Sportul, ianuarie 1968 (Anul 24, nr. 51-79)
1968-01-16 / nr. 64
Pag. a 2-a 7* meciul cu Olympia Ljubljana, alături de Albu, spiriduşul formaţiei dinamoviste s-a dovedit a fi cel mai eficace. Dar crochiul pe care i-l consacrăm are şi alte motive. La 23 de ani, Radu Diaconescu, autentic talent al baschetului românesc, este component al echipei Dinamo şi al lotului naţional. Dar, baschetul nu a fost totul pentru el. A urmat cursurile Fatuităţii de electronici, fiind convins că profesiunea este preocuparea de bază a unui tinăr. „Sportul vine abia după aceea — spune el — pentru că nu putem face sport toată viaţă“. Student foarte bun, practică sportul cu acelaşi succes, ajungind să facă parte din echipele divizionare Steaua şi Politehnica Bucureşti, in cadrul căreia rămine pină la terminarea facultăţii. Abia atunci va alege clubul Dinamo. Continuă să împletească fericit studiul cu sportul şi tot anul 1987 înregistrează un dublu şi meritat succes: obţine diploma de inginer electronist şi i se acordă titlul de maestru al sportului. Sportul l-a atras în mod deosebit prin oamenii care-l practică, prin caracterul, sinceritatea şi fermitatea lor. Solicitîndu-i un scurt interviu, Radu Diaconescu ne-a răspuns Cu rigoarea unui om studios şi cu sprinteneala care-l caracterizează nu numai ca sportiv, ci şi ca intelectual. — Cum aţi împăcat studiul cu sportul ? — Baschetul este un sport iubit extrem de mult de elevi şi studenţi. Studiul cu aportul pot merge mină in mină, după părerea mea ele stimulindu-se reciproc, condiţionindu-se chiar. — Cum puteţi face sport de performanţă fără a vă neglija profesia ? — Alternarea efortului intelectual cu cel fizic ar trebui să fie o lege în comportamentul fiecărui tinăr, în cazul in care lucrezi efectiv în meseria pe care ţi-ai ales-o şi în acelaşi timp faci şi sport de performanţă, trebuie să fii foarte atent la felul in care iţi dozezi efortul in cele două activităţi. In momentul în care ajungi să duci o viaţă echilibrată — nu înţeleg prin aceasta o viaţă lipsită de orice distracţie, ci una in care ştii să integrezi inteligent amuzamentele, astfel incit să nu-ţi mărească gradul de oboseală psihică şi fizică — cele două activităţi pot face casă bună. — Nu credeţi că virtuozitatea dv. individuală — atunci cind este exagerată — dăunează jocului colectiv ? — Virtuozitatea — chiar şi exagerată — nu poate fi dăunătoare în sport ! Referindu-mă însă la raportul existent intre jocul individual şi cel colectiv, consider că în baschet atributul colectiv are o valoare de 70 la sută în jocul de apărare, restul răminînd atacului. • Atacul este o acţiune colectivă care se încheie cu una individuală. în ceea ce fi mă priveşte am carenţe in fixarea momentului in care începe această acţiu- fi ne individuală şi, uneori, fac exces de dribling. Dar de aici şi pină la a spune fi că jocul meu e dăunător echipei, este o diferenţă. fi — Ce parteneri de joc ideali vă doriţi (inteligenţi, înalţi, buni camarazi) ? fi — Partenerii mei ideali sunt cei pe care îi am acum, cei care formează fi echipa din care fac şi eu parte, o echipă tinără care consider că însumează fi calităţile de care-mi vorbiţi. Plăcerea de a face parte dintr-o echipă porneşte fi însă, în primul rind, de la antrenor, de la cel care te conduce, te îndrumă, fi primul om care poate să-ţi spună ce trebuie să faci. Doresc să am, şi cred fi că aici i-am găsit, parteneri de joc care să lupte cu convingere, cu pasiune, să fi nu se descurajeze