Sportul, ianuarie 1968 (Anul 24, nr. 51-79)

1968-01-16 / nr. 64

Pag. a 2-a 7* meciul cu Olympia Ljubljana, ală­turi de Albu,­­ spiriduşul formaţiei di­­namoviste s-a dovedit a fi cel mai eficace. Dar crochiul pe care i-l con­­sacrăm are şi alte motive. La 23 de ani, Radu Diaconescu, au­tentic talent al baschetului românesc, este component al echipei Dinamo şi al lotului naţional. Dar, baschetul nu a fost totul pentru el. A urmat cursurile Fatuităţii de electronici, fiind convins că profesiunea este preocuparea de bază a unui tinăr. „Sportul vine abia după aceea — spune el — pentru că nu pu­tem face sport toată viaţă“­. Student foarte bun, practică sportul cu acelaşi succes, ajungind să facă parte din echipele divizionare Steaua şi Politeh­nica Bucureşti, in cadrul căreia rămine pină la terminarea facultăţii. Abia atunci va alege clubul Dinamo. Continuă să împletească fericit stu­diul cu sportul şi tot anul 1987 înregis­trează un dublu şi meritat succes: ob­ţine diploma de inginer electronist şi i se acordă titlul de maestru al sportului. Sportul l-a atras în mod deosebit prin oamenii care-l practică, prin ca­racterul, sinceritatea şi fermitatea lor. Solicitîndu-i un scurt interviu, Radu Diaconescu ne-a r­­ăspuns Cu rigoarea unui om studios şi cu sprinteneala care-l caracterizează nu numai ca spor­tiv, ci şi ca intelectual. — Cum aţi împăcat studiul cu spor­tul ? — Baschetul este un sport iubit ex­trem de mult de elevi şi studenţi. Stu­diul cu aportul pot merge mină in mină, după părerea mea ele stimulin­­du-se reciproc, condiţionindu-se chiar. — Cum puteţi face sport de perfor­manţă fără a vă neglija profesia ? — Alternarea efortului intelectual cu cel fizic ar trebui să fie o lege în com­portamentul fiecărui tinăr, în cazul in care lucrezi efectiv în meseria pe care ţi-ai ales-o şi în acelaşi timp faci şi sport de performanţă, trebuie să fii foarte atent la felul in care iţi dozezi efortul in cele două activităţi. In mo­mentul în care ajungi să duci o viaţă echilibrată — nu înţeleg prin aceasta o viaţă lipsită de orice distracţie, ci una in care ştii să integrezi inteligent amu­zamentele, astfel incit să nu-ţi măreas­că gradul de oboseală psihică şi fizică — cele două activităţi pot face casă bună. — Nu credeţi că virtuozitatea dv. individuală — atunci cind este exage­rată — dăunează jocului colectiv ? — Virtuozitatea — chiar şi exagera­tă — nu poate fi dăunătoare în sport ! Referindu-mă însă la raportul existent intre jocul individual şi cel colectiv, consider că în baschet atributul colec­tiv are o valoare de 70 la sută în jocul de apărare, restul răminînd atacului. • Atacul este o acţiune colectivă care se încheie cu una individuală. în ceea ce fi mă priveşte am carenţe in fixarea mo­mentului in care începe această acţiu- fi ne individuală şi, uneori, fac exces de dribling. Dar de aici şi pină la a spune fi că jocul meu e dăunător echipei, este o diferenţă. fi — Ce parteneri de joc ideali vă do­­riţi (inteligenţi, înalţi, buni camarazi) ? fi — Partenerii mei ideali sunt cei pe care îi am acum, cei care formează fi echipa din care fac şi eu parte, o echi­­pă tinără care consider că însumează fi calităţile de care-mi vorbiţi. Plăcerea de a face parte dintr-o echipă porneşte fi însă, în primul rind, de la antrenor, de la cel care te conduce, te îndrumă, fi primul om care poate să-ţi spună ce trebuie să faci. Doresc să am, şi cred fi că aici i-am­ găsit, parteneri de joc care să lupte cu convingere, cu pasiune, să fi nu se descurajeze nici un