Sportul Popular, aprilie 1960 (Anul 15, nr. 3591-3607)

1960-04-05 / nr. 3593

Din anii jocului pe cîmp — neuitaţii ani ai copi­lăriei — am avut o stimă deosebită pentru cel pe ca­­re-l numeam : căpitanul de echipă... El, cel mai bun dintre noi, „trata“ cu ,,adversarii", el participa la ale­gerea terenului, el — numai el — aducea la cunoştinţa „arbitrului“ nemulţumirile echipei. Cind - în momen­tele grele — ne schimba pe cîte unul, părăseam cu strîngere de inimă terenul (de cele mai multe ori convinşi că sîntem nedreptăţiţi...), dar nu-i întorceam vorba, căci el era căpitanul de echipă ! Au trecut anii... Respectul sădit în inimile noastre pentru „creierul“ echipei a crescut o dată cu dragos­tea pentru întrecerile sportive care — în statul nostru de­­ democraţie populară — au căpătat un alt conţinut, un alt cadru. Recunoscut înainte de schimbarea fanionului, a bu­chetului de fiori sau înaintea unei simple şi bărbă­teşti strângeri de mină printr-un semn distinctiv ce diferă de la sport la sport, căpitanul de echipă se face remarcat apoi, în focul dîrzelor dispute sportive, prin calm, prin atenta coordonare a acţiunilor, prin hotărirea cu care luptă. Indiferent de categoria In care activează echipa, el — căpitanul de echipă — este motorul formaţiei, sufletul ei. Omul acesta căruia co­lectivul i-a acordat încrederea sa constituie un per­manent exemplu pentru ceilalţi sportivi la locul de producţie, în viaţa de toate zilele cit şi pe terenul de sport. Adevărat sportiv de tip nou, căpitanul de echipă recunoaşte întotdeauna primul infracţiunea co­misă de ei sau de vreun coechipier, este loial în lupta pentru victorie şi modest după cucerirea­­aces­teia, părăseşte ultimul terenul de sport. Cînd echipa gustă din paharul amar al înfrîngerii nu caută scuze nici in vîntul care a suflat la fel de puternic pentru ambele echipe, nici în „ghinionul“ care a făcut ca mingea să... ocolească buturile adverse. El gîndeşte adine. Priveşte cu ochi critic comportarea întregii echipe şi spune cu curaj, pe nume, cauzelor care au dus la înfrîngere, trage concluziile cele mai juste, ajutîndu-l astfel pe antrenor să găsească metodele de eliminare a lipsurilor. Aşa o cunoaştem pe căpitanul de echipă, sportivul de tip nou şi de aceea îl stimăm şi îl iubim. O pildă de abnegafie, un puternic stimulent pentru echipa reprezentativă „...din selecţionata noastră vreau să remarc dragostea faţă de echipă a lui Roman, care deşi bolnav a intrat pe teren aducînd formaţiei noastre un aport deosebit...". Acesta este un frag­ment din declaraţia făcută ziarului nostru de antrenorul federal Ion Ta­kács, la înapoierea selecţionatei de volei a Bucureştiului de la turneul in­ternaţional desfăşurat în luna septem­brie a anului 1958, în sala Pierre de Coubertin din Paris. Ce s-a petrecut atunci ? După ce ciştigase întilnirile cu selecţionatele oraşelor Varşovia şi Paris, echipa Bucureştiului juca in ultima zi a tur­neului meciul decisiv cu voleibaliştii din Moscova. Ştefan Roman, căpitanul echipei noastre, accidentat încă de la campionatele europene disputate cu puţină vreme in urmă la Praga parti­cipase la primele două jocuri şi din cauza eforturilor ruptura de fibră musculară la abdomen se agravase. In partida decisivă a stat pe tuşă timp de patru seturi. In al cincilea, situaţia scorului ne era defa­­vorabilă. Se impunea prezenţa la fileu a unui trăgător cu ex­perienţă. Un schimb de priviri între antre­norul formaţiei, prof. Neculai Murafa, şi Ştefan Roman şi ulti­mul a intrat pe teren. In ciuda durerilor pro­vocate de ruptura de fibră, Roman a jucat excepţional. Şi, stimu­laţi de exemplul căpi­tanului de echipă, cei­lalţi jucători au prins parcă aripi, au acţio­nat cu toată convinge­rea, au cucerit setul, victoria cu 3—2 şi Trofeul Martini“ oferit cu prilejul celei de a XX­-a aniversări a ligii de volei Ile de France. Spectatorii i-au făcut lui Roman o caldă manifestaţie de sim­patie... Ştefan Roman, căpitan al reprezen­tativei de volei a R.P. Romine din anul 1952, maestru emerit din 1957, a fost deseori