Ţara Noastră, octombrie 1934 (Anul 12, nr. 700-724)
1934-10-01 / nr. 700
Eclipsarea ideii de autoritate Una din cauzele relelor ce bântuie societatea noastră de astăzi, este, desigur, slăbirea din ce în ce mai mult a ideii de autoritate. Nu există instituție de Stat unde acest fapt să nu se remarce în mod indubitabil, pentru orice analist al problemelor sociale. Sunt vestigii cari îngrijorează până și pa cei mai optimiști oameni, cu dragoste de țară. Este explicabil, de alminteri, această îngrijorare, fiindcă pârghia oricărei societăți bine întemeiate arată felu cum e susținută ideea de autoritate. Ea oglindeștte tăria de conștiință a cetățenilor, spiritul de abnegație, de jertfă și de devotament pentru binele obștesc. Intr’o societate in care aceste virtuți civice sunt cerinți sufletești ale indivizilor, drumul ascensiunilor spre mai bine e fericit deschis. Și, din contră, într’o societate în care aceste virtuți sunt slăbite — cum e societatea noastră de azi —, tot felul de promiscuități și de mișelii se manifestă. De aceea, o primă preocupare a oricărui om politic trebue să fie ațintită cu stăruință asupra acestei chestiuni. Ceva mai mult, valoarea unui bărbat de stat, este direct proporțională cu afirmarea acestei idei de autoritate. N’a existat, de când e istoria, vreun om mare care să fi realizat într’adevăr, ceva pozitiv și creator pentru o societate, popor sau națiune, fără ca, în primul rând, să-i dea acestei idei o reală afirmare. Astăzi, popoarele cari au putut face un pas serios pe linia realizărilor sufletești și materiale, au făcut-o prin salvgardarea acestei idei forță. Probe ? Avem destule. Gândiți-vă bunăoară, la Italia, Germania, Japonia, și ne veți da dreptate. Deci, secretul izbânzilor mai noi al acestor popoare stă, mai ales, în afirmarea acestei idei, întreg progresul omenirii e în strânsă legătură cu ideia de autoritate, după cum tot regresul semnalat în istorie este în strânsă dependență de realizarea acestei idei. Așa fiind, se explică marasmul social de astăzi, fiindcă niciondată, la noi ideia de autoritate n’a suferit o mai teribilă eclipsare. Ea poate să se explice, în altă ordine de idei, ca un reflex al democrației deșănțate, asupra căreia lectorii ziarului „Țara Noastră” au avut prilejul să se edifice necontenit. Tot așa, de altă parte, lumea se poate convinge câtă dreptate avea șeful partidului Național- Agrar, d. Octavian Goga, care, de la întemeierea partidului, afirmă ca o primă condiție de renaștere morală și materială a țării, reabilitarea ideii de autoritate. Iată, însă, că pretutindeni în Europa se afirmă aceiaș nevoie de ordine și disciplină. Țările în care ideia de autoritate a triumfat, și-au găsit echilibrul lor politic și-și concentrează toate energiile naționale spre o singură țintă. Iar popoarele, unde există nețțelegeri și directive contradictorii, se resimt de criza prin care trec și tind spre o însănătoșire. Dar noi, ce facem ? Răspunsul să-l caute fiecare în conștiința lui. ! Bilanțul răspundeților Sfârșitul acesti săptămâni coincide cu incheierea, audierilor in afacerea „Skoda”," Comisia de anchetă parlamentară iși va întrerupe lucrările pentru zece zile. Apoi, se va intruni din nou, pentru ultima oară, spre a încheia raportul. Așadar, am ajuns la sfârșit.... Ar fi timpul să răsuflăm ușurați. Dar sfârșitul cercetărilor nu ne-a prezentat încă bilanțul afacerii, acolada sub care să fie prinși, pentru eternitate, vinovații. Această socoteală a socotelilor este așteptată cu înfrigurare, cu nervii încordați și cu pumnii strânși de către mult răbdătoarea noastră opinie publică. De ce n'am recunoaște, avem o opinie publică neobișnuit de pacientă. Zile, săptămâni și luni de.arândul, cetățenii au urmărit cu ascuțită atenție