moment, care să dorească şi să demonstreze că pot fi să obţină victoria in final, oameni care posedă o tehnică individuală foarte bună pe care s-o folosească în intere­­­­sul colectiv... Nădăjduim că vorbele rostite de Radu­­ Diaconescu vor fi de bun augur pentru meciul retur de la Ljubljana ! fi Nicoleta ALDEA fi RADU DIACONESCU DESPRE BASCHET SI PROFESIUNE• CUM SE JUCA VOLEI IN 1924 Printre puţinii spectatori ai unui neimportant meci de volei, de categorie inferioară, jucat pe un mic teren cu citeva luni în urmă, am avut surprinderea să-l văd pe FLORIN BRATAN, unul dintre „veteranii“ ziaristicii spor­tive, redactor al ziarului „Munca“. „ Prezent la volei 7 Vă cre­deam in... pregătire pentru cu­plajul de fotbal de dupâ-amiazâ... — Voi fi de față și la fotbal, dar tot mai mult îmi place vo­leiul, de care-s legat de vreme mai indelungată. — Nu știam. De cind 7 — Păi, să ne întoarcem cu peste ib de ani In urmă, prin 1924, cind, fiind elev de liceu şi ducindu-mâ vara în tabăra O.N.E.F. (I.C.F.-ul de-atunci), am făcut cunoştinţă cu acest sport, care mi-a rămas la Inimă neclintit pînă azi... — Cum se juca acum 40 de ani? — Se juca pe un teren de 20X9 m, cu un fileu înalt de 270 cm. In­tre 2 echipe compuse din 9 jucă­tori, împărţiţi pe 3 linii (plasă, mijloc şi fund), cu locuri fixe şi cu nelimitate loviri de minge. Fiind cel mai mic, m-am specia­lizat la serviciu, singurul post în care aveai voie să loveşti cu pum­nul. Dar, anii au trecut, am cres­cut şi am avansat la fileu, tră­gător. ...Şi a venit anul 1928. In vară a sosit o echipă din Turcia, care a arătat la Bucureşti adresa,­­iindu-i dreptul să-şi reprezinte ţară şi care dorea să joace în România. Conducerea sportului din acea vreme i-a îndrumat pe oaspeţi spre Eforie, la tabăra O.N.E.F.-ului, unde se ştia că tî­­nârul profesor Nicolae Duţescu (de la care am învăţat acest sport) luptă pentru răspîndirea voleiului. MECIUL ROMÂNIA—TURCIA ŞI PRIMA „NAŢIONALA“ Meciul România—Turcia a fost îndată perfectat, hotărindu-se să jucăm în echipe de 6, fără drept de schimbare decît în cazul unui accident, cu posturi fixe, cu orl­ette pase pentru trecerea mingii peste fileu şi urmind să fie de­clarată învingătoare formaţia care va ciştiga­­ seturi. Iar arbitru­l — Nicolae Duţescu. Echipa noas­tră a fost alcătuită din : maiorul Emil Pălângeanu, locotenenţii Aftenie şi Al. Papană. „Dudu” Frim (ultimii doi — viitorii cam­pioni mondiali de bob), profeso­rul Joja şi cu mine, numit căpi­tan, deşi aveam doar 17 ani. E drept, mşăt că „bombele“ mele erau mai tari decit ale tuturor... ..Turcii au apărut pe teren cu semiluna cusută pe tricouri. Noi — nicicum echipaţi pentru un meci internaţional, ci în obişnui­tele noastre maiouri albe şi chi­loţi negri. MARIA VENTURA, O FOAR­­FECA ŞI UN CORDON TRI­COLOR Dar a intervenit neprevăzutul , marea artistă Maria Ventura, care era de faţă, şi-a scos cordonul tricolor cu care era încinsă, a cerut o foarfecă, l-a tăiat în bu­căţi şi a trimis-o pe Elvira Co­dea­nu­­pe-atunci o codană...! să ne fixeze cu ace de siguranţă pe tricouri micile tricoloruri ! Simt, şi azi fiorii momentului, imboldul de-a lupta din toate puterile pe care ni l-a dat... Şi-am început. Turcii —­scunzi şi măi slăbi în atac, dar iuţi- plonjînd... ca-n apă şi scoţind tot. Noi — mai calmi, cu trăgători puternici şi o formaţie mai sudată. Eu la cen­tru, trâgînd din ce-mi ridicau Pă­­lăngeanu şi Papană (şi-mi dădea Papană nişte mingi !) şi pasîndu-i din cînd în cînd prin surprindere lui Pălăngeanu, care şi el