nici un moment, care să dorească şi să demonstreze că pot fi să obţină victoria in final, oameni care posedă o tehnică individuală foarte bună pe care s-o folosească în interesul colectiv... Nădăjduim că vorbele rostite de Radu Diaconescu vor fi de bun augur pentru meciul retur de la Ljubljana ! fi Nicoleta ALDEA fi RADU DIACONESCU DESPRE BASCHET SI PROFESIUNE• CUM SE JUCA VOLEI IN 1924 Printre puţinii spectatori ai unui neimportant meci de volei, de categorie inferioară, jucat pe un mic teren cu citeva luni în urmă, am avut surprinderea să-l văd pe FLORIN BRATAN, unul dintre „veteranii“ ziaristicii sportive, redactor al ziarului „Munca“. „ Prezent la volei 7 Vă credeam in... pregătire pentru cuplajul de fotbal de dupâ-amiazâ... — Voi fi de față și la fotbal, dar tot mai mult îmi place voleiul, de care-s legat de vreme mai indelungată. — Nu știam. De cind 7 — Păi, să ne întoarcem cu peste ib de ani In urmă, prin 1924, cind, fiind elev de liceu şi ducindu-mâ vara în tabăra O.N.E.F. (I.C.F.-ul de-atunci), am făcut cunoştinţă cu acest sport, care mi-a rămas la Inimă neclintit pînă azi... — Cum se juca acum 40 de ani? — Se juca pe un teren de 20X9 m, cu un fileu înalt de 270 cm. Intre 2 echipe compuse din 9 jucători, împărţiţi pe 3 linii (plasă, mijloc şi fund), cu locuri fixe şi cu nelimitate loviri de minge. Fiind cel mai mic, m-am specializat la serviciu, singurul post în care aveai voie să loveşti cu pumnul. Dar, anii au trecut, am crescut şi am avansat la fileu, trăgător. ...Şi a venit anul 1928. In vară a sosit o echipă din Turcia, care a arătat la Bucureşti adresa,iindu-i dreptul să-şi reprezinte ţară şi care dorea să joace în România. Conducerea sportului din acea vreme i-a îndrumat pe oaspeţi spre Eforie, la tabăra O.N.E.F.-ului, unde se ştia că tînârul profesor Nicolae Duţescu (de la care am învăţat acest sport) luptă pentru răspîndirea voleiului. MECIUL ROMÂNIA—TURCIA ŞI PRIMA „NAŢIONALA“ Meciul România—Turcia a fost îndată perfectat, hotărindu-se să jucăm în echipe de 6, fără drept de schimbare decît în cazul unui accident, cu posturi fixe, cu orlette pase pentru trecerea mingii peste fileu şi urmind să fie declarată învingătoare formaţia care va ciştiga seturi. Iar arbitrul — Nicolae Duţescu. Echipa noastră a fost alcătuită din : maiorul Emil Pălângeanu, locotenenţii Aftenie şi Al. Papană. „Dudu” Frim (ultimii doi — viitorii campioni mondiali de bob), profesorul Joja şi cu mine, numit căpitan, deşi aveam doar 17 ani. E drept, mşăt că „bombele“ mele erau mai tari decit ale tuturor... ..Turcii au apărut pe teren cu semiluna cusută pe tricouri. Noi — nicicum echipaţi pentru un meci internaţional, ci în obişnuitele noastre maiouri albe şi chiloţi negri. MARIA VENTURA, O FOARFECA ŞI UN CORDON TRICOLOR Dar a intervenit neprevăzutul , marea artistă Maria Ventura, care era de faţă, şi-a scos cordonul tricolor cu care era încinsă, a cerut o foarfecă, l-a tăiat în bucăţi şi a trimis-o pe Elvira Codeanupe-atunci o codană...! să ne fixeze cu ace de siguranţă pe tricouri micile tricoloruri ! Simt, şi azi fiorii momentului, imboldul de-a lupta din toate puterile pe care ni l-a dat... Şi-am început. Turcii —scunzi şi măi slăbi în atac, dar iuţi- plonjînd... ca-n apă şi scoţind tot. Noi — mai calmi, cu trăgători puternici şi o formaţie mai sudată. Eu la centru, trâgînd din ce-mi ridicau Pălăngeanu şi Papană (şi-mi dădea Papană nişte mingi !) şi pasîndu-i din cînd în cînd prin surprindere lui