mersul cercetărilor. Și au răbdat. Au răbdat să vadă pe atâți amici național-țărăniști ai lui ,Seletzky gen Ilie lazăr ridicând mâinile cu bine căptușite mănuși de bancnote pentru apărarea unui samsar al soartei țârii. Au suportat să audă atâtea grozăvii, debitate cu flegmă sau impertinență de amicii companiei Maniu-Seletzky. Au răbdat aceste milioane de cetățeni, și au tăcut. Astăzi, instrucția comisiei de anchetă parlamentară s’a terminat. Și odată cu ea , paciența opiniei publice. Trebuie, deci, stabilit cât mai repede bilanțul responsabilităților. Cu această ultimă socoteală este periculos să se întârzie. Nu este bine să fie întinsă sfoara prea mint. Căci,atunci cetățenii știu să aplice singuri justiția și să furnizeze, prin ei inșiși, cravate puțin comode la beregățile bandiților. In așteptarea publicării acestui rezultat justițiar dorit de toată lumea dornică de dreptate, credem nimerit să amintim de acei, cari se profilează de pe acum, cu preciziune, în prim - planul frescei skodiștilor. Iată-l, în primul rând, pe d. Iuliu Maniu: Sub guvernarea sa, s’a făcut chiagul întregii afaceri cu armament. Sub mâna sa tutelară, Seietzky a putut ajunge cel mai influent om, la toate departamentele. Din familiala sa dragoste față de nepotul său, d. Romulus Boilă s’a putut vedea acest patron de găinărie în calitatea, mult sunătoare, de specialist in problemele de apărare a țării. Mai e nevoie, după toate acestea, să arătăm unde ar trebui să fie locul d-lui Iuliu Maniu ? Mână ’n mână cu d-sa, apare nepotul d-lui Iuliu Maniu, d. Romulus Boilă. Proprietarul minelor de la Arieș (neproductive de pe vremea lui Bosi bista!) era, înainte de venirea la putere a unchiului său, un pârlit de cea mai înduioșătoare speță. Destul să amintim că, în 1927, a fost dat in judecată de blănăria fraților Martonffy pentru o datorie neachitată de ... 200 (două sute) lei iar în 1928 era trimis justiției, pentru faptul de a nu fi găsit, în întreaga sa gospodărie, suma de 2000 (două mii) lei, pe care o datora unui d. băcan Valer Pascu. Lucrurile acestea se petreceau, în anii 1927 și 1928. In acea vreme, d. Romulus Boilă era sărac lipit pământului! Imediat ce unchiul său ia conducerea țării și chestiunea furnizării de armament devine de stringentă actualitate, d. Romulus Boilă, care începuse sondagiile la „Skoda”, depune la bancă, rând pe rând, sute de mii de lei și adună 95 milioane 201.882 lei, depuși la „Institutul de credit comercial” și la banca ,,Albina”, din Cluj! Coincidență . Nicidecum. Pentru ca nepotul d-lui Iuliu Maniu nu poate indica de unde i-au provenit d.sale, pârlitului din 1927 și 1928, miloanele din 1930. Astfel a operat dinastia Maniu. Și exemplul d-lor , Iuliu Maniu și Romulus Boilă, a fost urmat și de d-nul general Cihosky și de d. Ilie Lazăr și de d. Virgil Madgearu și de toți ceilalți. Responsabilitățile sunt, deci, clare. Să așteptăm trimiterea celor vinovați în fața justiției! Ion Jelea PARTIDUL NATIONAL-TARANESC IN FAȚA CELOR TREI INSTANȚE - Opinia publică, Comisiunea de anchetă și Justitia tării - Din îndelungatele și emoționantele discuțiuni care s’au făcut în jurul scandalului „Skoda“, conștiința publică a poporului nostru a stabilit un adevăr: absoluta vinovăție a partidului național-țărănesc de onerosul și rușinosul contract. Nu există un suflet de român, cinstit, patriotic, legat cu soarta sa de soarta țării, care să nu strige în dealungul ei această vinovăție. Nu există un „contra-argument“ pe care cei interesați într’un fel sau altul îl lansează, care să poată rezista în fața certitudinii generale, că partidul național-țărănesc a izbit din plin în prestigiul și integritatea cinstei românești. Iar vinovăția partidului se complică : ea a atins interesele materiale