Sportul Popular, aprilie 1960 (Anul 15, nr. 3591-3607)
1960-04-05 / nr. 3593
Din anii jocului pe cîmp — neuitaţii ani ai copilăriei — am avut o stimă deosebită pentru cel pe care-l numeam : căpitanul de echipă... El, cel mai bun dintre noi, „trata“ cu ,,adversarii", el participa la alegerea terenului, el — numai el — aducea la cunoştinţa „arbitrului“ nemulţumirile echipei. Cind - în momentele grele — ne schimba pe cîte unul, părăseam cu strîngere de inimă terenul (de cele mai multe ori convinşi că sîntem nedreptăţiţi...), dar nu-i întorceam vorba, căci el era căpitanul de echipă ! Au trecut anii... Respectul sădit în inimile noastre pentru „creierul“ echipei a crescut o dată cu dragostea pentru întrecerile sportive care — în statul nostru de democraţie populară — au căpătat un alt conţinut, un alt cadru. Recunoscut înainte de schimbarea fanionului, a buchetului de fiori sau înaintea unei simple şi bărbăteşti strângeri de mină printr-un semn distinctiv ce diferă de la sport la sport, căpitanul de echipă se face remarcat apoi, în focul dîrzelor dispute sportive, prin calm, prin atenta coordonare a acţiunilor, prin hotărirea cu care luptă. Indiferent de categoria In care activează echipa, el — căpitanul de echipă — este motorul formaţiei, sufletul ei. Omul acesta căruia colectivul i-a acordat încrederea sa constituie un permanent exemplu pentru ceilalţi sportivi la locul de producţie, în viaţa de toate zilele cit şi pe terenul de sport. Adevărat sportiv de tip nou, căpitanul de echipă recunoaşte întotdeauna primul infracţiunea comisă de ei sau de vreun coechipier, este loial în lupta pentru victorie şi modest după cucerireaacesteia, părăseşte ultimul terenul de sport. Cînd echipa gustă din paharul amar al înfrîngerii nu caută scuze nici in vîntul care a suflat la fel de puternic pentru ambele echipe, nici în „ghinionul“ care a făcut ca mingea să... ocolească buturile adverse. El gîndeşte adine. Priveşte cu ochi critic comportarea întregii echipe şi spune cu curaj, pe nume, cauzelor care au dus la înfrîngere, trage concluziile cele mai juste, ajutîndu-l astfel pe antrenor să găsească metodele de eliminare a lipsurilor. Aşa o cunoaştem pe căpitanul de echipă, sportivul de tip nou şi de aceea îl stimăm şi îl iubim. O pildă de abnegafie, un puternic stimulent pentru echipa reprezentativă „...din selecţionata noastră vreau să remarc dragostea faţă de echipă a lui Roman, care deşi bolnav a intrat pe teren aducînd formaţiei noastre un aport deosebit...". Acesta este un fragment din declaraţia făcută ziarului nostru de antrenorul federal Ion Takács, la înapoierea selecţionatei de volei a Bucureştiului de la turneul internaţional desfăşurat în luna septembrie a anului 1958, în sala Pierre de Coubertin din Paris. Ce s-a petrecut atunci ? După ce ciştigase întilnirile cu selecţionatele oraşelor Varşovia şi Paris, echipa Bucureştiului juca in ultima zi a turneului meciul decisiv cu voleibaliştii din Moscova. Ştefan Roman, căpitanul echipei noastre, accidentat încă de la campionatele europene disputate cu puţină vreme in urmă la Praga participase la primele două jocuri şi din cauza eforturilor ruptura de fibră musculară la abdomen se agravase. In partida decisivă a stat pe tuşă timp de patru seturi. In al cincilea, situaţia scorului ne era defavorabilă. Se impunea prezenţa la fileu a unui trăgător cu experienţă. Un schimb de priviri între antrenorul formaţiei, prof. Neculai Murafa, şi Ştefan Roman şi ultimul a intrat pe teren. In ciuda durerilor provocate de ruptura de fibră, Roman a jucat excepţional. Şi, stimulaţi de exemplul căpitanului de echipă, ceilalţi jucători au prins parcă aripi, au acţionat cu toată convingerea, au cucerit setul, victoria cu 3—2 şi Trofeul Martini“ oferit cu prilejul celei de a XX-a aniversări a ligii de volei Ile de France. Spectatorii i-au făcut lui Roman o caldă manifestaţie de simpatie... Ştefan Roman, căpitan al reprezentativei de volei a R.P. Romine din anul 1952, maestru emerit din 1957, a fost