Pălăngeanu, care şi el era atacant. In linia a doua, în centru, Dudu Frim făcea adevărate lupinguri... Dar din galerie se auzea încurajatoare şi contaminantă vocea ascuţită a puştiului „Tică“ Dinischiotu (regizorul teatral de azi, Constantin Dinischiotu) !... începusem jocul la 17:30, ştiind ca ia zu.ou se mumeca. jnu ţinusem seama însă că pasele fără număr ne vor mînca timpul, aşa că inserarea ne-a jucat festa. Am întrerupt meciul la 2—1 pentru noi şi l-am continuat a doua zi la ora 10. A venit iarăşi lume multă în jurul terenului. In fruntea galeriei — ca şi în ajun — Ticu. Numai că n-a avut prea mare lucru de văzut, căci noi am cîştigat repede setul la 7 şi cu aceasta şi partida. PRIMA VICTORIE INTERNAŢIONALA Primul meci internaţional, prima victorie ! Am fost purtaţi pe braţe, ovaţionaţi şi niciodată nu voi uita clipele acelea ! A urmat un banchet în toată regula, la care însă eu, cu toată căpitănia mea, am fost singurul servit cu... limoffiadă im fine... Dar să nu închei povestirea, asta fără a-ţi aminti că federaţia de volei a luat fiinţă abia în 1930 şi că deci, dacă vrei să scrii, să treci între ghilimele echipa naţională din 1920... — Cind aţi abandonat voleiul 7 — în 1947 cînd, vizitînd o mină din Valea Jiului, o surpăturâ mi-a strivit trei coaste. Pe atunci, însă, nu mai jucam decît rar. Ultimul meci l-am susţinut în mai 1943, jucînd, în calitate de căpitan al echipei C.S.C., în prima finală de campionat naţional oficial, la Ploieşti, împotriva formaţiei S.R. 38, şi am cîştigat... După cum vezi, am motive destule să fiu atras de volei... ...Dar nu după-amiaza acelei zile, tot l-am întîlnit la cuplajul fotbalistic pe nea Florin, care avea de făcut cronica. Desigur, nu mai multă linişte, dacă apucase să vadă şi măcar un pic de volei în ziua aceea ! Emil VASILESCU Amintiri de acum 40 de ani... CUM A FOST OBŢINUTĂ PRIMA VICTORIE/ALI A „NAŢIONALEI“ VisiştH Două cronici 1. La izvoarele performanţei 2. Universitarii în întrecere Cu extrem de puţine excepţii competiţia sportivă nu şi-a prea găsit loc, pină acum, in tematica editurii de specialitate. Rezultate, scoruri, performanţe, relatări şi comentarii, trec rapid prin virful peniţei cronicarului sportiv in pagini de ziar şi — cu excepţia fotbalului — mai puţin In reviste trăind, in general, existenţaefemerei acestora. Evenimentul sportiv nu mai subzistă decît gravat pe o cupă, pe o medalie şi, fireşte, în amintirea celor implicaţi în el. Şi asta pentru că ni se pare, probabil, superfluă preocuparea pentru editarea unor anuare sportive unde competiţia se oglindeşte, de fapt, în cea mai sintetică expresie a sa: rezultatul brut. Aşa stînd lucrurile, trebuie să recunoaştem că au constituit o plăcută surpriză lucrările „La izvoarele performanţei“ şi „Universitarii în întrecere“, apărute, recent, în edituraS.N.E.F.S. Sunt lucrări de o factură aparte, un fel de cronici-album consacrate unor întreceri de mare amploare, campionatele şcolare şi universitare, care produc nu numai pasiuni şi ambiţii nobile RECENZII dar şi apreciabile contingente de „speranţe“, de viitori aşi ai stadioanelor noastre. Lucrările, datorate colegilor noştri T. Stama şi C. Alexe, nu circumscriu aceste evenimente la relatarea simplă şi caducă a unei cronici sportive. Ele caută — şi reuşesc in bună parte — să ne arate de unde pornesc aceste torente de tinereţe care inundă sălile şi stadioanele in prima fază a întrecerilor, cine şi cum le îndrumă paşii pe primele trepte ale