ale țării noastre. Astăzi, prin urmare, acest partid stă în fața celor trei instanțe ale cugetului țării: OPINIA PUBLICA, COMISIUNEA DE ANCHETA și, ca o consecință a vinovăției dovedite, el va fi împins să apară și în fața INSTANȚELOR JUDECĂTOREȘTI. Opinia publică a țării noastre a fost zguduită de afacerea „Skoda“. Multă vreme o confuzie meșteșugit susținută, nu a îngăduit judecății generale a poporului să se clarifice în privința vinovățiilor reale ale partidului național-țărănesc. Toată lumea bănuia vinovăția lui, îi lipsea însă elementele de sprijin. DOVEZILE REALE, pe baza cărora să stabilească o certitudine netirbită și să fixeze un verdict de condamnare morală. Astăzi, confuzia e risipită. Amănuntele, care abundă în jurul faptelor grave săvârșite de guvernul Maniu în 1929- 1930, nu fac altceva decât să se sintetizeze pe linia clară a unei complicități, de care proporții vor trebui de acum înainte cântărite și pedepsite. Și din dribuirile sale, din presentimentele timide de la început, opinia publică românească, în calitate DE PRIMA INSTANTA, înscrie în cartea marilor infamii ale timbului, vinovăția infamă a partidului național-țărănesc. Toate categoriile sociale, toate clasele societății , burghezia, muncitorimea, țărănimea, intelectualitatea și armata țării, ridică unanim mâna în sus pentru a schița gestul grav și definitiv, prin care un popor întreg strigă vinovăția partidului național-țărănesc. Prea des, prea riscant și-a bătut joc acest partid de opinia publică a țării : atâta lume a crezut că acest partid nici nu a băgat de seamă că există în România o opinie publică. In fierbințeala sa demagogică acest partid s’a folosit de opinia publică, pentru ca — exploatând-o în anii de după războiu — să o indice ea pe o forță suverană, în numele căreia el cerea puterea. Cine știe, dacă partidul național- țărănesc ar fi putut să obțină în 1928 cârma statului, fără sprijinul opiniei publice a României din anii aceia. Și de ce să nu spunem adevărul ? Era un timp, când opinia publică a țării noastre se identificase cu soarta, cu revendicările, cu iluziile, cu întregul sistem de minciuni și demagogie al partidului național-țărănesc. Nu cunoaștem în istoria politică a țarii noastre o bucată de timp, în care opinia publică românească să fi fost mai rătăcită, mai sedusă, mai inaptă în judecățile sale, ca în anii aceia, când pe ea se înstăpânise și cu ea se confundase partidul național-țărănesc. Chemările noastre de trezire nu numai că nu erau luate în seamă, nu numai că ele răsunau ca voci profetice pierdute în pustiul neîncrederii,—eile erau în schimb considerate nu mai mult ca înjositoare calomnii. Da, da, să spunem adevărul. NoI eram, pe atunci, în divergență cu opinia publică a țării, care stătea ca o trambulină la dispoziția ascensiunilor național-țărăniste. Dar am așteptat, ca timpul să ne dea dreptate, să ne confirme dreptatea, să ne spună ce infailibile au fost previziunile noastre. Spre satisfacția noastră, astăzi opinia publică a țării întregi se ridică tumultos și torențial împotriva partidului demagogic și-l țintuește la stâlpul infamiei. PRIMA INSTANTA S’A PRONUNȚAT. PRIMA SENTINȚA POZITIVA S’A ROSTIT. Dar chiar dacă partidul național-țărănesc nu pune nici un preț pe această instanță, vine comisia de anchetă ale cărei rezultate de cercetări sunt sub ochii tuturor românilor. Și această instanță a stabilit vinovăția morală și efectivă a partidului național-țărănesc. Se vor găsi mulți, cari să pună la îndoială obiectivitatea cercetărilor ei, fiindcă, de când e lumea, condamnații au tăgăduit toate calitățile cercetărilor obiective. Dar asta nu importă. Comisia parlamentară de anchetă a lucrat sub perspectiva istorică. Și asta nu este lucru mic și puțin : un