Ţara Noastră, octombrie 1934 (Anul 12, nr. 700-724)

1934-10-01 / nr. 700

Eclipsarea ideii de autoritate Una din cauzele relelor ce bântuie societatea noastră de astăzi, este, de­sigur, slăbirea din ce în ce mai mult a ideii de au­toritate. Nu există instituție de Stat unde acest fapt să nu se remarce în mod indubitabil, pen­tru orice analist al problemelor sociale. Sunt vestigii cari îngri­jorează până și pa cei mai opti­miști oameni, cu dragoste de țară. Este explicabil, de alminteri, această îngrijorare, fiindcă pâr­ghia oricărei societăți bine înte­meiate arată felu cum e susți­nută ideea de autoritate. Ea o­­glindeștte tăria de conștiință a cetățenilor, spiritul de abnegație, de jertfă și de devotament pen­tru binele obștesc. Intr’o societate in care aceste virtuți civice sunt cerinți sufle­tești ale indivizilor, drumul as­censiunilor spre mai bine e fe­ricit deschis. Și, din contră, în­­tr’o societate în care aceste vir­tuți sunt slăbite — cum e socie­tatea noastră de azi —, tot felul de promiscuități și de mișelii se manifestă. De aceea, o primă preocupare a oricărui om politic trebue să fie ațintită cu stăruință asupra acestei chestiuni. Ceva mai mult, valoarea unui bărbat de stat, este direct proporțională cu a­­firmarea acestei idei de autori­tate. N’a existat, de când e is­toria, vreun om mare care să fi realizat într’adevăr, ceva pozitiv și creator pentru o societate, popor sau națiune, fără ca, în primul rând, să-i dea acestei idei o reală afirmare. Astăzi, popoarele cari au putut face un pas serios pe linia rea­lizărilor sufletești și materiale, au făcut-o prin salvgardarea a­­cestei idei­ forță. Probe ? Avem destule. Gândiți-vă bună­oară, la Italia, Germania, Japonia, și ne veți da dreptate. Deci, secre­tul izbânzilor mai noi al acestor popoare stă, mai ales, în afir­marea acestei idei, întreg progresul omenirii e în strânsă legătură cu ideia de au­toritate, după cum tot regresul semnalat în istorie este în strân­să dependență de realizarea a­­cestei idei. Așa fiind, se explică marasmul social de astăzi, fiindcă nici­on­dată, la noi ideia de autoritate n’a suferit o mai teribilă eclip­­sare. Ea poate să se explice, în altă ordine de idei, ca un reflex al democrației deșănțate, asupra căreia lectorii ziarului „Țara­ Noastră” au avut prilejul să se edifice necontenit. Tot așa, de altă parte, lumea se poate convinge câtă dreptate avea șeful partidului Național- Agrar, d. Octavian Goga, care, de la întemeierea partidului, afir­mă ca o primă condiție de re­­naștere morală și materială a țării, reabilitarea ideii de autori­tate. Iată, însă, că pr­etutindeni în Europa se afirmă aceiaș nevoie de ordine și disciplină. Țările în care ideia de autoritate a trium­fat, și-au găsit echilibrul lor po­litic și-și concentrează toate e­­nergiile naționale spre o singură țintă. Iar popoarele, unde există nețțelegeri și directive contradic­torii, se resimt de criza prin care trec și tind spr­e o însănătoșire. Dar noi, ce facem ? Răspunsul să-l caute fiecare în conștiința lui. ! Bilanțul ră­spundeților Sfârșitul acest­i săptămâni coincide cu incheiere­a, audierilor in afacerea „Skoda”," Comisia de anchetă parlamen­tară iși va întrerupe lucrările pentru zece zile. Apoi, se va in­­truni din­ nou, pentru ultima oa­ră, spre a încheia raportul. Așa­dar, am ajuns la sfârșit.... Ar fi timpul să răsuflăm ușu­rați. Dar sfârșitul cercetărilor n­u ne-a prezentat încă bilanțul afacerii, acolada sub care să fie prinși, pentru eternitate, vinova­­ții. Această socoteală a socoteli­lor este așteptată cu înfrigurare, cu nervii încordați și cu pumnii strânși de către mult răbdătoa­rea noastră opinie publică. De ce n'am recunoaște, avem o opinie publică neobișnuit de pa­cientă. Zile, săptămâni și luni de.arândul, cetățenii au urmărit cu ascuțită