exemplu pentru ceilalţi ju­cători prin dragostea cu care a luptat pentru victoria echipei noastre. Ne amintim de vara anului 1953. In me­ciul cu selecţionata Franţei, Roman a jucat avind ruptură de muşchi la picior. S-a comportat excelent şi am ciştigat cu 3-0 încă o verigă adău­gată la lanţul frumoaselor succese obţinute de reprezentativa de volei a ţării, al cărei căpitan — Ştefan Ro­man — a fost unul din factorii ho­­tăritori ai victoriilor. La campionatele europene disputate în 1956 la București, reprezentativa R. P. Romíno a realizat frumoasa performanță de a se clasa pe locul II. Și atunci căpitanul echipei noastre — Ștefan Ro­man — a fost unul din principalii factori ai aces­tui succes. Sub „bagheta“ lui Petschowschi. Trecind zilele acestea prin faţa chioşcurilor de ziare, desigur că v-a atras atenţia coperta revistei „Sport“ care înfăţişa doi fotbalişti un echi­pament de antrenament. Unul din ei era uşor de recunoscut: Petschowschi, căpitanul echipei U. A. F.­ îşi petrecea braţul după umărul unui alt fotbalist, mult mai u­m­ăr dar ceva mai voinic decit el. Fotbalistul pe care-l cuprin­dea părinteşte vechiul nostru interna­ţional nu era altul decit... unul din cei doi fii ai săi, care — bineînţeles — nu putea să nu moştenească de la tatăl său dragostea pentru fotbal. La 39 de ani, Petschowschi continuă să fie unul din fotbaliştii de temut pentru toate echipele pe care le intil­­neşte UT­A. Prezenţa lui Petschowschi in echipa UTA-ei se face simţită insă nu numai ca jucător. Căpitanul de e­­chipă Petschowschi este cel care aduce cel mai mare aport in meciurile pe care le susţine formaţia arădeană. Pentru tinerii fotbalişti (şi sunt destul de mulţi la U.T.A.), bătrinul dar veşnic tinărul lor căpitan de echipă este un exemplu in ceea ce priveşte dra­gostea de club, puterea de luptă, voinţa de a învin­ge. Pe teren, Petschowschi este un adevărat „dirijor“ al coechipierilor săi, omul atent, stâpin pe sine, care nnu-şi pierde calmul in momentele grele, care prin exemplul său, prin vorbele sale, ştie să insu­fie tuturor încrederea in forţele proprii şi ale echipei, căre i îmbărbătează pe cei ce greşesc şi-i mobilizează. Nu de puţina ori, după meciurile ciştigate de U.T.A., tinerii jucători arădeni s-au îndreptat cu dragoste către Petschowtchi. Poate că nu i-au spus nici un cuvînt. Dar in ochii lor, căpitanul de echipă putea citi mulţumirea şi aprecierea pentru ajutorul pe care-l dăduse fiecăruia in momentele cele mai grele ale luptei sportive. Dar in sport nu pot fi numai cişti­­gător. Şi nici UT­A nu face excepţie de la această regulă. Rolul căpitanului de echipă parcă iese însă şi mai mult in evidenţă in aceste momente de li­st­­ară amărăciune, cind o vorbă bună, un îndemn are un preţ deosebit, ridi­­cind moralul echipei, pregătind-o pen­tru întrecerile care o aşteaptă. Pet­schowschi ştie să facă şi acest lucru... Petschowschi nu e b­ună antrenor. Mai are încă ambiţia să joace fotbal cu fiul­ său in aceeaşi echipă, la U.T.A. Dar, de multă vreme, el se ocupă de instruirea elementelor tinere. Pentru meritele sale sportive, pentru ardoarea cu care a apărat culorile e­­chipei naţionale de atitea ori, Iosif Petschowschi a primit cea mai înaltă distincţie sportivă, titlul de maestru emerit al sportului. Şi zi de zi, el se străduieşte ca prin comportarea sa, pe terenul de spirt ca şi la locul de muncă, să se arate demn de acest titlu, ca şi de simpatia pe care — pe toate stadioanele ţării— zeci de mii de amatori ai fotbalului o arată aces­tui talentat jucător şi vrednic căpitan de echipă, care s-a dezvoltat şi s-a afirmat in anii regimului democrat­­popular Petschowschi in acţiune... Unde-i exemplul personal? A. Nagy: „Albi“ cum îi spun sus­ţinătorii hocheiştilor din Cluj — şi nu sunt puţini la număr chiar aici în Bucureşti — este un jucător de bază al echipei, simp­atizat de marea masă a iubitorilor acestui sport. To­tuşi, în ultimul timp Nagy parcă a mai pierdut din simpatia cucerită în ultimii ani. .Mai mult, anul acesta deseori am fost martori cînd „răsfă­ţatul“ de odinioară a fost primit, de suporterii echipei, nu cu aplauze ci cu... proteste. Şi pe drept cuvînt pro­testau susţinătorii echipei împotriva comportării pe terenul de joc a căpi­tanului de echipă Nagy. Nu-i repro­şau că a şutat imprecis, sau a greşit­­o pasă. Nu-i imputau nici unele „bo­t dicecuri" nereglementare. Atunci ? ...Un jucător al Ştiinţei este elim­i-­ nat pe 2 minute de arbitru. A. Nagy­­e primul care se repede la masa ju­riului şi pe un ton neîngăduit... pro­testează şi cere explicaţii. ...Adversarul a marcat un gol per­fect valabil. A. Nagy cu mîinile în şold, cu faţa exprimînd mirarea se uită dezolat spre tribună. Apoi bate­ furios cu crosa în gheaţă. ...Biro şutează lîngă poarta goală.­ Minute în şir Nagy vociferează. Exemplele sunt destule, am mai putea­ adăuga că într-o partidă de campio­nat, A. Nagy a fost eliminat pe 10­ minute pentru rea conduită. A. Nagy nu se comportă pe teren­ ca un adevărat căpitan de echipă. De la cine să ia jucătorii exemplu ? In clipele de tensiune, cine o să calmeze coechipierii, dacă tocmai căpitanul îşi „pierite capul“. Şi cite rezultate sub posibilităţi nu a realizat echipa studen­ţească din Cluj pentru că în momen­tele grele nu avea un adevărat con­ducător de joc pe teren (un exemplu: Czaka, de la C.C.A.). Cu ajutorul co­lectivului, al conducerii secţiei de ho­chei, A. Nagy va trebui cît mai cu­­rînd să se debaraseze de aceste nă­ravuri, care nu fac de loc cinste unui căpitan de echipă ! “In întrecerile pe ape, strokul Ştefan ►Pongraţ este renumit prin dirzenia şi ,puterea sa de luptă, exemplu viu pentru echipajul din care face parte. Elena Jianu, căpitan al echipei repre­zentative de handbal­­ feminin, se im­pune in fiecare meci prin remarcabilele calităţi tehnice, printr-o desăvirşită conduită sportivă. Fotbalistul Alexandru Apolzan se bucură de multă simpatie. Căpitan al echipei C.C.A., el ştie să imprime jucătorior militari — după exemplul personal — mult calm și siguranță in acțiuni. Mereu în frunte în lupta pentru victorie Din punct de vedere organizatoric, căpitanul este jucătorul cel mai apro­piat de antrenor şi de conducerea sec­ţiei. El face legătura între echipă, an­trenor şi secţie, ajutînd pe antrenor în toate ocaziile. Căpitanul de echipă trebuie să aibă un ascendent moral asupra celorlalţi jucători, să se bucure de încredere şi autoritate, să fie un exemplu de corectitudine şi compor­tare. De asemenea, trebuie să posede o pregătire tehnică superioară în ra­mura respectivă, lucru care să permită prezenţa lui în permanenţă printre jucătorii titulari (aceasta mai ales la jocurile sportive). Căpitanul de echipă trebuie să pose­de în cel mai mare grad calitatea de a vedea tot ce se întîmplă în teren, atît comportarea coechipierilor cît și a adversarilor, pentru a lua măsurile necesare. Un căpitan care este preocupat nu­mai de propriul său joc, nu va putea dirija echipa sa în timpul concursului. Şi acest lucru este deosebit de nece­sar. Dacă există o serie de discipline sportive unde prin natura regulilor se permite antrenorului să întrerupă jocul şi să stea de vorbă cu echipa, dindu-i indicaţiile necesare, există în schimb alte discipline sportive unde antrenorul nui poate interveni de loc şi toate mă­surile care trebuie luate în timpul jo­cului revin direct căpitanului de echipă. In aproape toate regulamentele se arată că cel care reprezintă echipa în timpul meciului în faţa arbitrului este căpitanul şi nimeni altcineva n-are voie să se adreseze conducătorului jo­­cului. De felul în care căpitanul va şti să pună problemele, să ceară explica­ţiile necesare (şi în nici un caz să protesteze şi să gesticuleze împotriva deciziilor luate de oficiali), va depinde întreaga atmosferă de desfăşurare a unei întreceri sportive, calmul şi sigu­ranţa acţiunilor propriei echipe. Căpitanul de echipă trebuie să dea dovadă de tact în relaţiile cu coechi­pierii. Un cuvînt bine ales, o încu­rajare, o observaţie justă, poate con­tribui adesea la mobilizarea unui par­­tener obosit sau derutat. In acelaşi timp, lipsa de