partid, ca ețrl incriminat și dovedit vinovat,avusese cândva pretenția să facă o istorie, să facă istorie nouă în viața poporului român. Și rolul, precum și funcția acestei comisii a fost tocmai să dovedească vinovăția reală a celor ce au necinstit renumele de onoare și cinste a țării, ajungând la rezultatul exasperant, dar și îmbucurător, că partidul național-țărănesc a avut intr’adevăr istorie, dar c [UNK] ÎN ORIE NEAGRA o istorie de moravuri, o istorie a demagogiei democratice în plină și ireparabilă prăbușire. Spre cinstea conștiinței romanești, comisiunea de anchetă stabilit pe deoparte VINOVAȚI. MORALA A PARTIDULUI NAȚIONAL ȚARANESC, precizam în acelaș timp, ca o consecinț logică, și RĂSPUNDERILE PENALE în marea panama a regimului din 1929—1930. Spre satisfacția noastră, și aceasta a doa instanță, care reprezintă parlamentul român, care reprezință suveranitatea și cugetul nației se declară împotriva acestui partid, ca autor al dezastrului cuprins și exprimat prin scandalul „Skoda“. Rămâne înalta Curte de Casație, ca organ suprem al justiție tării. Va veni, credem, în curâm timpul — doar concluziile comisiei sunt gata — când autorii direcți ai panamalei „Skoda“ va fi înaintați spre judecare în fața tribunalului suprem. Nu anticipăm, mereu din acela bun simț care a întovărășit judecățile noastre în elucidarea adevarului monstruos au guvernări național-țărăniste și al triștilor eroi Dar este suficient să vedem ce măcar unul, doi sau, poate, ma mulți din reprezentanții mai mai sau mai mici ai regimului să fie traduși în fața instanței supreme ca să exclamăm cu un profund răsuflu de ușurare . Am avut, am avut dreptate Partidul național-țărănesc s'a ridicat din profunzimile tulburate ale vieții publice de după războiu, ca să dea lovituri mortale neamului românesc, lovituri pe care le-a dat, dar pentru care [plătește astăzi scump. Și încă ceva. Oricât a fost neatră și dezastruoasă activitatea acestui partid al democrației demagogice, țara și poporul prinsăș reacțiunea lor la timp util .ic trrzece cel mai mare opt emisin privința calităților morale și a perspectivelor de viitor ale neamului românesc. îoei Balint ---------——^V Problema Sarre Press germană despre plebiscitul din 1935 — Berlin, 29 (Rador). — Agenția ,D. N. B.” transmite următoarele : „Deutsche Diplomatische Politisch Corespondenz” ocupându-se despre declarațiile făcute in consiliul Societății Națiunilor de către Barthau, asupra chestiunii Sarre, scrie că activitatea franceză în chestiunea poliției din Sarre nu tinde la asigurarea libertății și sincerității plebiscitului, așa cum s’ar părea, ci la stabilirea existenței „responsabilităților particulare pe care Franța le-ar avea în această chestiune”, așa cum reiese de altfel chiar din textul declarației d-lui Barthou. In fond, Franța cere ca poliția in Sarre să fie făcută prin trupele franceze. Ministrul de externe al Franței a vorbit despre moțiunile din 1925 și 1926 ale consiliuli Societății Națiunilor și de o intervenție, — adică de ocuparea teritoriului prin efectivele armatei franceze. Aceste cuvinte ar fi putut să fie și mai condiționate decât au fost în realitate. Faptul că o putere interesată în plebiscit stă gata, în plină perioadă plebiscitară, să intervină cu armata, este foarte îngrijorător. Această intervenție ar fi o monstruozitate și de aceia nu se poate presupune că Societatea Națiunilor va folosi in vreun fel oarecare declarația franceză că Franța este gata, aceasta rămânând un gest cu atât mai semnificativ, cu cât „nu era nici un motiv extern care să-l justifice”. Va fi greu de altfel să se găsească pretexte. Teritoriul din Sarre nu este amenițat nici de invazie germană, nici de tulburări interne. In rândurile populației de origină