deseori exemplu pentru ceilalţi jucători prin dragostea cu care a luptat pentru victoria echipei noastre. Ne amintim de vara anului 1953. In meciul cu selecţionata Franţei, Roman a jucat avind ruptură de muşchi la picior. S-a comportat excelent şi am ciştigat cu 3-0 încă o verigă adăugată la lanţul frumoaselor succese obţinute de reprezentativa de volei a ţării, al cărei căpitan — Ştefan Roman — a fost unul din factorii hotăritori ai victoriilor. La campionatele europene disputate în 1956 la București, reprezentativa R. P. Romíno a realizat frumoasa performanță de a se clasa pe locul II. Și atunci căpitanul echipei noastre — Ștefan Roman — a fost unul din principalii factori ai acestui succes. Sub „bagheta“ lui Petschowschi. Trecind zilele acestea prin faţa chioşcurilor de ziare, desigur că v-a atras atenţia coperta revistei „Sport“ care înfăţişa doi fotbalişti un echipament de antrenament. Unul din ei era uşor de recunoscut: Petschowschi, căpitanul echipei U. A. F. îşi petrecea braţul după umărul unui alt fotbalist, mult mai umăr dar ceva mai voinic decit el. Fotbalistul pe care-l cuprindea părinteşte vechiul nostru internaţional nu era altul decit... unul din cei doi fii ai săi, care — bineînţeles — nu putea să nu moştenească de la tatăl său dragostea pentru fotbal. La 39 de ani, Petschowschi continuă să fie unul din fotbaliştii de temut pentru toate echipele pe care le intilneşte UTA. Prezenţa lui Petschowschi in echipa UTA-ei se face simţită insă nu numai ca jucător. Căpitanul de echipă Petschowschi este cel care aduce cel mai mare aport in meciurile pe care le susţine formaţia arădeană. Pentru tinerii fotbalişti (şi sunt destul de mulţi la U.T.A.), bătrinul dar veşnic tinărul lor căpitan de echipă este un exemplu in ceea ce priveşte dragostea de club, puterea de luptă, voinţa de a învinge. Pe teren, Petschowschi este un adevărat „dirijor“ al coechipierilor săi, omul atent, stâpin pe sine, care nnu-şi pierde calmul in momentele grele, care prin exemplul său, prin vorbele sale, ştie să insufie tuturor încrederea in forţele proprii şi ale echipei, căre i îmbărbătează pe cei ce greşesc şi-i mobilizează. Nu de puţina ori, după meciurile ciştigate de U.T.A., tinerii jucători arădeni s-au îndreptat cu dragoste către Petschowtchi. Poate că nu i-au spus nici un cuvînt. Dar in ochii lor, căpitanul de echipă putea citi mulţumirea şi aprecierea pentru ajutorul pe care-l dăduse fiecăruia in momentele cele mai grele ale luptei sportive. Dar in sport nu pot fi numai ciştigător. Şi nici UTA nu face excepţie de la această regulă. Rolul căpitanului de echipă parcă iese însă şi mai mult in evidenţă in aceste momente de listară amărăciune, cind o vorbă bună, un îndemn are un preţ deosebit, ridicind moralul echipei, pregătind-o pentru întrecerile care o aşteaptă. Petschowschi ştie să facă şi acest lucru... Petschowschi nu e bună antrenor. Mai are încă ambiţia să joace fotbal cu fiul său in aceeaşi echipă, la U.T.A. Dar, de multă vreme, el se ocupă de instruirea elementelor tinere. Pentru meritele sale sportive, pentru ardoarea cu care a apărat culorile echipei naţionale de atitea ori, Iosif Petschowschi a primit cea mai înaltă distincţie sportivă, titlul de maestru emerit al sportului. Şi zi de zi, el se străduieşte ca prin comportarea sa, pe terenul de spirt ca şi la locul de muncă, să se arate demn de acest titlu, ca şi de simpatia pe care — pe toate stadioanele ţării— zeci de mii de amatori ai fotbalului o arată acestui talentat jucător şi vrednic căpitan de echipă, care s-a dezvoltat şi s-a afirmat in anii regimului democratpopular Petschowschi in acţiune... Unde-i exemplul personal? A. Nagy: „Albi“ cum îi spun susţinătorii hocheiştilor din Cluj — şi nu sunt puţini la număr chiar aici în Bucureşti — este un jucător de bază al echipei, simpatizat de marea masă a iubitorilor acestui sport. Totuşi, în ultimul timp Nagy parcă a mai pierdut din simpatia cucerită în ultimii ani. .Mai mult, anul acesta deseori am fost martori cînd „răsfăţatul“ de odinioară a fost primit, de suporterii echipei, nu cu aplauze ci cu... proteste. Şi pe drept cuvînt protestau susţinătorii echipei împotriva comportării pe terenul de joc a căpitanului de echipă Nagy. Nu-i reproşau că a şutat imprecis, sau a greşito pasă. Nu-i imputau nici unele „bot dicecuri" nereglementare. Atunci ? ...Un jucător al Ştiinţei este elimi- nat pe 2 minute de arbitru. A. Nagye primul care se repede la masa juriului şi pe un ton neîngăduit... protestează şi cere explicaţii. ...Adversarul a marcat un gol perfect valabil. A. Nagy cu mîinile în şold, cu faţa exprimînd mirarea se uită dezolat spre tribună. Apoi bate furios cu crosa în gheaţă. ...Biro şutează lîngă poarta goală. Minute în şir Nagy vociferează. Exemplele sunt destule, am mai putea adăuga că într-o partidă de campionat, A. Nagy a fost eliminat pe 10 minute pentru rea conduită. A. Nagy nu se comportă pe teren ca un adevărat căpitan de echipă. De la cine să ia jucătorii exemplu ? In clipele de tensiune, cine o să calmeze coechipierii, dacă tocmai căpitanul îşi „pierite capul“. Şi cite rezultate sub posibilităţi nu a realizat echipa studenţească din Cluj pentru că în momentele grele nu avea un adevărat conducător de joc pe teren (un exemplu: Czaka, de la C.C.A.). Cu ajutorul colectivului, al conducerii secţiei de hochei, A. Nagy va trebui cît mai curînd să se debaraseze de aceste năravuri, care nu fac de loc cinste unui căpitan de echipă ! “In întrecerile pe ape, strokul Ştefan ►Pongraţ este renumit prin dirzenia şi ,puterea sa de luptă, exemplu viu pentru echipajul din care face parte. Elena Jianu, căpitan al echipei reprezentative de handbal feminin, se impune in fiecare meci prin remarcabilele calităţi tehnice, printr-o desăvirşită conduită sportivă. Fotbalistul Alexandru Apolzan se bucură de multă simpatie. Căpitan al echipei C.C.A., el ştie să imprime jucătorior militari — după exemplul personal — mult calm și siguranță in acțiuni. Mereu în frunte în lupta pentru victorie Din punct de vedere organizatoric, căpitanul este jucătorul cel mai apropiat de antrenor şi de conducerea secţiei. El face legătura între echipă, antrenor şi secţie, ajutînd pe antrenor în toate ocaziile. Căpitanul de echipă trebuie să aibă un ascendent moral asupra celorlalţi jucători, să se bucure de încredere şi autoritate, să fie un exemplu de corectitudine şi comportare. De asemenea, trebuie să posede o pregătire tehnică superioară în ramura respectivă, lucru care să permită prezenţa lui în permanenţă printre jucătorii titulari (aceasta mai ales la jocurile sportive). Căpitanul de echipă trebuie să posede în cel mai mare grad calitatea de a vedea tot ce se întîmplă în teren, atît comportarea coechipierilor cît și a adversarilor, pentru a lua măsurile necesare. Un căpitan care este preocupat numai de propriul său joc, nu va putea dirija echipa sa în timpul concursului. Şi acest lucru este deosebit de necesar. Dacă există o serie de discipline sportive unde prin natura regulilor se permite antrenorului să întrerupă jocul şi să stea de vorbă cu echipa, dindu-i indicaţiile necesare, există în schimb alte discipline sportive unde antrenorul nui poate interveni de loc şi toate măsurile care trebuie luate în timpul jocului revin direct căpitanului de echipă. In aproape toate regulamentele se arată că cel care reprezintă echipa în timpul meciului în faţa arbitrului este căpitanul şi nimeni altcineva n-are voie să se adreseze conducătorului jocului. De felul în care căpitanul va şti să pună problemele, să ceară explicaţiile necesare (şi în nici un caz să protesteze şi să gesticuleze împotriva deciziilor luate de oficiali), va depinde întreaga atmosferă de desfăşurare a unei întreceri sportive, calmul şi siguranţa acţiunilor propriei echipe. Căpitanul de echipă trebuie să dea dovadă de tact în relaţiile cu coechipierii. Un cuvînt bine ales, o încurajare, o observaţie justă, poate contribui adesea la mobilizarea unui partener obosit sau derutat. In acelaşi timp, lipsa de