tact, o expresie prost plasată, o observaţie nejustă, poate duce la descurajarea unui coechipier, care nu se va mai putea redresa, va juca din ce în ce mai prost şi va sfirşi prin a fi supărat şi în afara te­renului. Căpitanul echipei trebuie să ţină seama de caracterul fiecărui ju­cător din echipa sa. El trebuie să-şi cunoască amănunţit coechipierii pentru a şti cum să se adreseze fiecăruia. El nu are voie să dezarmeze în nici o situaţie, oricît de critică ar părea, ci trebuie să fie în fruntea luptei pînă în ultima clipă a întrecerii. Un căpitan de echipă care poate îndeplini cu succes aceste sarcini va merita cinstea care i s-a acordat şi va constitui, alături de antrenorii şi conducătorii respectivi, un factor im­portant­ în educarea tinerilor noştri sportivi. NICOLAE SOTIR antrenor de volei Cine alţii decît arbitrii ar putea vor-­­bi mai bine despre căpitanii de echi-­­pă ? Acolo, în mijlocul jucătorilor, ar­bitrii văd mai bine ca oricine cum îşi­ încurajează şi îşi ajută coechipierii în momentele critice de joc. Acolo au po­sibilitatea să aprecieze cum se cuvine pe jucătorii care își îndeplinesc rolul de căpitani de echipă. ...Cum „vede" un arbitru pe căpi­tanii de echipă,? Petre Kroner este un vechi arbitru, cu sute de meciuri la activ. Din sacul său — fără fund — cu amintiri el des­prinde cîteva foarte semnificative: — 15 mare lucru pentru o echipă să știe să-şi aleagă căpitanul in per­soana celui mai potrivit şi mai dotat jucător. Un căpitan de echipă trebuie să fie în acelaşi timp un om care să calmeze, un coordonator, un animator d­intr-un cuvint un puternic exemplu personal pentru toţi tovarăşii săi dez echipă. Mi-aduc aminte cu multă plă­cere de căpitani de echipă ca Filate, dr. Luca, Petschowschi, Marinescu, nu numai pentru comportare faţă de ar­bitri, ci şi faţă de jucători. Acum ciţiva ani s-a disputat un meci C.C.A.­­Dinamo, una din ediţiile acestui derbi bucureştean care a făcut epocă in fotbalul nostru. Dinam­ooiştii atacau dezlănţuiţi, presind poarta echipei C.C.A. Apărarea acesteia lupta din greu şi era gata să se prăbuşească. I­n jucător insă i-a mobilizat prin joc şi îndemnuri: Apolzan, căpitanul echipei. Şi C.C.A. nu numai că nu a cedat, dar a revenit in atac şi pină la urmă a reuşit să facă meci­­ul (2-2). Iar acum un an, in acelaşi modi şi-a condus echipa Petschowschi in meciul de la Bacău cu Dinamo, pe care ară­denii l-au şi ciştigat. Adaug că fotba­lişti ca Apolzan au fost şi ajutoare preţioase ale arbitrilor prin ţinuta lor decentă şi prin modul cum şi-au tem­perat coechipierii". — Dar aţi cunoscut și căpitani de echipă mai ... dificili ? — Desigur. De pildă, Macri avea obiceiul să protesteze deseori la de­cizii și intr-un mod care lăsa de dorit. Ca și Panait, de altfel, care indiferent dacă decizia era bună sau rea el își făcuse o „regulă“ din a cere socoteală de o manieră necorespunzătoare (deşi uneori ştia să ,mascheze" aceasta — faţă de spectatori — printr-o poziţie de ,ştrepţi d­in faţa arbitrului...). Dar, asemenea exemple, din fericire, sunt foarte puţine — a încheiat P. Kroner. Aşa siu! • Nemulţumit de decizia arbitrului in meciul cu Voinţa Sibiu, Ion Donca, căpitanul echipei de handbal redus Dinamo Oraşul Stalin, se supără iar şi îşi retrage echipa de pe teren. Am spus „iar“ deoarece handbalistul Ion Donca este deseori nemulţumit şi nu are o atitudine corespunzătoare pe terenul de joc. • Campionatul republican de volei feminin programează la Timişoara în cadrul etapei a VI­­-a din tur meciul dintre Ştiinţa Timişoara şi Rapid. Ar­bitru : I. Dimoftache din Cluj. Ce face arbitrul în acest meci? Dă o de­cizie în favoarea echipei Rapid. Ce face voleibalista Elisabeta Goloşie din echipa Ştiinţa Timişoara ? Ia minge­a şi o aruncă în arbitru. Ce face Maria Raţiu, căpitana echipei Ştiinţa Timi­şoara? Se alătură gestului nesportiv al jucătoarei Elisabeta Goloşie. Ce nu face căpitana echipei Ştiinţa Ti­mişoara? Nu ia atitudine faţă de ie­şirea huliganică a voleibalistei Elisa­beta Goloşie... SPORTUL POPULAR Nr. 3593 Pag. a 3-*

Next