atenție mersul cer­cetărilor. Și au răbdat. Au răbdat să vadă pe atâți amici național-ță­­răniști ai lui ,Seletzky gen Ilie lazăr ridicând mâinile cu bine căptușite mănuși de bancnote pentru apărarea unui samsar al soartei țârii. Au suportat să audă atâtea grozăvii, debitate cu fleg­mă sau impertinență de amicii companiei Maniu-Seletzky. Au răbdat­ aceste milioane de cetățeni, și au tăcut. Astăzi, in­strucția comisiei de anchetă par­lamentară s’a terminat. Și odată cu ea , paciența opiniei publice. Trebuie, deci, stabilit cât mai repede bilanțul responsabilități­lor. Cu această ultimă socoteală este periculos să se întârzie. Nu este bine să fie întinsă sfoara prea mint. Căci,­­atunci cetățenii știu să aplice­ singuri justiția și să fur­nizeze, prin ei inșiși, cravate pu­țin comode la beregățile bandiți­lor. In așteptarea publicării acestui rezultat justițiar dorit de toată lumea dornică de dreptate, cre­­dem nimerit să amintim de acei, cari se profilează de pe acum, cu preciziune, în prim - planul f­rescei skodiștilor. Iată-l, în pri­mul rând, pe d. Iuliu Maniu: Sub guvernarea sa, s’a făcut chiagul întregii afaceri cu armament. Sub mâna sa tutelară, Seietzky a putut ajunge cel mai influent om, la toate departamentele. Din familiala sa dragoste față de ne­­potul său, d. Romulus Boilă s’a putut vedea acest patron de găi­nărie în calitatea, mult sunătoa­re, de specialist in problemele de apărare a țării. Mai e nevoie, după toate acestea, să arătăm unde ar trebui să fie locul d-lui Iuliu Maniu ? Mână ’n mână cu d-sa, apare nepotul d-lui Iuliu Maniu, d. Romulus Boilă. Proprietarul mi­­n­elor de la Arieș (neproductive de pe vremea lui Bosi­ bista!) era, înainte de venirea la putere a unchiului său, un pârlit de cea mai înduioșătoare speță. Destul să amintim că, în 1927, a fost dat in judecată de blănăria fraților Martonffy pentru o datorie ne­achitată de ... 200 (două sute­) lei­ iar în 1928 era trimis justi­ției, pentru faptul de a nu fi găsit, în întreaga sa gospodărie, suma de 2000 (două mii) lei, pe care o datora unui d. băcan Valer Pascu. Lucrurile acestea se pe­­treceau, în anii 1927 și 1928. In acea vreme, d. Romulus Boilă era sărac lipit pământului! Imediat ce unchiul său ia con­ducerea țării și chestiunea fur­nizării de armament devine de stringentă actualitate, d. Romu­lus Boilă, care începuse sonda­­giile la „Skoda”, depune la bancă, rând pe rând, sute de mii de lei și adună 95 milioane 201.882 lei, depuși la „Institutul de credit comercial” și la banca ,,Albina”, din Cluj! Coincidență . Nicidecum. Pen­­tru ca nepotul d-lui Iuliu Maniu nu poate indica de unde i-au provenit d.sale, pârlitului din 1927 și 1928, miloanele din 1930. Astfel a operat dinastia Maniu. Și exemplul d-lor , Iuliu Maniu și Romulus Boilă, a fost urmat și de d-nul general Cihosky și de d. Ilie Lazăr și de d. Virgil Madgearu și de toți ceilalți. Responsabilitățile sunt, deci, clare. Să așteptăm trimiterea ce­lor vinovați în fața justiției! Ion Jelea PARTIDUL NATIONAL-TARANESC IN FAȚA CELOR TREI INSTANȚE - Opinia publică, Comisiunea de anchetă și Justitia tării - Din îndelungatele și emoțio­nantele discuți­uni care s’au făcut în jurul scandalului „Skoda“, conștiința publică a poporului nostru a stabilit un adevăr: ab­soluta vinovăție a partidului na­­țional-țărănesc de onerosul și ru­șinosul contract. Nu există un su­flet de român, cinstit, patriotic, legat cu soarta sa de soarta țării, care să nu strige în dealungul ei această vinovăție. Nu există un „contra-argument“ pe care cei in­teresați într’un fel sau altul îl lansează, care să poată rezista în fața certitudinii generale, că par­tidul național-țărănesc a izbit din plin în prestigiul și integrita­tea cinstei românești. Iar vinovă­ția partidului se complică : ea a atins interesele materiale