erau asemenea ginduri, căci prin unirea ţărilor române surori, Moldova şi Muntenia, şi formarea statului naţional român s-au aşezat solide temelii accelerării progresului lor economico-social, realizării unor mari paşi înainte în înzestrarea ţării cu structuri conforme cu timpurile, dobîndirii independenţei de stat“. Această strânsă întrepătrundere între unitate, libertate şi progres a fost marea lecţie pe care istoria noastră o propunea generaţiilor trăitoare în primele două decenii ale veacului nostru. Altfel spus, că era nevoie, neapărată nevoie, să se unească toţi românii şi să alcătuiască un stat unitar, pentru ca laolaltă ei să-şi consacre energiile propăşirii lor ; că era nevoie, neapărată nevoie, să fie eliberaţi fraţii ce trăiau sub dominaţia străină care le primejduia fiinţa naţională, împiedicîndu-i în dezvoltarea lor firească. In numele acestei dreptăţi istorice s-au ridicat încă o dată la luptă toţi românii în împrejurările create în toamna anului 1918 , iar lupta lor din acel eroic răstimp dovedea nu numai că erau însetaţi de libertate, ci şi că erau strîns uniţi un cuget şi-n simţiri, că în inima lor era ocrotit acelaşi ideal nepieritor — Unire, Unire, Unire ! „O spunea atunci, în toamna anului 1918, clocotul revoluţiei ce cuprinsese Transilvania de la un canat la altul’i ne scrie din Abrud profesorul Victor V. Mesaroş. Şi în Munţii Apuseni oamenii se mişcau, pentru că nu mai voiau să trăiască în vechile, nedreptele alcătuiri politice. Asta în ciuda sforţărilor disperate ale autorităţilor de a-şi menţine puterea. Ion Almăşan, curelar din Abrud, in casa căruia au fost găsite tablourile lui Horea, Cloşca şi Crişan, fusese pus în lanţuri şi purtat prin tot oraşul cu tablourile în Spate. Minerul Fe- Alexandru din aceeaşi localitate, la care se găsise un dapel tricolor, a fost arestat şi bătut de jandarmi. Da voinţa popparii nu ma i putea fi zăgazul ta. Minerii şi ţăranii Apusenilor au început să-şi facă singuri dreptate. Jandarmiii au fost dezarmaţi, pretorii şi notarii alungaţi, deciziile oficiale aflate prin primării arse, în locul lor au fost alese organe noi, emanaţie a voinţei obştii locuitorilor. Alegerea consiliilor naţionale stat făcut peste tot, într-o ambianţă sărbătorească, ilustrativă pentru noua stare de spirit. La Vidra, la casa lui Iancu, s-au adunat, la 12 noiembrie 1918, 2 000 de moţi spre a-şi alege consiliul naţional român local. Mulţimile de steaguri, porţile de triumf, florile, cintăriile şi strigătele de bucurie, hainele moţilor împodobite cu tricolor şi crenguţe de brad arătau că ziua era socotită — şi era chiar aşa — o sărbătoare, sărbătoarea dezrobirii, a înălţării unui popor la rangul de stăpini al destinelor sale. A fost totodată o sărbătoare a unirii, căci s-a strigat un cor «Trăiască unirea tuturor românilor» şi s-au cintat cintezele care spuneau că pe al nostru steag e scris unire, care îndemnau pe românii din patru unghiuri să se unească-n cuget şi-n simţiri, spre a putea birui in dreapta lor luptă. Memorabilă a rămas în amintiri ziua de 17 noiembrie 1918, cînd consiliul naţional român din Abrud a preluat administraţia oraşului. De pe clădiri au fost coborite emblemele habsburgice, iar pe primăria oraşului a fost înălţat tricolorul românesc, păstrat cu pietate de multe decenii, din zilele glorioase ale lui Avram Iancu. Steagul a fost pus pe clădire de Nicolae Zlăgneanu. De pe acoperişul primăriei a început să evite, cu