germană, din Sarre domnește calmul și disciplina. Toți nu au decât o dorință : aceia ca plebiscitul să nu fie tulburat de incidente. La fel se prezintă situația și in Germania. Ea vrea executarea corectă a plebiscitului fără subterfugii, surpriză, și fără amenințări sau echivocuri. Ea va fi fericită dacă va vedea că aceste aspirații sunt confirmate și de cealaltă parte, întrucât viitoarele relațiuni franco-germane depind de soluționarea loială și conformă cu tratatele a chestiunii privitoare la regiunea Sarre. O, Luni 1 Octombrie 1934 P ANUL XIII No. Fondatori OCTAVIAN GOGA Redacția și Administrația : Strada Gâmpineanu No. 4 TELEFON Nr. 419 33 onamentul: 500 lei pe an. Pentru preoți, învățători, studenți și săteni: 400 lei anual ; 200 pe 6 luni; 100 pe 3 luni. Pentru instituțiuni și autorități 1000 lei. Reforma cea mare . Aparatul administrativ al Statului întocmirea unui bun aparat administrativ al Statului, care să funcționeze perfect, pentru a corespunde pe deplin multiplelor nevoi ale vieții noastre publice, a fost și va mai fi încă pentru multă vreme piatra de încercare a tuturor guvernelor noastre. N’a fost cârmuire dela 1918 încoace, care să nu fi venit cu un plan nou de reformă administrativă. Tot ce s’a făcut însă, parcă s’a clădit pe nisip sburător, n’a durat. A fost opera nepriceperii și destrămării. Guvernele liberale n’au ținut socoteală de nevoile țării, ele au întins pur și simplu organele administrative ale Vechiului Regat și asupra noilor provincii, iar național-țărăniștii, vrând să aducă o descentralizare a organelor administrative ale Statului, au creiat faimoasele Directorate Regionale, cari au însemnat o adevărată destrăbălare în gospodăria țării noastre. Astăzi ne găsim într’un haos administrativ nemaipomenit. Liberalii ar dori să simplifice aparatul de gospodărie al Statului prin reducerea numărului funcționarilor publici. Gri, s’a dovedit că operația aceasta nu-i ușoară, căci până acum nu a putut fi scos din serviciu niciun slujbaș al Statului. Povestea numirilor ilegale a existat întotdeauna și se va repeta mereu, fiecare guvern având nevoie de revizuire pentru a-și plasa tot ilegal clientela politică în locurile vacante, sau cari vor deveni vacante. Dacă guvernele nu simt, țara insă simte foarte mult lipsa unei reforme administrative radicale, a unei reforme a tuturor reformelor de până acum, prin care să se introducă un spirit nou în gospodărie, reprezentând, în afară de pricepere și destoincie, mai mult cinstea și devotamentul funcționarului în slujba țării. Pentru această nouă rânduială gospodărească se cere sacrificarea clientelii politice, administrația sa fie cu totul scoasă de sub influența partidelor, cari se găsesc temporar la cârma Statului. In angrenajul aparatului de stat fiecare slujbaș să-și cunoască precis atribuțiile și însemnătatea funcțiunii sale, fiind conștient de pedepsele ce i se aplică automat, în caz de lipsă de la datorie, iar pedepsele urmând să se dea celor mici ca și celor mari, pe măsura răspunderilor. Reforma reformelor va fi aceea, prin care se va fixa fiecărui slujbaș locul cuvenit în administrația Statului. In scopul acesta va trebui să se facă o revizuire generală a tuturor serviciilor publice, spre a se cunoaște cat mai de aproape însemnătatea lor. Statul nu trebue să facă nici o cheltuială inutilă. Fiind cel mai mare gospodar, el trebue să realizeze cele mai mari venituri pe urma averilor sale, punându-le în valoare. De aceea trebue să înceteze jaful în averea publică, să nu se mai risipească și să se fure banul Statului fără teamă de condamnare la închisoare și chiar la moarte, când pe urma jafului țara ajunge să nu mai fie apărată în existența sa. Pentru o astfel de reformă, care să fie pe deasupra