ale ță­rii noastre. Astăzi, prin urmare, acest par­tid stă în fața celor trei instanțe ale cugetului țării: OPINIA PU­BLICA, COMISIUNEA DE AN­CHETA și, ca o consecință a vi­novăției dovedite, el va fi împins să apară și în fața INSTANȚE­LOR JUDECĂTOREȘTI. Opinia publică a țării noastre a fost zguduită de afacerea „Sko­da“. Multă vreme o confuzie mește­șugit susținută, nu a îngăduit ju­decății generale a poporului să se clarifice în privința vinovățiilor reale ale partidului național-ță­­rănesc. Toată lumea bănuia vino­văția lui, îi lipsea însă elementele de sprijin. DOVEZILE REALE, pe baza cărora să stabilească o certitudine net­irbită și să fixeze un verdict de condamnare mora­lă. Astăzi, confuzia e risipită. Amănuntele, care abundă în jurul faptelor grave săvârșite de guvernul Maniu în 1929- 1930, nu fac altceva decât să se sintetizeze pe linia clară a unei complicități, de care­ proporții vor trebui de acum înainte cântărite și pedep­site. Și din dribuirile sale, din presentimentele timide de la înce­put, opinia publică român­ea­scă, în calitate DE PRIMA INSTAN­TA, înscrie în cartea marilor in­famii ale­­ timb­ului, vinovăția in­famă a partidului național-țără­­nesc. Toate categoriile sociale, toate clasele­­ societății , burghe­zia, muncitorimea, țărănimea, in­telectualitatea și armata țării, ridică unanim mâna în sus pen­tru a schița gestul grav și defi­nitiv, prin care un popor întreg strigă vinovăția partidului națio­nal-țărănesc. Prea des, prea ris­cant și-a bătut joc acest partid de opinia publică a țării : atâta lume a crezut că acest partid nici nu a băgat de seamă că există în România o opinie publică. In fierbințeala sa demagogică acest partid s’a folosit de opinia publi­că, pentru ca — exploatând-o în anii de după războiu — să o indice ea pe o forță suverană, în numele căreia el cerea puterea. Cine știe, dacă partidul național- țărănesc ar fi putut să obțină în 1928 cârma statului, fără spriji­nul opiniei publice a României din anii aceia. Și de ce să nu spu­nem adevărul ? Era un timp, când opinia publică a țării noastre se identificase cu soarta, cu reven­dicările, cu iluziile, cu întregul sistem de minciuni și demagogie al partidului național-țărănesc. Nu cunoaștem în istoria politică a țarii noastre o bucată de timp, în care opinia publică românească să fi fost mai rătăcită, mai sedu­să, mai inaptă în judecățile sale, ca în anii aceia, când pe ea se înstăpânise și cu ea se confunda­se partidul național-țărănesc. Chemările noastre de trezire nu numai că nu erau luate în sea­mă, nu numai că ele răsunau ca voci profetice pierdute în pustiul neîncrederii,—eile erau în schimb considerate nu mai mult ca înjo­sitoare calomnii. Da, da, să spu­­nem adevărul. NoI eram, pe a­­tunci, în divergență cu opinia pu­blică a țării, care stătea ca o trambulină la dispoziția ascensiu­nilor național-țărăniste. Dar am așteptat, ca timpul să ne dea dreptate, să ne confirme drepta­tea, să ne spună ce infailibile au fost previziunile noastre. Spre sa­tisfacția noastră, astăzi opinia publică a țării întregi se ridică tumultos și torențial împotriva partidului demagogic și-l țintueș­­te la stâlpul infamiei. PRIMA IN­STANTA S’A PRONUNȚAT. PRIMA SENTINȚA POZITIVA S’A ROSTIT. Dar chiar dacă partidul națio­­nal-țărănesc nu pune nici un preț pe această instanță, vine comisia de anchetă ale cărei rezultate de cercetări sunt sub ochii tuturor românilor. Și această instanță a stabilit vinovăția morală și efecti­vă a partidului național-țărănesc. Se vor găsi mulți, cari să pună la îndoială obiectivitatea cercetărilor ei, fiindcă, de când e lumea, con­damnații au tăgăduit toate cali­tățile­­ cercetărilor obiective. Dar asta nu importă. Comisia parlamentară de anchetă a lucrat sub perspectiva istorică. Și asta nu este lucru mic și puțin : un