era a­­tacant. In linia a doua, în cen­tru, Dudu Frim făcea adevărate lupinguri... Dar din galerie se au­zea încurajatoare şi contaminan­tă vocea ascuţită a puştiului „Ti­­că“ Dinischiotu (regizorul teatral de azi, Constantin Dinischiotu) !... începusem jocul la 17:30, ştiind ca ia zu.ou se mumeca. jnu ţinusem seama însă că pasele fără număr ne vor mînca timpul, aşa că inserarea ne-a jucat festa. Am întrerupt meciul la 2—1 pentru noi şi l-am continuat a doua zi la ora 10. A venit iarăşi lume multă în jurul terenului. In frun­tea galeriei — ca şi în ajun — Ticu. Numai că n-a avut prea mare lucru de văzut, căci noi am cîştigat repede setul la 7 şi cu aceasta şi partida. PRIMA VICTORIE INTERNA­ŢIONALA Primul meci internaţional, pri­ma victorie ! Am fost purtaţi pe braţe, ovaţionaţi şi niciodată nu voi uita clipele acelea ! A urmat un banchet în toată regula, la care însă eu, cu toată căpitănia mea, am fost singurul servit cu... limoffiadă i­m fine... Dar să nu închei povestirea, asta fără a-ţi aminti că federaţia de volei a­ luat fiinţă abia în 1930 şi că deci, dacă vrei să scrii, să treci între ghilimele echipa naţio­nală din 1920... — Cind aţi abandonat voleiul 7 — în 1947 cînd, vizitînd o mină din Valea Jiului, o surpăturâ mi-a strivit trei coaste. Pe atunci, însă, nu mai jucam decît rar. Ul­timul meci l-am susţinut în mai 1943, jucînd, în calitate de căpitan al echipei C.S.C., în prima finală de campionat naţional oficial, la Ploieşti, împotriva formaţiei S.R. 38, şi am cîştigat... După cum vezi, am motive destule să fiu atras de volei... ...Dar nu după-amiaza acelei zile, tot l-am întîlnit la cuplajul fotbalistic pe nea Florin, care avea de făcut cronica. Desigur, nu mai multă linişte, dacă apuca­se să vadă şi măcar un pic de volei în ziua aceea ! Emil VASILESCU Amintiri de acum 40 de ani... CUM A FOST OBŢINUTĂ PRIMA VICTORIE­­/ALI A „NAŢIONALEI“ V­isiştH Două cronici 1. La izvoarele performanţei 2. Universitarii în întrecere Cu extrem de puţine excep­ţii competiţia sportivă nu şi-a prea găsit loc, pină acum, in tematica editurii de spe­cialitate. Rezultate, scoruri, performanţe, relatări şi co­mentarii, trec rapid prin vir­­ful peniţei cronicarului spor­tiv in pagini de ziar şi — cu excepţia fotbalului — mai puţin In reviste trăind, in ge­neral, existenţa­­efemer­­ei acestora. Evenimentul sportiv nu mai subzistă decît gravat pe o cupă, pe o medalie şi, fireşte, în amintirea celor implicaţi în el. Şi asta pentru că ni se pare, probabil, superfluă pre­ocuparea pentru editarea unor anuare sportive unde compe­tiţia se oglindeşte, de fapt, în cea mai sintetică expresie a sa: rezultatul brut. Aşa stînd lucrurile, trebuie să recunoaştem că au consti­tuit o plăcută surpriză lucră­rile „La izvoarele performan­ţei“ şi „Universitarii în între­­cere“, apărute, recent, în edi­tura­­S.N.E.F.S. Sunt lucrări de o factură aparte, un fel de cronici-album consacrate unor întreceri de mare amploare, campionatele şcolare şi uni­versitare, care produc nu nu­mai pasiuni şi ambiţii nobile RECENZII dar şi apreciabile contingente de „speranţe“, de viitori aşi ai stadioanelor noastre. Lucrările, datorate colegi­lor noştri T. Stama şi C. Ale­xe, nu circumscriu aceste eve­nimente la relatarea simplă şi caducă a unei cronici sportive. Ele caută — şi reuşesc in bună parte — să ne arate de unde pornesc a­­ceste torente de tinereţe care inundă sălile şi stadioanele in prima fază a întrecerilor, cine şi cum le îndrumă paşii pe primele trepte ale măiestriei, aşa după cum, nu