tact, o expresie prost plasată, o observaţie nejustă, poate duce la descurajarea unui coechipier, care nu se va mai putea redresa, va juca din ce în ce mai prost şi va sfirşi prin a fi supărat şi în afara terenului. Căpitanul echipei trebuie să ţină seama de caracterul fiecărui jucător din echipa sa. El trebuie să-şi cunoască amănunţit coechipierii pentru a şti cum să se adreseze fiecăruia. El nu are voie să dezarmeze în nici o situaţie, oricît de critică ar părea, ci trebuie să fie în fruntea luptei pînă în ultima clipă a întrecerii. Un căpitan de echipă care poate îndeplini cu succes aceste sarcini va merita cinstea care i s-a acordat şi va constitui, alături de antrenorii şi conducătorii respectivi, un factor important în educarea tinerilor noştri sportivi. NICOLAE SOTIR antrenor de volei Cine alţii decît arbitrii ar putea vor-bi mai bine despre căpitanii de echi-pă ? Acolo, în mijlocul jucătorilor, arbitrii văd mai bine ca oricine cum îşi încurajează şi îşi ajută coechipierii în momentele critice de joc. Acolo au posibilitatea să aprecieze cum se cuvine pe jucătorii care își îndeplinesc rolul de căpitani de echipă. ...Cum „vede" un arbitru pe căpitanii de echipă,? Petre Kroner este un vechi arbitru, cu sute de meciuri la activ. Din sacul său — fără fund — cu amintiri el desprinde cîteva foarte semnificative: — 15 mare lucru pentru o echipă să știe să-şi aleagă căpitanul in persoana celui mai potrivit şi mai dotat jucător. Un căpitan de echipă trebuie să fie în acelaşi timp un om care să calmeze, un coordonator, un animator dintr-un cuvint un puternic exemplu personal pentru toţi tovarăşii săi dez echipă. Mi-aduc aminte cu multă plăcere de căpitani de echipă ca Filate, dr. Luca, Petschowschi, Marinescu, nu numai pentru comportare faţă de arbitri, ci şi faţă de jucători. Acum ciţiva ani s-a disputat un meci C.C.A.Dinamo, una din ediţiile acestui derbi bucureştean care a făcut epocă in fotbalul nostru. Dinamooiştii atacau dezlănţuiţi, presind poarta echipei C.C.A. Apărarea acesteia lupta din greu şi era gata să se prăbuşească. In jucător insă i-a mobilizat prin joc şi îndemnuri: Apolzan, căpitanul echipei. Şi C.C.A. nu numai că nu a cedat, dar a revenit in atac şi pină la urmă a reuşit să facă meciul (2-2). Iar acum un an, in acelaşi modi şi-a condus echipa Petschowschi in meciul de la Bacău cu Dinamo, pe care arădenii l-au şi ciştigat. Adaug că fotbalişti ca Apolzan au fost şi ajutoare preţioase ale arbitrilor prin ţinuta lor decentă şi prin modul cum şi-au temperat coechipierii". — Dar aţi cunoscut și căpitani de echipă mai ... dificili ? — Desigur. De pildă, Macri avea obiceiul să protesteze deseori la decizii și intr-un mod care lăsa de dorit. Ca și Panait, de altfel, care indiferent dacă decizia era bună sau rea el își făcuse o „regulă“ din a cere socoteală de o manieră necorespunzătoare (deşi uneori ştia să ,mascheze" aceasta — faţă de spectatori — printr-o poziţie de ,ştrepţi din faţa arbitrului...). Dar, asemenea exemple, din fericire, sunt foarte puţine — a încheiat P. Kroner. Aşa siu! • Nemulţumit de decizia arbitrului in meciul cu Voinţa Sibiu, Ion Donca, căpitanul echipei de handbal redus Dinamo Oraşul Stalin, se supără iar şi îşi retrage echipa de pe teren. Am spus „iar“ deoarece handbalistul Ion Donca este deseori nemulţumit şi nu are o atitudine corespunzătoare pe terenul de joc. • Campionatul republican de volei feminin programează la Timişoara în cadrul etapei a VI-a din tur meciul dintre Ştiinţa Timişoara şi Rapid. Arbitru : I. Dimoftache din Cluj. Ce face arbitrul în acest meci? Dă o decizie în favoarea echipei Rapid. Ce face voleibalista Elisabeta Goloşie din echipa Ştiinţa Timişoara ? Ia mingea şi o aruncă în arbitru. Ce face Maria Raţiu, căpitana echipei Ştiinţa Timişoara? Se alătură gestului nesportiv al jucătoarei Elisabeta Goloşie. Ce nu face căpitana echipei Ştiinţa Timişoara? Nu ia atitudine faţă de ieşirea huliganică a voleibalistei Elisabeta Goloşie... SPORTUL POPULAR Nr. 3593 Pag. a 3-*