partid, ca ețrl incriminat și dove­dit vinovat­­,avusese cândva pre­tenția să facă o istorie, să facă istorie nouă în viața poporului român. Și rolul, precum și func­ția acestei comisii a fost tocmai să dovedească vinovăția reală a celor ce au necinstit renum­ele de onoare și cinste a țării, ajungând la rezultatul exasperant, dar și îmbucurător, că partidul națio­­n­al-țărănesc a a­vut intr’adevăr istorie, dar c [UNK] ÎN­ ORIE NEAGRA o istorie de moravuri, o istorie a demagogiei democratice în plină și ireparabilă prăbușire. Spre cinstea conștiinței roma­­nești, comisiunea de anchetă stabilit pe deoparte VINOVAȚI.­ MORALA A PARTIDULUI NA­ȚIONAL ȚARANESC, precizam în acelaș timp, ca o consecinț logică, și RĂSPUNDERILE PE­NALE în marea panama a regi­mului din 1929—1930. Spre satis­facția noastră, și aceasta a doa instanță, care reprezintă parla­mentul român, care reprezință suveranitatea și cugetul nației se declară împotriva acestui par­tid, ca autor al dezastrului cu­prins și exprimat prin scandalul „Skoda“. Rămâne înalta Curte de Casa­ție, ca organ suprem al justiție tării. Va veni, credem, în curâm timpul — doar concluziile com­i­siei sunt gata — când autorii di­recți ai panamalei „Skoda“ va fi înaintați spre judecare în fa­ța tribunalului suprem. Nu anticipăm, mereu din acela bun simț care a întovărășit jude­cățile noastre în elucidarea ade­varului monstruos au­ guvernări național-țărăniste și al triștilo­­r eroi­ Dar este suficient să vedem ce măcar unul, doi sau, poate, ma mulți din reprezentanții mai mai sau mai mici ai regimului să fie traduși în fața instanței supreme ca să exclamăm cu un profund răsuflu de ușurare . Am avut, am avut dreptate Partidul național-țărănesc s'a ri­dicat din profunzim­ile tulbura­te ale vieții publice de după răz­boiu, ca să dea lovituri mortale neamului românesc, lovituri pe care le-a dat, dar pentru care [plătește astăzi scump. Și încă ceva. Oricât a fost nea­­tră și dezastruoasă activitatea a­­cestui partid al democrației de­­magogice, țara și poporul prin­­săș reacțiunea lor la timp util .ic trrzece cel mai mare opt e­misi­­n privința calităților morale și a perspectivelor de viitor ale neamului românesc. îoei Balint ---------——^V­ Problema Sarre Press germană despre plebiscitul din 1935 — Berlin, 29 (Rador). — Agenția ,­D. N. B.” transmite următoa­rele : „Deutsche Diplomatische Poli­tisch Corespondenz” ocupându-se despre declarațiile făcute in con­­siliul Societății Națiunilor de că­tre­­ Barthau, asupra chestiunii Sarre, scrie că activitatea fran­ceză în chestiunea poliției din Sarre nu tinde la asigurarea li­bertății și sincerității plebiscitu­lui, așa cum s’ar părea, ci la sta­­bilirea existenței „responsabilită­ților particulare pe care Franța le-ar avea în această chestiune”, așa cum reiese de altfel chiar din textul declarației d-lui Bar­­thou. In fond, Franța cere ca poliția in Sarre să fie făcută prin tru­pele franceze. Ministrul de exter­­ne al Franței a vorbit despre moțiunile din 1925 și 1926 ale consiliuli Societății Națiunilor și de o intervenție, — adică de ocu­parea teritoriului prin efectivele armatei franceze. Aceste cuvinte ar fi putut să fie și mai condiționate decât au fost în realitate. Faptul că o pu­tere interesată în plebiscit stă gata, în plină perioadă plebisci­tară, să intervină cu armata, este foarte îngrijorător. Această in­tervenție ar fi o monstruozitate și de aceia nu se poate presu­pune că Societatea Națiunilor va folosi in vreun fel oarecare de­clarația franceză că Franța este gata, aceasta rămânând un gest cu atât mai semnificativ, cu cât „nu era nici un motiv extern care să-l justifice”. Va fi greu de altfel să se găsească pretexte. Teritoriul din Sarre nu este a­­menițat nici de invazie germană, nici de tulburări interne. In rân­durile populației