intereselor partidelor politice, avându-se în vedere numai binele țării, este firească o patriotică colaborare a bărbaților noștri de stat mai de seamă. Un apel sincer în aceast scop n’au știut să-l facă până acum nici unul dintre fruntașii neamului, cărora li s’au încredințat frânele conducerii. Piedica n’a fost decât una: clientela politică. Conducătorul de țară e neputincios a se ridica mai presus de grijile mărunte ale partizanilor. Nici unul dintre șefii de guvernarei n’au avut puterea de a stăpâni slăbiciunile colaboratorilor în subordine, să se desfacă din atmosfera înecăcioasă a cluburilor, deschizând larg ușile și ferestrele, să învioreze sufletele prin simțul datoriei pentru Însănătoșirea vieții noastre publice. Țara își așteaptă încă salvatorul, care va trebui să vie. Carpatin Linii și puncte... D. Iuliu Maniu și poliția Au fost concediați mai mulți polițiști. D. Iuliu Maniu le ia apărarea. Patronul „Skodei“ se cam teme de cei cari au rămas... In familie I. Un fost inspector financiar al Capitalei, d. I. Theodoru, a fost denunțat, de propriul său fiu, comisiunii pentru controlul averilor, că și-ar fi agonisit averea în condiții necurate. In familia Maniu-Boilă nu s’ar putea întâmpla așa ceva. Acolo, o mână spală pe alta, și pe amândouă le spală Seietzky! „L-am ars!" O scenă, înainte de a-și face apariția in fața comisiei, d. Romulus Boilă merge la bufet, unde ii o consumație. — „Cât face ?“ — 10 lei”. D. Romulus Boilă scoate o sută de lei și o întinde bufetierului. — „N’aveți schimbat ?“ — spun acesta. — ... — „Atunci, așteptați un moment mă duc s’o schimb !“ Peste o clipă, proprietarul comorilor de pirită este chemat să răspundă și, în zăpăceală, uită să-ș ia restul banilor. Bufetierul se întoarce, observă ci d. Romulus Boilă a dispărut și exclamă satisfăcut, trecându-și palmele: — „Eh / L-am ars și eu odată pt Boilă cu 90 de lei, că destul a ari el țara cu 60 de milioane !“ (Continuare în pag. II-a). Documentul antirevizionist Acțiunea antirevizionistă in România se îmbogățește cu un organ de documentare săptămânal, „Gazeta antirevizionistă”, alcătuită, scrisă și condusă de cunoscutul ziarist și profesor, Isaia Tolan. Acest nume este îndestul de cunoscut cititorului de presă „subțire” și naționalistă. Încă din 1924, când, la București, a apărut ziarul „Cuvântul”, al cărui redactor pentru campaniile antirevizioniste a fost Isaia Tofan. De atunci și până astăzi, tânărul profesor a rămas pe linia de acțiune gazetărească, devotat luptei’ pentru limpezirile problemei revizioniste sub toate aspectele sale. Dialectician de rară competință în materie, dotat cu o stăruință pe care o fortifică conștiința unei lupte cu sens, stăpân pe un adevăr, care se dezvăluie în complexul vieții istorice, iluminat de un naționalism serios, de GH. DRAGOȘ bărbătesc, imposibil de a devia un șovinism prigonitor sau în tricolorism de ocazie, d. Isaia Tolan și-a obținut dreptul de a fi considerat de toată românimea un șampion al antirevizionismului și de a fi temut de către acționiștii maghiari ca un adversar ireductibil. Este de observat, că Isaia Tolan a adoptat lupta sa antirevizionistă metodelor revizioniste după felul diferit cum s’au constituit și s’au pus în aplicare în cursul anilor de după războiu. Când revizionismul maghiar a fost, imediat după războiu, o simplă lamentație, Isaia Tolan a arătat că lucrul e firesc, cei învinși plâng întotdeauna și pretutindeni. Când revizionismul a încercat să-și formuleze o logică și să spună că, tratatele fiind revizuibile — revizuibil este și tratatul de Trianon, Isaia Tolan a arătat inconvenientele acestui silogism: tratatele se înlătură, ca vechituri, numai pe terenul unde s’au produs ele, în războiu, și deci — a revizui Înseamnă a