omit Să ne­ ­ album aducă in prim-plan persona­jele importante ale întreceri­lor : campioni şcolari şi uni­versitari, profesori cu rezul­tate remarcabile şi, chiar, a­­mintirile unor fruntaşi ai sportului nostru referitoare la Începutul consacrării lor in a­­cest domeniu, consacrare care coincide adeseori cu partici­parea la campionatele şcolare şi universitare. Adăugaţi la aceste capitole­ rezultatele finale ale întrece-ţ rilor precum şi o ilustraţie­ bogată, care redă cu o remar­cabilă pregnanţă frumuseţea şi dinamismul întrecerii spor-­­tive (realizată de T. Rolleih şi P. Romoşan) şi veţi con­veni că formula aleasă este adecvată scopului urmărit. înainte, însă, de a încheia sintem­ datori cititorilor noştri o precizare: campionatele şcolare şi universitare care s-au bucurat de o asemenea atenţie au avut loc în... 1965 ! Noroc că factorii care au co­laborat la realizarea acestor lucrări au avut buna inspira­ţie de a adăuga la sfirşitul lor şi rezultatele întrecerilor din anul 1967 readucindu-le în ac­tualitate. Altfel am fi Încer­cat o îndreptăţită nedumerire sau decepţie. Şi ar fi fost pi­cat !^ (Urmare din pag. 1) săteşti puternice, ca să nu mai vorbesc de cele din ora­şe. Acum totul se rezumă la formaţiile studenţeşti Politeh­nica şi Universitatea. Dar şi acestea se complac în a face selecţie doar din rîndurile stu­denţilor din anul I. Nu există o permanentă preocupare pen­tru creşterea şi promovarea juniorilor, nu se munceşte cu pasiune pentru păstrarea tra­diţiei handbalistice din acest centru al ţării. Actuala condu­cere a sportului bănăţean nu face nimic­ sau aproape nimic pentru dezvoltarea handbalu­lui. Cu­­10—15 ani în urmă se desfăşurau aici întreceri tradiţionale la care, din pă­cate, s-a renunţat. Numai o puternică şi susţinută activi­tate de redresare a handbalu­lui ar putea face ca în Banat acest sport să revină pe treap­tă pe care se afla cîndva. Şi, poate, reflectorul ziarului ar trebui să se îndrepte mai des asupra acestui colt de tară". GENERAȚIA JUCĂTOARELOR DE AZI NU INJELEGE SA FACĂ SACRIFICII... AURELIA SZÖKÖ — maes­­tră emerită a sportului: „Am citit cu deosebit interes ma­terialele publicate în pagina „Handbalul sub reflector". M-a interesat, în special, interviul luat antrenorului meu, pro­f. C. Popescu. Consider că ar mai fi trebuit adăugat că ac­tuala generaţie de ju­cătoare nu înţelege să facă sacrificii pentru a ajunge la nivelul ce­rut aspiraţiilor la titlul mon­dial. Promoţia mea — care a adus handbalului românesc trei titluri mondiale — muncea la antrenamente mult mai mult, făcea totul cu pasiune, cu dragoste. Noi am iubit hand­balul şi de aceea i-am dedicat — atunci cînd trebuia — toa­te preocupările noastre. As­tăzi, majoritatea tinerelor hand­baliste privesc activitatea de pregătire cu multă uşurinţă, mulţumindu-se cu faptul că au fost selecţionate în lot. Pentru ele aici se încheie ca­pitolul îndatoririlor, în conti­nuare au numai pretenţii. Este, desigur, o mare greşeală. Se­lecţionarea în lot trebuie să constituie un stimulent puter­nic pentru mărirea volumului de pregătire, pentru continua perfecţionare a măiestriei spor­tive. îmi pare rău că n-am pu­tut încă să transmitem actua­lei generaţii pasiunea noastră pentru handbal. Dacă mai ju­căm şi astăzi este pentru fap­tul că dorim să îndreptăm a­­ceastă greşeală". GH. EPURAN — publicist, fost jucător de handbal: „S-a greşit abandonîndu-se handba­lul în 11. Mai ales în şcoli el poate atrage spre practicarea handbalului, în general, foarte mulţi