măiestriei, aşa după cum, nu omit Să ne album aducă in prim-plan personajele importante ale întrecerilor : campioni şcolari şi universitari, profesori cu rezultate remarcabile şi, chiar, amintirile unor fruntaşi ai sportului nostru referitoare la Începutul consacrării lor in acest domeniu, consacrare care coincide adeseori cu participarea la campionatele şcolare şi universitare. Adăugaţi la aceste capitole rezultatele finale ale întrece-ţ rilor precum şi o ilustraţie bogată, care redă cu o remarcabilă pregnanţă frumuseţea şi dinamismul întrecerii spor-tive (realizată de T. Rolleih şi P. Romoşan) şi veţi conveni că formula aleasă este adecvată scopului urmărit. înainte, însă, de a încheia sintem datori cititorilor noştri o precizare: campionatele şcolare şi universitare care s-au bucurat de o asemenea atenţie au avut loc în... 1965 ! Noroc că factorii care au colaborat la realizarea acestor lucrări au avut buna inspiraţie de a adăuga la sfirşitul lor şi rezultatele întrecerilor din anul 1967 readucindu-le în actualitate. Altfel am fi Încercat o îndreptăţită nedumerire sau decepţie. Şi ar fi fost picat !^ (Urmare din pag. 1) săteşti puternice, ca să nu mai vorbesc de cele din oraşe. Acum totul se rezumă la formaţiile studenţeşti Politehnica şi Universitatea. Dar şi acestea se complac în a face selecţie doar din rîndurile studenţilor din anul I. Nu există o permanentă preocupare pentru creşterea şi promovarea juniorilor, nu se munceşte cu pasiune pentru păstrarea tradiţiei handbalistice din acest centru al ţării. Actuala conducere a sportului bănăţean nu face nimic sau aproape nimic pentru dezvoltarea handbalului. Cu10—15 ani în urmă se desfăşurau aici întreceri tradiţionale la care, din păcate, s-a renunţat. Numai o puternică şi susţinută activitate de redresare a handbalului ar putea face ca în Banat acest sport să revină pe treaptă pe care se afla cîndva. Şi, poate, reflectorul ziarului ar trebui să se îndrepte mai des asupra acestui colt de tară". GENERAȚIA JUCĂTOARELOR DE AZI NU INJELEGE SA FACĂ SACRIFICII... AURELIA SZÖKÖ — maestră emerită a sportului: „Am citit cu deosebit interes materialele publicate în pagina „Handbalul sub reflector". M-a interesat, în special, interviul luat antrenorului meu, prof. C. Popescu. Consider că ar mai fi trebuit adăugat că actuala generaţie de jucătoare nu înţelege să facă sacrificii pentru a ajunge la nivelul cerut aspiraţiilor la titlul mondial. Promoţia mea — care a adus handbalului românesc trei titluri mondiale — muncea la antrenamente mult mai mult, făcea totul cu pasiune, cu dragoste. Noi am iubit handbalul şi de aceea i-am dedicat — atunci cînd trebuia — toate preocupările noastre. Astăzi, majoritatea tinerelor handbaliste privesc activitatea de pregătire cu multă uşurinţă, mulţumindu-se cu faptul că au fost selecţionate în lot. Pentru ele aici se încheie capitolul îndatoririlor, în continuare au numai pretenţii. Este, desigur, o mare greşeală. Selecţionarea în lot trebuie să constituie un stimulent puternic pentru mărirea volumului de pregătire, pentru continua perfecţionare a măiestriei sportive. îmi pare rău că n-am putut încă să transmitem actualei generaţii pasiunea noastră pentru handbal. Dacă mai jucăm şi astăzi este pentru faptul că dorim să îndreptăm această greşeală". GH. EPURAN — publicist, fost jucător de handbal: „S-a greşit abandonîndu-se handbalul în 11. Mai ales în şcoli el poate atrage spre practicarea handbalului, în general, foarte mulţi