de origină ger­­mană, din Sarre domnește cal­mul și disciplina. Toți nu au de­cât o dorință : aceia ca plebisci­tul să nu fie tulburat de inci­dente. La fel se prezintă situația și in Germania. Ea vrea execu­­tarea corectă a plebiscitului fără subterfugii, surpriză, și fără a­­menințări sau echivocuri. Ea va fi fericită dacă va vedea că aceste aspirații sunt confirmate și de cealaltă parte, întrucât viitoarele relațiuni franco-germane depind de soluționarea loială și conformă cu tratatele a chestiunii privitoa­re la regiunea Sarre. O, Luni 1 Octombrie 1934 P ANUL XIII No. Fondatori OCTAVIAN GOG­A Redacția și Administrația : Strada Gâmpineanu No. 4 TELEFON Nr. 419­ 33 onamentul: 500 lei pe an. Pentru preoți, învățători, studenți și săteni: 400 lei anual ; 200 pe 6 luni; 100 pe 3 luni. Pentru instituțiuni și autorități 1000 lei. Reforma cea mare . Aparatul administrativ al Statului întocmirea unui bun aparat administrativ al Statului, care să funcționeze perfect, pentru a co­respunde pe deplin multiplelor nevoi ale vieții noastre publice, a fost și va mai fi încă pentru multă vreme piatra de încercare a tuturor guvernelor noastre. N’a fost cârmuire dela 1918 în­coace, care să nu fi venit cu un plan nou de reformă administra­tivă. Tot ce s’a făcut însă, parcă s’a clădit pe nisip sburător, n’a durat. A fost opera nepriceperii și destrămării. Guvernele libe­rale n’au ținut socoteală de ne­voile țării, ele au întins pur și sim­plu organele administrative ale Vechiului Regat și asupra noilor provincii, iar național-țărăniștii, vrând să aducă o descentralizare a organelor administrative ale Statului, au creiat faimoasele Directorate Regionale, cari au însemnat o adevărată destrăbă­­­lare în gospodăria țării noastre.­ Astăzi ne găsim într’un haos administrativ nemaipomenit. Li­beralii ar dori să simplifice a­­paratul de gospodărie al Statu­lui prin reducerea numărului funcționarilor publici. Gri, s’a dovedit că operația aceasta nu-i ușoară, căci până acum nu a pu­tut fi scos din serviciu nici­un slujbaș al Statului. Povestea nu­mirilor ilegale a existat întot­deauna și se va repeta mereu, fiecare guvern având nevoie de revizuire pentru a-și plasa tot ilegal clientela politică în locu­rile vacante, sau cari vor deveni vacante.­­ Dacă guvernele nu simt, țara insă simte foarte mult lipsa unei reforme administrative radicale, a unei reforme a tuturor refor­melor de până acum, prin care să se introducă un spirit nou în gospodărie, reprezentând, în a­­fară de pricepere și destoincie, mai mult cinstea și devotamen­tul funcționarului în slujba țării. Pen­tru această nouă rânduială gospodărească se cere sacrifica­rea clientelii politice, adminis­trația sa fie cu totul scoasă de sub influența partidelor, cari se găsesc temporar la cârma Sta­tului. In angrenajul aparatului de stat fiecare slujbaș să-și cu­noască precis atribuțiile și în­semnătatea funcțiunii sale, fiind conștient de pedepsele ce­ i­ se aplică automat, în caz de lipsă de la datorie, iar pedepsele ur­mând să se dea celor mici ca și celor mari, pe măsura răspunde­rilor. Reforma reformelor va fi a­­ceea, prin care se va fixa fie­cărui slujbaș locul cuvenit în ad­ministrația Statului. In scopul a­­cesta va trebui să se facă o re­vizuire generală a tuturor servi­ciilor publice, spre a se cu­noaște cat mai de aproape în­semnătatea lor. Statul nu trebue să facă nici o cheltuială inutilă. Fiind cel mai mare gospodar, el trebue să realizeze cele mai mari venituri pe urma averilor sale, punându-le în valoare. De aceea trebue să înceteze jaful în averea publică, să nu se mai risipească și să se fure banul Statului fără teamă de condamnare la închi­soare și chiar la moarte, când pe urma jafului țara ajunge să nu mai fie apărată în existența sa. Pentru o astfel de reformă, care să