Ştiința şi Tehnică, 1996 (Anul 48, nr. 1-12)
Numerele paginilor - nr. 1-2 - 2
ianuarie/februarie 1996 tudiul particulelor elementare, adică al structurii intime a materiei, se află la loc de cinste. Acest lucru este demonstrat şi de Premiul Nobel obţinut, în 1995, de fizicienii americani Martin L. Perl şi Frederick Reines. Ei au studiat în detaliu două particule extrem de interesante: particula tau și neutrino. Martin L. Perl (n. 1927) a condus echipa de la acceleratorul liniar din Stanford (California) care a descoperit existența reală (nu numai teoretică) a particulei tau, un fel de frate mai mare a electronului (este de 3 500 ori mai greu decât acesta din urmă). Pentru aceasta a fost nevoie să se producă ciocniri de înaltă energie între electroni şi pozitroni. în urma anihilării lor s-au găsit, în urma unor analize foarte minuţioase, dovezile care au confirmat existenţa particulei tau. Frederick Reines (n. 1918) a reușit, într-o misiune aproape imposibilă, detectarea particulei numită neutrino. Această stranie componentă a materiei a fost prezisă de către Wolfgang Pauli. Spunem că această "misiune era aproape imposibilă" deoarece neutrino are neplăcuta proprietate de a interacționa foarte slab cu materia. Practic o asemenea particulă poate traversa planeta noastră fără a pierde o cantitate semnificativă de energie, deci este foarte dificil de detectat. F. Reines a utilizat noul reactor de la Savannah River care emitea un puternic flux de neutrini, mărindu-se astfel probabilitatea detectării lor. Să adăugăm faptul că în urma confirmării existenței acestei particule s-a mai adăugat o cărămidă importantă în "rafinarea" teoriilor privitoare la originea Universului. Premiul Nobel pentru chimie a răsplătit, în anul 1995, cercetările întreprinse asupra stratului de ozon al Pământului, un subiect de extremă actualitate. Stratul de ozon a devenit de câţiva ani buni un subiect de senzaţie pentru presă, deoarece distrugerea sa în urma activităţilor umane este dramatică, punând în primejdie însăşi existenţa vieţii pe planeta noastră (cel puţin în forma pe care o cunoaştem). De aceea cercetările privitoare la stratul de ozon au căpătat, mai ales în ultimele decenii (o dată cu descoperirea unei “găuri” în stratul de ozon deasupra Antarcticii), o importanţă deosebită, lucru care nu putea să scape comisiei care acordă anual premiile Nobel. în acest domeniu s-a făcut remarcaţi trei cercetători: olandezul Paul Crutzen şi americanii Mario Molina şi Franck S. Rowland. Primul dintre ei a elaborat, în 1970, un model matematic al stratului de ozon şi a analizat influenţa activităţilor industriale şi a gazului de eşapament (care conţin oxizi de azot) asupra deteriorării acestuia. Molina şi Rowland au studiat influenţa negativă a clorofluorocarburilor (CFC) asupra ozonului, începând cu anul 1974. Comunitatea internaţională, alarmată de concluziile celor trei cercetători, a încercat să preîntâmpine această ameninţare şi, în urma protocolului de la Montreal (1988), s-a decis ca până la sfârşitul secolului să se elimine utilizarea CFC-urilor. EMBRIONUL NOBEL L a început, un morman de celule, în final, un embrion organizat. Ce se întâmplă în acest interval de timp şi de ce? Iată numai câteva întrebări la care încearcă să răspundă genetica dezvoltării, o disciplină tânără în plin avânt, şi laureaţii Premiului Nobel ‘95 Christiane Nüsslein- Volhard, Germania, Edward A. Lewis şi Eric F. Wieschaus, SUA. Toţi trei au cercetat mecanismele genetice ce intervin în controlul primelor etape ale dezvoltării embrionului, identificând genele purtătoare de informaţii cheie, genele homeotice, care determină organizarea corpului după axa antero-posterioară şi dorso-ventrală. Studiile au fost efectuate pe musculiţa de oţet - Drosophila melanogaster -, insectă care dă o nouă generaţie la fiecare zece zile. Această rapiditate a reproducerii a făcut ca ea să fie un “star” de laborator în cercetarea genetică, cu atât mai mult cu cât se pot obţine extrem de uşor mutante, uneori spectaculoase. De exemplu, Drosophila cu patru aripi. Cercetând genele acestei mutante, ale cărei balansiere au dispărut în favoarea unei perechi de aripi suplimentare, Lewis a descoperit secvenţele de DNA direct implicate în formarea şi amplasarea organelor. Sunt genele homeotice, comune tuturor organismelor complexe, inclusiv plantele. Astfel, a fost deschisă calea înţelegerii malformaţiilor congenitale la om. E. Lewis Pagină realizată de VOICHIŢA COMĂNEANŢU şi CRISTIAN ROMAN ACTUALITĂŢI ST Premiul Nobel Laureaţii din 1995 DOUĂ PARTICULE OZONUL ÎN PERICOL Marlin, L. Perl F. Reines M. Molina E. Wieschaus C. Nusslein-Volhard