copii. Desfăşurîndu-se pe un spaţiu larg şi nepretinzibid o tehnică deosebită, handbalul în 11 poate deveni un adevărat magnet. Specializarea, pentru una sau alta dintre cele două ramori, se poate face după ce copilul a prins gustul acestui sport. Pasiunea lui poate fi canalizată spre aproprierea tehnicii necesară în handbalul în 7 sau spre aceea specifică celui în 11. în orice caz, handbalul în 11 trebuie reconsiderat". ECOURI LA Aurelia Szökö, scriindu-și impresiile SUNT PENTRU RECONSIDERAREA HANDBALULUI ÎN 11 UNIVERSITARO ÎN ÎNTRECERE sportál 8,9,10... out TRATATIVE IN VEDEREA MECIURILOR CU „SQUADRA AZZURRA“ (TINERET) Se ştie că selecţionata detineret a ţării noastre a călcati cu dreptul In „Cupa Europei“. La 17 martie, speranţele boxului românesc vor avea de susţinut revanşa cu naţionala Franţei, acasă la ea. Rămîne însă — ca pînă atunci — să se dispute dubla confruntare cu reprezentativa de tineret a Italiei. Federația italiană a propus ca ambele partide să se organizeze în perioada 20 aprilie—15 mai. Forul nostru de specialitate a acceptat în principiu aceste date, propunînd ca primai întîlnire să aibă loc la 20 aprilie, în Ro- mânia, iar cea de a doua lajjr 8 sau 9 mai, in Italia. In a-* cest sens, au fost trimise acrişi sori federaţiei italiene) t( A.I.B.A.-el, yiiimmimiiiMiiiiiiiiiimiiimmiiiiiiiiiiiimijiiimiiiiMiniMiuimniimminffliimiitimHgj Turişti spre cota 1400 Foto! A. TRANDAFIRESCU ! I LA TEATRUL DE COMEDIE | |„SFÎNTUL“| I comedie de EUGEN BARBU 1 FiiiiMiimmiiimimmiiiimiiimmiuiimmimiimuiiiHimMiimiimmuimimimmiimii? £“îTj fUrmar» lîn paf. 1) lari, specialişti in scrimă, ziarişti cunoscuţi, au fost unanimi in a recunoaşte că, în floreta masculină, România deţine, pentru anul 1967, întîietatea pe plan mondial, tocmai prin maniera categorică în care reprezentativa ţării noastre a reuşit să-şi apropie trofeul suprem. După floretiştii noştri urmează cei ai Uniunii Sovietice, apoi cei ai Poloniei, Japoniei, Franţei şi Ungariei. Acest clasament poate să pară puţin contradictoriu prin petiţia Ungariei, tocmai pe locuil al 6-lea şi a Japoniei, pe locul 4. Adevărul este că floretiştii unguri au avut la mondiale o evoluţie inegală fau pierdut posibilitatea de a termina cel puţin în primele 4 locuri, printr-o înfrîngere nescontată la Japonia!), după Prin urmare, in probele de floretă, scrima românească deţine — în contextul anului 1967 — poziţii fruntaşe pe glob. Foarte bine! Acest fapt va da aripi sportivilor noştri pentru a ţinti tot mai sus. Numai că scrima nu se identifică doar cu probele de floretă. în alte două probe, cele de spadă şi saW.lt; ffb*f^ffs'noastră în ierarhia mondială ejSt» mai piţin cunoscută. iy[ Spadasinii români au arătat în cursul anului care a trecut, şi în special cu prilejul întrecerilor pentru „Cupa campionilor europeni", de la Heidenheim, că pot intra şi ei în discuţie la stabilirea fruntaşilor de pe continent (de fapt, cam aceiaşi care se întrec şi la mondiale). Locul 5 la această competiţie vorbeşte de la sine de posibilităţile spadasinilor noştri. Nu trebuie Nr. 64 (5498) SCRIMA ROMÂNEASCA cum trăgătorii niponi s-au impus printr-un simţitor progres. De asemenea, echipa Franţei, fără Magnan, n-a mai avut forţa-i cunoscută, n-a mai constituit un „4“ suficient de redutabil (nici măcar în raport cu anul 1966, cînd a terminat finala pe locul 4). Floreta noastră feminină a confirmat, în anul care a trecut, clasa ei ridicată, realizînd la mondiale un preţios loc 