copii. D­esfăşurîndu-se pe un spaţiu larg şi nepretinzibid o tehnică deosebită, handbalul în 11 poate deveni un ade­vărat magnet. Specializarea, pentru una sau alta dintre cele două ramori, se poate face după ce copilul a prins gustul acestui sport. Pasiunea lui poa­te fi canalizată spre aproprie­rea tehnicii necesară în hand­balul în 7 sau spre aceea spe­cifică celui în 11. în orice caz, handbalul în 11 trebuie reconsiderat". ECOURI LA Aurelia Szökö, scriindu-și impresiile SUNT PENTRU RECONSIDERA­REA HANDBALULUI ÎN 11 UNIVERSITARO ÎN ÎNTRECERE s­portál 8,9,10... out TRATATIVE IN VEDEREA MECIURILOR CU „SQUADRA AZZURRA“ (TINERET) Se ştie că selecţionata de­­t­­i­neret a ţării noastre a călcati cu dreptul In „Cupa Europei“. La 17 martie, speranţele boxu­lui românesc vor avea de sus­ţinut revanşa cu naţionala Franţei, acasă la ea. Rămîne însă — ca pînă atunci — să se dispute dubla confruntare cu reprezentativa de tineret a Italiei. Federația italiană a propus ca ambele partide să se organizeze în perioada 20 aprilie—15 mai. Forul nostru de specialitate a acceptat în principi­u aceste date, propu­­nînd ca primai întîlnire să aibă loc la 20 aprilie, în Ro-­ mânia, iar cea de a doua lajjr 8 sau 9 mai, in Italia. In a-* cest sens, au fost trimise acrişi sori federaţiei italiene) t( A.I.B.A.-el, yiiimmimiiiMiiiiiiiiiimiiimmiiiiiiiiiiiimijiiimiiiiMiniMiuimniimminffliimiitimHgj Turişti spre cota 1400 Foto! A. TRANDAFIRESCU ! I LA TEATRUL DE COMEDIE | |„SFÎNTUL“| I comedie de EUGEN BARBU 1 FiiiiMiimmiiimimmiiiimiiimmiuiimmimiimuiiiHimMiimiimmuimimimmiimii? £“îTj fUrmar» lîn paf. 1) lari, specialişti in scrimă, zia­rişti cunoscuţi, au fost una­nimi in a recunoaşte că, în floreta masculină, România deţine, pentru anul 1967, în­­tîietatea pe plan mondial, tocmai prin maniera catego­rică în care reprezentativa ţării noastre a reuşit să-şi a­­propie trofeul suprem. După floretiştii noştri ur­mează cei ai Uniunii Sovie­tice, apoi cei ai Poloniei, Ja­poniei, Franţei şi Ungariei. A­­cest clasament poate să pară puţin contradictoriu prin pe­tiţia Ungariei, tocmai pe lo­­cuil al 6-lea şi a Japoniei, pe locul 4. Adevărul este că flo­retiştii unguri au avut la mondiale o evoluţie inegală fau pierdut posibilitatea de a termina cel puţin în primele 4 locuri, printr-o înfrîngere n­escontată la Japonia!), după Prin urmare, in probele de floretă, scrima românească deţine — în contextul anu­lui 1967 — poziţii fruntaşe pe glob. Foarte bine! Acest fapt va da aripi sportivilor noştri pentru a ţinti tot mai sus. Numai că scrima nu se iden­tifică doar cu probele de flo­retă. în alte două probe, cele de spadă şi saW.lt; ffb*f^ffs'noas­­tră în ierarhia mondială ejSt» mai pi­ţin cunoscută. iy[ Spadasinii români au arătat în cursul anului care a tre­cut, şi în special cu prilejul întrecerilor pentru „Cupa campionilor europeni", de la Heidenheim, că pot intra şi ei în discuţie la stabilirea frun­taşilor de pe continent (de fapt, cam aceiaşi care se în­trec şi la mondiale). Locul 5 la această competiţie vorbeşte de la sine de posibilităţile spadasinilor noştri. Nu trebuie Nr. 64 (5498) SCRIMA ROMÂNEASCA cum trăgătorii niponi s-au im­pus printr-un simţitor progres. De asemenea, echipa Franţei, fără Magnan, n-a mai avut forţa-i cunoscută, n-a mai constituit un „4“ suficient de redutabil (nici măcar în ra­port cu anul 1966, cînd a ter­minat finala pe locul 4). Floreta noastră feminină a confirmat, în anul care a tre­cut, clasa ei ridicată, reali­­zînd la mondiale un preţios loc 3. Fireşte, pretenţiile