Ştiința şi Tehnică, 1989 (Anul 41, nr. 1-12)

Numerele paginilor - nr. 4 - 29

i­ m Spre toamnă, cînd se pune pe îngrăşat, căutînd să-şi dubleze stratul de grăsime de la 4-5 cm la 8-10 cm, umblă mai ales după ghindă şi jir, aducînd unele pagube pepinierelor silvice din preajma viez­urinei sale. Dacă trăieşte mai departe de pepi­niera nu este dăunător, fiind un animal greoi, bursucului nu-i place să facă depla­sări la mari distanţe. Totuşi, dacă este de­ranjat de cîini sau chiar de colocatara vul­pe, părăseşte vizuina ca să-şi facă alta, aiurea, într-un loc mai ferit. Oriunde ar trăi nu-i displace apropierea de un fiu sau o baltă, căci este un foarte bun înotător şi, ţinînd la curăţenie, se scaldă cu poftă dacă are prilejul. Pe întinsul său areal din Eurasia, dato­rită diversităţii biotopurilor şi condiţiilor de trai, specia tip s-a împărţit într-o mul­ţime de subspecii. (Zoologii taxonomişti au identificat în jur de 24.) Cea mai bine cunoscută nouă este subspecia euro­peană (Meles meles meles L.), răspîn­dită în toată Europa pînă la Munţii Urali, Caucaz şi fluviul Volga, dar lipsind din Pe­ninsula Scandinavia şi din toate insulele Mării Mediter­ane (Sicilia, Sardinia, Corsi­ca, Baleare).In Uzbekistan şi Transcauca­zia trăieşte bursucul mic (Meles meles canescens Blauford 1878), mai deschis la culoare, cu nuanţe de gălbui în blană. In Asia Centrală şi sudul Siberiei se află răs­pîndit bursucul de nisip (Meles meles laptorhynchus Milne Edwards 1867), iar în Extremul Orient aşa-numitul bursuc de Amur (Meles meles amurensis Schrenck 1858). Ciţi viezuri se află în ţara noastră? Este greu de spus. Specialiştii cinegeticieni Va­sile Conta şi Mihai Bodea apreciau efecti­vul de bursuci la cca 15 000 capete („Vi­natul României", Editura Agro-Silvică Bucureşti, 1969). Sînt prea mulţi sau prea puţini? Numai studii ecologice exhausti­ve, făcute ani de-a rîndul în teren şi fără ideea preconcepută de animal folositor ori dăunător, ne-ar putea da răspunsui corecte la cîteva întrebări majore despre viaţa viezurelui şi rolul său în economia naturii. Unii îl acuză, cu siguranţă pe ne­drept, de a fi stricător pentru vînatul cu pene. Din această cauză „pseudokinege toii" (falşii vânători) îl urmăresc cu îndîrji­re, folosindu-se de cîini şi de capcane. Vî­nătoarea sau, prinderea bursucului nu este un lucru uşor. Animalul ar trebui îm­puşcat cît mai departe de vizuină. Die că a fost rănit, el se retrage repede în gale­riile sale subterane, care ar trebui exca­vate cu trudă, fără a avea certitudinea capturării lui. Dacă viezurele nu este ră­nit, cîinele întotdeauna trebuie să se dea bătut! Pur şi simplu nu poate scoate săl­băticiunea din vizuină. Astăzi valoarea blănii de viezure - o blană foarte călduroasă - nu este prea mare. Geamantanele nu se mai confecţio­nează din pielea lui, iar părul său nu se mai foloseşte, ca altădată, pentru fabrica­rea pensulelor de bărbierit. Din păcate, în detrimentul paşnicului animal, se produc artizanal podoabe pentru pălăriile vînăto­reşti. Oare merită ca pentru un „bun" fără mare valoare să fie răpusă viaţa unui ani­mal care contribuie la menţinerea echili­brului ecologic din pădure într-o măsură mult mai mare decît pagubele prezumtive pe care le-ar putea săvârşi? Este o între­bare ce necesită atît o serioasă meditaţie asupra vieţii sălbăticiunilor, cît, mai ales iniţierea unor studii ecologice care să lă­murească natura învinovăţirilor pe ne­drept puse în spinarea viezurelui. Ш MARGARETA BORCEA. VIOREL SORAN 4/1989 MEDICINA LITIAZA RENALA • Litiaza renală - sau, în limbajul nespecialiştilor, calcula renali - constituie o maladie ce afectează, actualmente, 3% din popu­laţia mondială • Graţie progreselor considerabile înregistrate în ultimii zece ani în domeniul chirurgical, dar şi în înţelegerea fiziopatolog­iei acestei afecţiuni, urologul se află astăzi în situa­ţia de a pune un diagnostic mai corect şi de a prescrie un trata­ment eficient, pe cît posibil adaptat fiecărui pacient • έ R­inichii mamiferelor sînt alea­­găW tuiţi, în principal, dintr-un an- ЩЖ samblu de tubi uriniferi, unita­­■* tea lor structurală şi funcţionala fiind nefronul. La om, numai unul din­tre aceste organe pereche posedă peste un milion de nefroni, suprafaţa totală a tubilor renali evaluîndu-se la cca 8 ml. O asemenea dezvoltare lasă să se întrevadă importanţa schimburi­lor ce se desfăşoară între lichidul din afara acestor structuri, adică sîngele, şi cel din interiorul lor, urina provizo­rie, denumită astfel deoarece se transformă progresiv de-a lungul tra­seului său către