face războiu. Când revizionismul a încercat să ia formele unei propagande sistematice în străinătate, d. Isaia Tofan ne-a informat unde prinde și mai ales unde nu prinde propaganda. Și am știut dela el, că propaganda nu poate prinde în cercurile serioase, în acele cercuri determinante în politică, pe care neamțul le numește „massgebende kreise”. Și, însfârșit, după ce toată luiuea s’a convins, convingându-se și maghiarii, că Europa s-a stabilizat definitiv la situația ei teritorială de acum, și că revizionismul nu mai poate „prăbuși” România. Isaia Tofan a urmărit cu ochi ageri și neadormiți direcția în care se îndreaptă mai cu predilecție acțiunea revizionistă în România, și a denunțat-o opiniei publice, pur și simplu, în toate momentele și sub toate înfățișările ei. A fost o muncă de fiecare secundă — care acum, in sfârșit, se încoronează cu o satisfacție generală: revizionismul a ajuns să fie cunoscut de toată lumea românească, chiar și de cea mai indolentă, în psihologia, în filozofia, în logica, în metodele și chiar în izvoarele sale de forță și de elan pecuniar. Opera se creiază, așa cum a colaborat la ea Isaia Tolan, în mulți ani, în cursul unei vieți întregi, ca să devină apoi istorică și nemuritoare. Astăzi, revizionismul în Ungaria polemizează mai cu predilecție, fără să fi părăsit și acțiunea de revendicări. Revendicările însă se fac, chiar de către cei mai reprezentativi și autorizați unguri revizioniști fără convingerea în succes și fără speranța că vor restaura trecutul. In străinătate, puțină lume stă să mai asculte ceea ce este un non sens: revizuirea efectivă. La noi — lucrul se schimbă revizionismul, pentru a menține iluziile minorității maghiare despre un „viitor maghiar”, in felul cum a fost maghiar trecutul — nu obosește să prezinte documente: faptul viu, și faptul istoric. Adică, prin politica sa, autoritatea românească știrbește drepturile ungurilor la cultura lor natală, la comerț, la industrie, la viață proprie. Acestei afirmații, care subliniază un fapt, sau o serie de fapte — trebuie să se răspundă cu precizări și anume: faptele autorității românești — în explicarea maghiară nu știrbesc drepturi străine, drepturi maghiare, ci sunt un total de manifestări, pe care le face națiunea dominantă, în interesul ei și al statului, fără a leza drepturile minorităților, fără a stânjeni viața lor — în măsura în care ea este integrată totalității statului. Asta — pentru prezent. Cât privește politica istorică a revizionismului, antirevizionismul românesc nu fuge de istorie, deoarece ea este aliatul cel mai fidel al românismului, cu toate drepturile sale istorice, de a continua să trăiscă acolo unde se găsește astăzi, și a domina situațiile și realitățile, pe care le domină astăzi. Pentru a te folosi de istorie, e nevoie să o cunoști, în ceea ce ea are mai palpabil și mai elocvent, documentul istoric. „Gazeta antirevizionistă” a d-lui Isaia Tolan a adoptat, într’un mod util a urii întreprinse, tocmai dementul, ca să nu se găsească inferioritate pe terenul de o mică polemică doar însear războiu cu documentul, cu i vărul in mână. In felul ac „Gazeta antirevizionistă” de o tribună de limpeziri ale act<iilor noastre fundamentale itorice și ale neadevărurilor a maghiarilor, cu tendința de a produce confuzii, de a exploata, și de a zădărnici o viețuirea pașnică între român intre minoritari. Faptul, că „Gazeta antirevinistă” și-a hotărît apariția Arad, nu are un sens simp. Acțiunea revizionistă, care în ceasta ultimă a sa fază,și cu documentele în mână — « o acțiune reală, contractul trebuie să se producă exact centrul câmpului de luptă. Actul a fost o cetate reală a rom nismului de peste munți. în cursul veacurilor, stăpâna maghiară ar fi izbutit să desf