fie pe deasupra intere­selor partidelor politice, avân­­du-se în vedere numai binele țării, este firească o patriotică colaborare a bărbaților noștri de stat mai de seamă. Un apel sincer în aceast scop n’au știut să-l facă până acum nici­ unul dintre fruntașii neamului, cărora li s’au încredințat frânele con­ducerii. Piedica n’a fost decât una: clientela politică. Conducătorul de țară e nepu­tincios a se ridica mai presus de grijile mărunte ale partizanilor. Nici­ unul dintre șefii de guver­­narei n’au avut puterea de a stă­pâni­­ slăbiciunile colaboratorilor în subordine, să se desfacă din atmosfer­a înecăcioasă a clubu­rilor, deschizând larg ușile și fe­restrele, să învioreze sufletele prin simțul datoriei pentru Însă­nătoșirea vieții noastre publice. Țara își așteaptă încă salvato­rul, car­e va trebui să vie. Carpatin Linii și puncte... D. Iuliu Maniu și poliția Au fost concediați mai mulți po­lițiști. D. Iuliu Maniu le ia apărarea. Patronul „Skodei“ se cam teme de cei cari au rămas... In familie I. Un fost inspector financiar al Capitalei, d. I. Theodoru, a fost de­nunțat, de propriul său fiu, comi­­siunii pentru controlul averilor, că și-ar fi agonisit averea în condiții necurate. In familia Maniu-Boilă nu s’ar putea întâmpla așa ceva. Acolo, o mână spală pe alta, și pe amândouă le spală Seietzky! „L-am ars!" O scenă, înainte de a-și face a­­pariția in fața comisiei, d. Romu­lus Boilă merge la bufet, unde ii o consumație. — „Cât face ?“ — 10 lei”. D. Romulus Boilă scoate o sută de lei și o întinde bufetierului. — „N’aveți schimbat ?“ — spun acesta. — ... — „Atunci, așteptați un moment mă duc s’o schimb !“ Peste o clipă, proprietarul como­rilor de pirită este chemat să răs­pundă și, în zăpăceală, uită să-ș ia restul banilor. Bufetierul se întoarce, observă ci d. Romulus Boilă a dispărut și ex­clamă satisfăcut, trecându-și pal­mele: — „Eh / L-am ars și eu odată pt Boilă cu 90 de lei, că destul a ari el țara cu 60 de milioane !“ (Continuare în pag. II-a). Documentul antirevizionist Acțiunea antirevizionistă in România se îmbogățește cu un organ de documentare săptămâ­nal, „Gazeta antirevizionistă”, alcătuită, scrisă și condusă de cunoscutul ziarist și profesor, Isaia Tolan. Acest nume este în­destul de cunoscut cititorului de presă „subțire” și naționalistă. Încă din 1924, când, la București, a apărut ziarul „Cuvântul”, al cărui redactor pentru campaniile antirevizioniste a fost Isaia To­fan. De atunci și până astăzi, tânărul profesor a rămas pe linia de acțiune gazetărească, devotat luptei’ pentru limpezirile proble­mei revizioniste sub toate aspec­tele sale. Dialectician de rară competință în materie, dotat cu o stăruință pe care o fortifică con­știința unei lupte cu sens, stăpân pe un adevăr, care se dezvăluie în complexul vieții istorice, ilu­minat de un naționalism serios, de GH. DRAGOȘ bărbătesc, imposibil de a devia un șovinism prigonitor sau în tricolorism de ocazie, d. Isaia Tolan și-a obținut dreptul de a fi considerat de toată r­omâni­­mea un șampion al antirevizio­­nismului și de a fi temut de că­tre acționiștii maghiari ca un adversar ireductibil. Este de ob­servat, că Isaia Tolan a adoptat lupta sa antirevizionistă metode­lor revizioniste după felul dife­rit cum s’au constituit și s’au pus în aplicare în cursul anilor de după războiu. Când revizionismul maghiar a fost, imediat după războiu, o simplă lamentație, Isaia Tolan a arătat că lucrul e firesc, cei în­vinși plâng întotdeauna și pre­tutindeni. Când revizionismul a încercat să-și formuleze o logică și să spună că, tratatele fiind revizuibile — revizuibil este și tratatul de Trianon, Isaia Tolan a arătat inconvenientele acestui silogism: tratatele se înlătură, ca vechituri, numai pe terenul unde s’au produs ele, în războiu, și deci — a revizui Înseamnă