vezică. Modificările care survin în formarea ei sînt rezulta­tul a trei procese fundamentale, şi anume filtrarea glomerulara, reab­­sorbţia şi secreţia tubulare. Prima etapă se desfăşoară în segmentul pro­ximal al tubului urinifer, la nivelul unei reţele de capilare, glomerulul lui Mal­pighi, în urina primitivă sau, mai co­rect, în filtratul glomerular, întîlnindu­­se toate componentele plasmei san­gvine, cu excepţia proteinelor, care, în condiţii normale, nu traversează acest filtru. Următoarele două etape intervin în celelalte segmente ale tubului urini­fer, ce îndeplinesc deci o funcţie du­blă. Pe de o parte, sînt reabsorbite atît unele dintre substanţele care, datorită greutăţii lor moleculare mici, au trecut prin filtrul glomerular —­ cazul gluco­zei, al ionilor de sodiu, calciu, potasiu, al ureei —, cît şi o mare cantitate de apă (80-85%), proces ce are ca rezul­tat concentrarea urinei primitive şi for­marea celei definitive. Pe de altă parte, tubul urinifer secretă diferite sub­stanţe, mecanism cu rol deosebit de important în menţinerea echilibrului acido-bazic al urinei. Ceea ce a îngreunat pînă în prezent tratarea litiazei renale este etiologia sa multiplă. „Pietrele" se formează întot­deauna din sărurile minerale aflate în urină, dar — din păcate — dereglările fiziologice subiacente sînt diverse. în toate cazurile însă sărurile se solidi­fică încetul cu încetul și produc crista­le, cristalizarea contribuind la creşte­rea calculului. Şi cu cît acesta devine mai mare cu atît mai problematică este eliminarea sa spontană. Pentru a clasifica litiazele aparatului urinar, profesorul Glenn M. Preminger de la Centrul medical al Universităţii din Dallas (S.U.A.) a folosit caracteriza­rea lor pe baza anomaliilor subiacen­te, deoarece — susţine el într-un arti­col publicat de revista „La Recher­che”, 199, 1988 — în peste 90% din cazuri acestea se datorează dereglări­lor de metabolism. Calculii pot fi întîl­­niţi în întregul aparat excretor, adică în rinichi, în uretere sau în vezică. Şi cu toate că apariţia lor are cauze dife­rite, majoritatea sînt de natură calca­­roasă. Printre tulburările imediate ob­servate enumerăm: hipercalciuria (40-75% din cazuri, în raport cu an­samblul calculilor), deci prea mult calciu în urină; hiperuricozuria (10%), exces de acid uric în urină; hiperoxa­­luria (sub 5%), o cantitate sporită de oxalat în urină; hipocitraturia (5%), o lipsă de citrat în urină. Să le analizăm foarte pe scurt Se știe că un procent crescut de calciu în sînge (hipercalciuria) contri­buie la formarea calculilor renali, urina fiind suprasaturată în săruri de calciu. Motivul acestei „abundențe" exagerate? C.Y.C. Pak, de asemenea de la Universitatea din Dallas, consi­deră că există cel puţin două cauze care ar explica acest fenomen. în pri­mul rînd, o prea mare cantitate de cal­ciu trece în sînge la nivelul intestinu­lui, hiperabsorbţie ce antrenează mă­rirea procentului de calciu circulant şi, în consecinţă, a celui filtrat de glome­rulul renal. in acelaşi timp se constată o scădere a activităţii parathormonu­­lui (hormon secretat de paratiroidă), care are rolul de a creşte cantitatea de calciu sangvin prin eliberarea celui osos, dar şi de a interveni în favoriza­rea reabsorbţiei sale prin tubul urini­fer; deci în absenţa lui calciul rămîne în urină, contribuind la formarea cal­culilor. In al doilea rînd, anomalia se situează la nivelul reabsorbţiei tubu­lare renale, evidenţiindu-se, exact in­vers faţă de situaţia precedentă, o re­ducere a concentraţiei în calciu a plasmei sangvine, fapt ce antrenează o stimulare a activităţii parathormonu­­lui. Mobilizarea excesivă a calciului osos provoacă o sporire a absorbţiei sale intestinale, ceea ce are ca urmare transformarea în rinichi a vitaminei D într-una din formele metabolizate (cea care favorizează absorbţia intestinală a calciului). Ca şi în situaţia anterioa­ră, superabundenţa calciului în plasmă duce la o mărire a cantităţii fil­trate de glomerulul renal. Spuneam că şi excesul de oxalat contribuie la formarea calculilor cal­­cici. La om, originea acestuia este dublă, o parte — sub 10% — prove­nind din alimentaţie (măcriş, revent, spanac, fasole verde, ceai, cafea), iar 90% fiind metabolizaţi de ficat. Aşa­dar, hiperoxaluria prezintă două for­me: cea congenitală şi cea dobîndită. în prima dintre ele, perturbările enzi­­matice ale activităţii metabolice a fica­tului determină o creştere a eliminării urinare a acidului oxalic sau a acidului glicolic (produs ce intervine în trans­formarea oxalatului). Această acu­

Next