3. Fireşte, pretenţiile cunoscătorilor ar fi fost, poate, mai mari faţă de fete, anticipîndu-le —cel puţin — posibilitatea de a fi prezente în finală. Dar, unele inexactităţi în meciurile din preliminariile turneului final, precum şi o înfrîngere nescontată la Unghia le-a scos din lupta pentru primele două locuri. Ele şi-au disputat medalia de bronz în compania floretistelor Italiei, pe care le-au întrecut la o diferenţă de 6 truse. Specialiştii prezenţi în Canada auţinut însă să sublinieze că sportivele României, dacă ar fi putut ajunge în finală, ar fi fost în măsură să repete performanţa băieţilor, dat fiind faptul că trăgătoarele Uniunii Sovietice au strălucit mai puţin ca de obicei. Dovadă: o singură tuşă le-a despărţit de formaţia Ungariei. Se ştiu însă dificultăţileprin care au trecut antrenorii români in alcătuirea celui mai bun „4" pentru mondiale, cu două sportive de prim plan, Olga Orban-Szabo şi Maria Vicol care întrerupseseră o lungă perioadă de vreme activitatea, în condiţii normale, ^esdg«T,%posibilitatea de a a^mnge^Sţfonală (şi poate chiar mult...) n-ar fi fost exclusă. Sâ^grtllS1, pentru anul 1967, flotla noastră feminină se situează pe locul 3, după Uniunea Sovietică şi Ungaria şi înaintea Italiei, Poloniei şi Franţei. Comparativ, aceasta înseamnă un progres faţă de 1966 (locul 4), dar un regres, dacă ne raportăm la anul 1965, cînd echipa — aceeaşi, de altfel — a terminat pe locul 2. Performanţa de acum trei ani de la Paria rămîne, deocamdată, cea mai valoroasă la floretă fete, uitat că tot în 1967, la mondialele pentru tineret, medalia de aur a fost prinsă pe pieptul unui sportiv român, Anton Pongrat, un produs de autentică valoare a spadei din ţara noastră. Dar, la mondialele pentru seniori, spadasinii României n-au fost prezenţi. Specialiştii n-au fost suficient de curajoşi în a credita pe trăgătorii la această probă. Previziunile lor asupra posibilităţilor acestor sportivi au fost cel puţin reţinute. Nu căutăm un cap de acuzare, însă promovarea spadasinilor noştri în cit mai multe competiţii internaţionale şi, categoric, in confruntarea mondială, înseamnă un cîştig imens. El echivalează cu lărgirea continuă a cunoştinţelor, a experienţei. La fel (sau aproape la fel) s-au petrecut lucrurile şi la sabie. Comparativ cu spada, proba de sabie a reuşit să se afirme cit de cit: în 1957 şi în 1963 a fost şi in turneul final la mondiale. Dar, şi aici lipsa de curaj şi de încredere a antrenorilor au determinat o regretabilă rămînere în urmă a acestei probe. Sabrerii noştri n-au participat nici la întrecerile pentru „C.C.E.“, deşi aveau acest drept. Trebuie înţeles că spada şi sabia nu pot rămîne la nesfîrşit „copiii vitregi“ ai scrimei noastre, că şi trăgătorii de la aceste probe sînt capabili să realizeze progrese şi implicit performanţe de răsunet pe plan internaţional, mulţi dintre cei care încă activează şi indiscutabil elementele din generaţia care vine. Pentru aceasta însă le trebuie concursuri, cu mai multe concursuri. Nu se poate ajunge la performanţă, chiar dacă ai lucra zilnic citea ore sau te-ai întrece asalturi in şir cie colegi de club sau trăgători arhicunoscuţi din ţară. Sunt necesare şi concursuri internaţionale. Iată de ce este de salutat Iniţiativa federaţiei de resort, de a lărgi pentru acest an sfera activităţii competiţionale a spadasinilor şi sabrerilor noştri. Trăgătorii fruntaşi ai celor două probe urmează să fe presenţi la mai bine de 30 de întreceri internaţionale.