vocea lui profundă de bas, „Pe-al nostru steag“. Sute de orăşeni şi de locuitori veniţi din satele dimprejur, prezenţi acolo in plate primăriei, au reluat cintecul, s-au prins apoi într-o mare horă, convinşi că nimeni şi nimic nu le mai putea sta în cale spre a împlini dorul lor de veacuri — Unirea. Din ochii multora curgeau lacrimi. Dar nu mai erau lacrimile obidei şi ale suferinţei, ci lacrimile bucuriei, lacrimile speranţei într-o viaţă nouă, mai bună, ale cărei temelii ei le aşezau în acele clipe“. Ceea ce se petrecea in acele zile in Munţii Apuseni era doar o secvenţă a revoluţiei ce cuprinsese toate părţile Transilvaniei, căci poporul întreg era hotărit să-şi ia atunci iniinile sale proprii soarta sa. Aurel Călniceanu era elev la liceul „Moise Nicoară“ din Arad ; cu elanul propriu vîrstei a luat parte la însufleţitele adunări din acea toamnă desfăşurate în Arad şi prin împrejurimi, prin care oraşele şi satele româneşti arătau că nu mai pot da crezare nici unui fel de promisiuni făcute de vechile autorităţi, că voiau să-şi croiască o altă soartă, să fie stăpini pe pămintul străbun. Cu Inima înflăcărată de visul de dreptate, cu convingerea că venise împlinirea vrerii de secole. „Aurel Călniceanu a plecat în comuna natală Ciclova Română de lângă Oraviţa. Şi aici, ca pretutindeni, aceleaşi semne ale vremurilor noi , jandarmii de tristă amintire fuseseră alungaţi, se constituia o nouă autoritate, expresie a voinţei liber exprimate a tuturor sătenilor, se alegeau cu mare însufleţire, după temeinică cumpănire, delegaţii pentru adunarea de la Alba Iulia. „îmi aduc aminte cu emoţie şi azi de acel moment. S-au adunat toţi locuitorii satului şi au semnat un mandat care a fost încredinţat celor 11 delegaţi aleşi. îi ştiu şi acum pe de rost cuvintele ; ele sunau astfel : «Atât sfatul naţional român, cit şi întregul popor din comuna Ciclova Română la adunarea naţională din 11/27 noiembrie 1918 cu unanimitate au declarat că unica şi nestrămutata lor dorinţă este Unirea românilor cu ţara-mamă, că toţi adevăm şi se vor supune întru toate hotăririle" aduse de Adunarea Naţională Română de la Alba Iula, care se va ţine la 1 decembrie 1913. Regretă mult că pe de o parte depărtarea mare şi lipsa de îmbrăcăminte pentru acest anotimp, hut le permite a lua parte cu toţii, însă cele peste 3 003 suflete rămase acasă, a căror inimă bate după mult aşteptata libertate, vorstriga la 1 decembrie 1918 acasă : «Să trăiască unirea tuturor românilor !» Intr-adevăr, toti românii ţineau să fie prezenţi la Albă Iulia. Căci în drumul spre cetatea istorică a neamului românesc, ne-au intîmpinat, ne-au condus miişi mii de oameni, incit părea că toate ţinuturile locuite de români se îndreaptă chitind spre acelaşi loc, îmi este peste puteri să descriu adunarea şi ceea ce am simţit cu toţii atunci. Voi spune insă că n-am trăit zi mai frumoasă decit Siceea, în care răsunau liber şi fără teamă din o sută de mii de piepturi cîntecele care ne încălziseră mereu gîndurile, care ne luminaseră mereu viaţa : Deşteaptă-te române, Trei culori, Marşul lui Iancu“. Despre acele zile de neuitat ne-a vorbit şi publicistul şi scriitorul Ion Clopoţel, atunci şef al biroului de presă al Marii Adunări Naţionale de La Alba Iulia. Reînvie din amintirile sale întreg clocotul momentului în care nimenirile şi nopţi la rînd, nu a nutut închide ochii, reînvie oameni pe care i-a cunoscut şi care au avut un rol însemnat in desfăşurarea