cu­noscătorilor ar fi fost, poate, mai mari faţă de fete, antici­­pîndu-le —­cel puţin — posi­bilitatea de a fi prezente în finală. Dar, unele inexactităţi în meciurile din preliminariile turneului final, precum şi o înfrîngere nescontată la Un­ghia le-a scos din lupta pen­tru primele două locuri. Ele şi-au disputat medalia de bronz în compania floretistelor Italiei, pe care le-au întrecut la o diferenţă de 6 truse. Spe­cialiştii prezenţi în Canada au­­ţinut însă să sublinieze că sportivele României, dacă ar fi putut ajunge în finală, ar fi fost în măsură să repete performanţa băieţilor, dat fi­ind faptul că trăgătoarele U­­niunii Sovietice au strălucit mai puţin ca de obicei. Dova­dă: o singură tuşă le-a des­­­părţit de formaţia Ungariei. Se ştiu însă dificultăţile­­prin care au­ trecut antrenorii români in alcătuirea celui mai bun „4" pentru mondiale, cu două sportive de prim plan, Olga Orban-Szabo şi Maria Vicol care întrerupseseră o lungă perioadă de vreme ac­tivitatea, în condiţii normale, ^esdg«T,%posibilitatea de a a­­^mnge^Sţfonală (şi poate chiar­­ mult...) n-ar fi fost ex­clusă. Sâ^grtllS1, pentru anul 1967, flotla noastră feminină se si­tuează pe locul 3, după U­­niunea Sovietică şi Ungaria şi înaintea Italiei, Poloniei şi Franţei. Comparativ, aceasta înseamnă un progres faţă de 1966 (locul 4), dar un regres, dacă ne raportăm la anul 1965, cînd echipa — aceeaşi, de altfel — a terminat pe lo­cul 2. Performanţa de acum trei ani de la Paria rămîne, deocamdată, cea mai valoroa­să la floretă fete, uitat că tot în 1967, la mon­dialele pentru tineret, meda­lia de aur a fost prinsă pe pieptul unui sportiv român, Anton Pongrat, un produs de autentică valoare a spadei din ţara noastră. Dar, la mondialele pentru seniori, spadasinii României n-au fost prezenţi. Specialiştii n-au fost suficient de curajoşi în a credita pe trăgătorii la a­­ceastă probă. Previziunile lor asupra posibilităţilor acestor sportivi au fost cel puţin reţi­nute. Nu căutăm un cap de acuzare, însă promovarea spa­dasinilor noştri în cit mai multe competiţii internaţiona­le şi, categoric, in confrun­tarea mondială, înseamnă un cîştig imens. El echivalează cu lărgirea continuă a cunoştin­ţelor, a experienţei. La fel (sau aproape la fel) s-au petrecut lucrurile şi la sabie. Comparativ cu spada, proba de sabie a reuşit să se afirme cit de cit: în 1957 şi în 1963 a fost şi in turneul fi­nal la mondiale. Dar, şi aici lipsa de curaj şi de încredere a antrenorilor au determinat o regretabilă rămînere în ur­mă a acestei probe. Sabrerii noştri n-au participat nici la întrecerile pentru „C.C.E.“, deşi aveau acest drept. Trebuie înţeles că spada şi sabia nu pot rămîne la ne­­sfîrşit „copiii vitregi“ ai scri­mei noastre, că şi trăgătorii de la aceste probe sînt capa­bili să realizeze progrese şi implicit performanţe de ră­sunet pe plan internaţional, mulţi dintre cei care încă ac­tivează şi indiscutabil ele­mentele din generaţia care vine. Pentru aceasta însă le trebuie concursuri, cu­ mai multe concursuri. Nu se poate ajunge la performanţă, chiar dacă ai lucra zilnic cite­a ore sau te-ai întrece asalturi in şir cie colegi de club sau tră­gători arhicunoscuţi din ţară. Sunt necesare şi concursuri in­ternaţionale. Iată de ce este de salutat Iniţiativa federaţiei de resort, de a lărgi pentru acest an sfe­ra activităţii competiţionale a spadasinilor şi sabrerilor noş­tri. Trăgătorii fruntaşi ai ce­lor două probe urmează să fe presenţi la mai bine de 30 de întreceri internaţionale.

Next