a face războiu. Când revizionismul a încercat să ia formele unei propagande sistematice în străi­nătate, d. Isaia Tofan ne-a in­format unde prinde și mai ales unde nu prinde propaganda. Și am știut dela el, că propaganda nu poate prinde în cercurile se­rioase, în acele cercuri determi­nante în politică, pe care neamțul le numește „massgebende krei­se”. Și, însfârșit, după ce toată luiuea s’a convins, convingân­­du-se și maghiarii, că Europa s-a stabilizat definitiv la situația ei teritorială de acum, și că re­vizionismul nu mai poate „pră­buși” România. Isaia Tofan a urmărit cu ochi ageri și neador­miți direcția în care se îndreaptă mai cu predilecție acțiunea re­vizionistă în România, și a de­nunțat-o opiniei publice, pur și simplu, în toate momentele și sub toate înfățișările ei. A fost o muncă de fiecare secundă — care acum, in sfârșit, se încoro­nează cu o satisfacție generală: revizionismul a ajuns să fie cu­noscut de toată lumea românea­scă, chiar și de cea mai indo­lentă, în psihologia, în filozofia, în logica, în metodele și chiar în izvoarele sale de forță și de elan pecuniar. Opera se creiază, așa cum a colaborat la ea Isaia To­lan, în mulți ani, în cursul unei vieți întregi, ca să devină apoi istorică și nemuritoare. Astăzi, revizionismul în Ungaria polemi­zează mai cu predilecție, fără să fi părăsit și acțiunea de reven­dicări. Revendicările însă se fac, chiar de către cei mai reprezen­tativi și autorizați unguri revi­zioniști fără convingerea în suc­ces și fără speranța că vor res­taura trecutul. In străinătate, puțină lume stă să mai asculte ceea ce este un non sens: revi­zuirea efectivă. La noi — lucrul se schimbă­ revizionismul, pen­tru a menține iluziile minorității maghiare despre un „viitor ma­ghiar”, in felul cum a fost ma­ghiar trecutul — nu obosește să prezinte documente: faptul viu, și faptul istoric. Adică, prin po­litica sa, autoritatea românească știrbește drepturile ungurilor la cultura lor natală, la comerț, la industrie, la viață proprie. Aces­tei afirmații, care subliniază un fapt, sau o serie de fapte — tre­buie să se răspundă cu precizări și anume: faptele autorității ro­mânești — în explicarea ma­ghiară nu știrbesc drepturi stră­ine, drepturi maghiare, ci sunt un total de manifestări, pe care le face națiunea dominantă, în interesul ei și al statului, fără a leza drepturile minorităților, fără a stânjeni viața lor — în măsura în care ea este integrată totalității statului. Asta — pen­tru prezent. Cât privește politica istorică a revizionismului, anti­­revizionismul românesc nu fuge de istorie, de­oarece ea este ali­atul cel mai fidel al românismu­lui, cu toate drepturile sale is­torice, de a continua să trăiscă acolo unde se găsește astăzi, și a domina situațiile și realitățile, pe care le domină astăzi. Pentru a te folosi de istorie, e nevoie să o cunoști, în ceea ce ea are mai palpabil și mai elocvent, docu­mentul istoric. „Gazeta anti­revizionistă” a d-lui Isaia Tolan a adoptat, într’un mod util a urii întreprinse, tocmai de­mentul, ca să nu se găsească inferioritate pe terenul de o mică­ polemică doar însear războiu cu documentul, cu i vărul in mână. In felul ac „Gazeta antirevizionistă” de o tribună de limpeziri ale act<­iilor noastre fundamentale i­­torice și ale neadevărurilor a maghiarilor, cu tendința de a produce confuzii, de a exploata, și de a zădărnici o viețuirea pașnică între român intre minoritari. Faptul, că „Gazeta antirevi­nistă” și-a hotărît apariția Arad, nu are un sens simp. Acțiunea revizionistă, care în ceasta ultimă a sa fază,și cu documentele în mână — « o acțiune reală, contractul trebuie să se producă exact centrul câmpului de luptă. A­ctul a fost o cetate reală a rom nismului de peste munți.­­ în cursul veacurilor, stăpâna maghiară ar fi izbutit să desf

Next