evenimentelor. Reînvie, mai ales, înţelesurile adinei ale fantelor de acum 65 de ani. „Scena care mi s-a părut cea mai frumoasă a fost aceea ,în care Goldiș a supus hotăririle votului adunării, cerînd să se depună jură S-a împlinit un vis de veacuri, a triumfat dreptatea istoriei — — —- •— ■ Unitatea - izvor chezăşie a viitorului Da, e scris pe tricolor Unirea şi sub faldurile sale poporul român a construit o nouă ţară, întorcindu-se la ea însăşi îmbogăţită, pe o nouă spirală a devenirii sale, unitatea se dovedeşte a fi, în acelaşi timp, rezultantă şi forţă motrice a dezvoltării economico-sociale a ţării ; ea stă la temelia marilor ctitorii socialiste şi o încununează. Unitatea românilor le otereşte voinţa de luptă, iar victoria in marile bătălii paşnice le cimentează unitatea. Eiste un splendid şi vast circuit moral-politic în arterele şi venele ţării, iar oxigenul dătător de viaţă se numeşte unire: „E scris pe tricolor Unire“. Cuvintele vin din istorie, dintr-o istorie încărcată de fapte eroice. Unirea, „actul cel mai naţional pentru care se făuresc atâtea silinţi uriaşe şi atâtea jertfe“, cum spunea istoricul A. D. Xenopol, este, incepînd de la 1 Decembrie 1918, o realitate. Dar ideea unităţii a continuat să anime poporul nostru. Au fost vremuri grele, cînd norii grei ai fascismului, ai războiului s-au adunat paste ţară. Unit sub faldurile de luptă ale partidului comunist, poporul a apărat tara, iar la 23 August 1914 i-a redat libertatea şi demnitatea la care avea un drept istoric. Şi au urmat alţi ani grei , anii bătăliilor pentru cucerirea puterii politice şi economice, pentru refacerea economică, pentru înfăptuirea primelor planuri anuale, a primelor cincinale. Din nou, răspunzînd cu entuziasm la chemarea istoriei, ce li se adresa prin glasul partidului comunist, fiii ţării, fără deosebire de naţionalitate, şi-au suflecat mînecile spre a-şi dovedi tot, spre a arăta lumii ce poate făuri un ponor stăpîn pe propriul destin. Sînt măreţe, sunt epocale înfăptuirile poporului român din aceşti ani ai revoluţiei şi construcţiei socialiste , din aceşti ani de după 1935, de cînd în fruntea partidului, în fruntea ţării se află tovarăşul Nicolae Ceauşescu. — Azi, ne spune Eroul Muncii Socialiste Nicolae Mărculescu, unul dintre veteranii Hunedoarei, fumatist cu bogate state de serviciu. „E scris pe tricolor Unire“ răsună ca o vibrantă chemare la noi fapte de muncă. Cind am venit eu la Hunedoara, în 1943, domnea aici un entuziasm molipsitor. „Cu partidul nostru-n frunte / Spargem munte după munte !“ era refrenul ce răsuna nu numai la Bumbeşti-Livezeni, la Agnita-Botorca, sau pe alte şantiere naţionale ale tineretului, deschise atunci ; acest refren ii intonam şi noi, cei de la Hunedoara. Am muncit cu devotament, cu abnegaţie patriotică. Timpul nu-l măsurăm cu ceasul, ci cu bătăile inimii. ...Şi au trecut anii. In aceşti ani poporul nostru a înţeles că trebuie să depăşim rapid decalajul faţă de ţările avansate din punct de vedere economic. A înţeles că ceea ce alţii au realizat în sute de ani, noi trebuie să înfăptuim in cîteva zeci de ani. Şi ne-am angatat în bătălia pentru o nouă calitate a muncii. Este bătălia întregii ţări. Bătălia întregii ţări ! Aşa gindeşte şi Ion Bălulescu. Şi el, ca şi Nicolae Mărculescu, se află intr-un loc fierbinte : şantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră. Era in noiembrie 1975 cînd, pe şantierul naţional al tineretului,ărul excavatorist a pornit maşina modernă ce i-a fost încredinţată pentru a scoate prima cupă de pămînt. Refrenul pe care şi-l reaminteşte jurnalistul hunedorean a intrat în istorie. Ion Bălulescu se bucură de o altă realitate. Maşina lui dislocă, în numai 12 secunde, 16 tone de pămînt. La Bumbeşti- Livezeni o normă zilnică era de 1,5 mc. O întreagă epocă desparte cele două realităţi. — ...Dar cit de mult s-a schimbat tara în aceste decenii, spune cu îndreptăţită mîndrie în glas tinărul brigadier. Iată, Canalul Dunăre-Marea Neagră este aproape gata. Un proiect atît de cutezător nu s-ar fi putut înfăptui într-o altă etapă. El s-a împlinit acum, în aceşti ani, prin eforturile întregului popor, cu sprijinul industriei românești, al întregii noastre economii. — Eu sînt țărancă, ne spunea Ana Fackelman, cooperatoare din comuna Sânmartin, judeţul Arad. Aici, în cooperativa noastră, muncim, in strinsă unitate, romani şi germani, pentru ca recoltele să fie tot mai bogate. Dar de aici, de la locul meu de muncă, unitatea capătă şi alte semnificaţii. Oamenii din comuna noastră sunt harnici. Dar cu toată hărnicia noastră, pâmîntul ar da roade mult mai mici dacă n-am avea maşini agricole, îngrăşăminte chimice, intr-un cuvint care n-am folosi, la munca cimpului, produse realizate de muncitori, în uzine. Noua revoluţie agrară îi cere ţăranului o concepţie nouă faţă de muncă, o pregătire nouă, superioară. O iară unitate, precizează cunoscutul medic ieşean, prof. dr. docent Petru Brinzei, nu am putea înfăptui cutezătoarele programe stabilite de partid pentru prezentul şi viitorul patriei noastre. „E scris pe tricolor Unire“ răsună, azi, pentru noi toţi, ca un îndemn la noi acte patriotice. Ne place să admirăm frumuseţile ţării, să admirăm noile edificii, noile înfăptuiri, să privim Marea Neagră şi Munţii Carpaţi, să ascultăm susurul izvoarelor noastre limpezi. Toate acestea trezesc în noi ecouri , vibrante, pornite din sentimente patriotice. Dar patriotismul nu se opreşte aici. Străbunii au conservat limba, au apărat fiinţa naţională, au asigurat progresul continuu al patriei, înaintaşii noştri au înfăptuit unirea. A venit apoi timpul revoluţiei şi construcţiei socialiste. Nouă, aşa cum ne îndeamnă partidul, aşa cum ne cere secretarul său general, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, ne revine îndatorirea de a duce mai departe, un timp, făclia marilor tradiţii. — Cum am putea fi altfel decit „uniţi în cuget şi-n simţiri“ cînd aşa şi numai aşa am făptuit totul ? — răspunde cu o întrebare întrebării noastre economistul octogenar Graţian C. Mărcuş din Zalău, distins cărturar, în ciuda vîrstei om în putere, activ. Eu am trăit ca pe cea mai mare sărbătoare, ziua de 1 Decembrie 1913 şi am crezut în viitorul Roomâniei şi am visat-o măreaţă dar, iată, astăzi, în pragul lui 1 Decembrie 1983, pot să spun, cu mina pe inimă, că atît de frumoasă n-am îndrăznit s-o visez. Zalău! meu e menţionat in documente încă din secolul al X- lea , cum s-a dezvoltat in nici patru decenii — şi mai cu seamă în ultimii 15 ani in care populaţia i-a crescut de cinci ori d e greu de crezut că s-ar putea compara cu mileniul care a trecut. In constelaţia aşezărilor patriei, Zalaul este însă doar unul dintre aştri. Cuvintele interlocutorului nostru s-ar putea la fel de exact referi la Paşcani sau la Piteşti, la Slobozia, la Bârlad, la Baia Mare sau la Miercurea-Ciuc. Unirea de la 1 Decembrie 1918 rodeşte în conştiinţa muncii tuturor pentru toţi. Realitatea de la Zalău o regăsim, la scara unui judeţ întreg, acolo unde, acum 125 de ani, românii au mers „la Miicov cu grăbire“ . Vr.ncel: Stăm de vorbă cu Constantin Gîdăr, directorul Direcţiei judeţene de statistică . — Prin profesie eu sînt omul cifrelor — ne spune. Daţi-mi voie să prezint cîteva care, după mine, vorbesc la fel de viu, de colorat ca o metaforă. Din 1933 şi pină astăzi, judeţului i-au fost alocate investiţii de circa 22 miliarde de lei. Aportul industriei la realizarea produsului social a ajuns la circa 50 la sută în 1982, numărul celor ce muncesc aici crescînd din 1930 pînă azi de opt ori ; în acelaşi interval, producţia agricolă a cunoscut creşteri sprctaculoase. S-au construit 26 000de apartamente. Cînd un sat se transformă în oraş, cînd un oraş devine altul intr-un deceniu, cînd un judeţ îşi înzeceşte puterea industrială în cîţiva ani , găsim principala cauză a transformării în hărnicia şi inteligenţa locuitorilor săi, a celor ce muncesc acolo. Dar să nu uităm nici o clipă că in fiecare găsim concentrate munca şi puterea izvorite din muncă a întregii ţări, găsim efortul poporului in întregul său : fiecare pas înainte pe un şantier. într-o localitate, într-o zonă a ţării este un pas înainte al întregii ţări, o realizare la care pune umărul întreaga ţară, izbînzilor noastre, comunist SCINTEIA — joi 1 decembrie 1983 65 DE ANI DE !A FĂURIREA STATULUI NATIONAL UNITAR ROMAN Aici, unde-i stăpîn poporul, unde Unirea e stăpînă, E SCRIS PE TRICOLOR UNIRE! O idee-forţă străbate istoria, un gînd inuit vibrează în fiinţa poporului român, o certitudine stă şi va sta veşnic la temelia vieţii noastre: SÎNTEM DINTOTDEAUNA ŞI PENTRU TOTDEAUNA O SINGURĂ FIINŢĂ, UN SINGUR CUGET, O SINGURĂ VOINŢĂ UNIREA ISTORIE Pictură de Geta Mermeze Pictură de Gheorghe Şaru mânt pe naţiunea română şi pe civilizaţia internaţională. Şi Constituanta românilor l-a depus. Astfel naţiunea română, din îndemn propriu, se angaja în faţa sa, a lumii, a viitorului să aşeze la temelia noii Românii unite drepturile legitime ale poporului român şi, deopotrivă, înaltele principii şi valori ale civilizaţiei şi moralei internaţionale. Prin aceasta se dovedea o dată mai mult că poporul român, împlinindu-şi justele, îndreptăţitele sale aspiraţii naţionale, esra hotărit să asigure, totodată, deplina egalitate în drepturi şi îndatoriri a tuturor cetăţenilor ţării, fără deosebire de naţionalitate, să clădească o ţară nouă, la temelia căreia să se afle respectul reciproc, conlucrarea, înţelegerea intre toţi fiii patriei. Acum, după 65 de ani, mă gindesc că ceea ce a fost mai impresionant la 1 decembrie 1918 a fost însăşi prezenţa la adunare a celor peste o sută de mii de muncitori, ţărani, intelectuali, îmbrăcaţi în straie de sărbătoare, cu flamuri naţionale şi cu muzici, care, în sunetul cântărilor patriotice, sosiseră în cetatea visurilor noastre de aur cu trenuri, cu căruţe sau pe jos din toate ţinuturile Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Maramureşului şi Sătmarului. Transilvania nu cunoscuse o sărbătoare mai importantă şi mai reprezentativă. Căci prezenţa cer lor peste o sută de mii de oameni la Alba Iulia, la puţină vreme după sfîrşitul războiului ce adusese şi în casele românilor ardeleni atita durere şi suferinţe, era prin ea Însăşi semnificativă : un popor întreg dorea fierbinte Unirea şi era ferm hotărit să o înfăptuiască“.