Ţara Noastră, ianuarie 1935 (Anul 13, nr. 771-792)

1935-01-04 / nr. 771

Suffet nou " 1 Pe marginea îndemnului regesc —* împărțeala timpului în ani și săptămâni apare mai mult ca o rânduire convențională. Linia de despărțire a unui mănunchi de douăsprezece luni ar putea să fie așezată, tot atât de bine, la echinoxul primăverii sau la răspântia solstițiului de iarnă. Vremea nu cunoaște început sau sfârșit. Eternitatea n’are nevoie de popasuri. Numai noi oamenii, simțind nevoia de-a măsura cu gândul cursul neîn­trerupt al zilelor, am așezat de-alungul vieții noastre trecă­toare, pietrele albe ale hotaru­lui cronologic. Am înmormântat, așa zi­când, anul 1034, și­ am intrat, cu aceleași nădejdi de totdeau­na, pe pragul anului 1935. Ne-am dat nouă­ înșine, iluzia că am încheiat o epocă de grele încercări fatidice, în credința că soarta ne va fi de acum în­colo mai prielnică. La acest po­pas s’au rostit, ca de obicei, as­pre judecăți asupra trecutului și s’au cercetat, cu seninătate, perspectivele pe cari le deschide viitorul. Gazetele în deosebi, trăind din fărămiturile cotidia­­ne ale actualității, s’au străduit sa recapituleze evenimentele și au încercat timide profeții pen­tru ziua de mâine. Literatură de ocazie și efeme­­ride de almanah! Anii nu poar­tă cu ei niciun destin de mai­­ minte hotărît. Hazardul se a­­mestecă destul de rar în exis­tența oamenilor. Exprem, mai totdeauna, greșelile pe cari le-am săvârșit. Culegem fructul pro­priilor noastre străduinți. Așa «iar, înțelepciunea adevărată nu caută să ghicească izbânda sau nenorocul din mersul stelelor, ci, culegând învățăminte din faptele petrecute, statornicește reguli de purtare, menite să arate drumul cel drept al mun­­cei rodnice spre țelul deplinei mulțumiri sufletești, nu acest înțeles a vorbit M. S. Regele cu prilejul Anului Nou, la solemnitatea sfințirii aripei rernoite a Palatului Regal. Suveranul a spus cuvinte, cari s’ar cuveni să rămână un îndreptar pentru viața noastră obștească. A vorbit, cu tot cum­ patul și cu toată îndrăzneala cuvenită despre vioirea, pe care România o vrea și o așteaptă. M. S. Regele a făcut constata­rea limpede, că metodele vechi nu mai corespund nevoilor de astăzi, ci va trebui găsit ceva nou, — nu dintr’o pasiune a inovației cu orice preț, — ci din profunda convingere că întrea­ga gospodărie a țării noastre, de sus până jos, se cere schimbată. M. Sa n’a pomenit de-adreptul despre modificarea Constituției, dar ori­cine înțelege că trans­formarea din temelii, a cărei ne­cesitate a fost proclamată, nu se poate închipui fără o împros­pătare corespunzătoare a Pac­tului nostru Fundamental. Noi ne-am îngăduit să tragem a­­ceastă concluzie exprimând o consecință logică: „ — La viață nouă, haină nouă !“. Un spirit nou va trebui să tresară în această țară­ iată dorința Suveranului, care-i a­­r­estas­ca și în inima milioanelor­­ de români. Societatea româ­­­­nească sufere de o criză mora­­­­lă, cel puțin tot atât de gravă , ca și cea materială. Să ne gân­­­­dim, prin urmare, la partea mo­­­rală, la moravuri, la cinstea­­ care se cade să fie reîntronată­­ pretutindeni. — „Morala nu este­­ un lucru de fațadă, a arătat Su­veranul, ci un lucru de suflet, un lucru de fond, și prin reîn­­tronarea unei cinstite morale s’ar putea ameliora și moravu­rile acestei țări“. Aceste vorbe ar trebui săpate, ca pe­ o placă de aramă, în conștiința fiecă­ruia. Cu toții să ne convingem de adevărul lor, să credem în ele cu tărie și să le realizăm cu voință neșovăitoare. Monarhul unei țări nu se a­­mestecă nici­când în vâltoarea luptelor politice. Dar tocmai de aceia, se găsește în situația de a privi de sus și de a da directi­vele sănătoase, spre binele tu­turor, îndemnul a răsunat, sub acoperământul înalt al Palatu­lui Regal. Conducătorii vieții noastre publice, cari l-au înțe­les, sunt datori să-l traducă în fapt. Alminteri, țara ii va trage la răspundere, pentru că nu și-au înțeles chemarea. ALEX. HODOȘ Colțul acesta în care suntem obligați să consemnăm, cotidian un eveniment, un aspect sau nu­mai o întâmplare din menajeria politică, să-l închinăm m acest început al lui 1935 unor preocu­pări mai pure. Câteva­ gânduri despre literatură, cel puțin pe noi (sperăm și pe lectori!) ne limpe­zesc și ne fortifică. Scârba de aceiași nelipsiți cli­enți ai votului universal ir as pe panglicile demagogiei, invocă neapărat un antidot. Cele câteva zile de vacanță, petrecute in pre­ajma cărților, singurele noastre amice sincere, tăcute și totuși a­­tât de elocvente, ni l-au dat — lucru rar — intr o singură opera. E vorba despre ultimul volum al d-lui E. Lovinescu, după care ne­am intitulat articolul nostru: ,Mite“. Titlu ciudat pentru cei mai mulți cititori. Să spunem, deci, că Mite nu-i altceva decât numele de botez al scriitoarei de origină germană Kremnitz, o fi­gură distinsă, încetățenită pe pământul românesc sub domnia lui Carol I. Mite Kremnitz s'a bucurat de prietenia reginei Elisabeta, poetă și ea, și a fost, în totul, o occi­dentală, ciudată și seducătoare apariție, în mijlocul unei inte­lectualități românești în plină e­­pocă de fermentare. Dar Mite Kremnitz a însemnat mai mult decât atât. Legăturile ei senti­mentale cu Mihail Eminescu, trecute in tăcere sau neglijate, de toți istoriografii sau scriitorii cari s’au ocupat până astăzi de viața celui mai înnalt poet al nostru, au fost speculate cu ma­re artă, de d. E. Lovinescu, în­tru redarea perfectă a psiholo­giei lui Eminescu. D. E. Lovinescu izbutește, ca din păinjinișul celor câteva în­semnări, îndeajuns de discrete pe mic poeta Mite Kremnitz ni le-a lăsat despre­­ relațiile ei cu genia­lul cântăreț, să înalțe un eșafo­­d­aj epic, deasupra căruia se pro­iectează aeriană și totuși, vie și vibrantă, statura lui Eminescu. F un Mihail Eminescu — om, dar care printrun tragism caracte­ristic spiritelor geniale, printro eternă plutire în vis și gândire, se respinge automat dela trăire, i­a acel Mihail Eminescu (cel real, esențialmente poet!), care în „Luceafărul“ nu face altceva, decât să-și cânte propria sa ina­­petență pentru terestru. Un E­­minescu, care ar putea fi califi­cat frigid sau auto-flagelant, dar care ni se pare singurul po­sibil și care e singurul cu psiho­logia veridică, din toți cei pe cari i-am avut până acum. Romanul d-lui E. Lovinescu e o reconsti­tuire psihologică, fapt care con­feră autorului omagiul suprem. Pentru că a romanța, pur și simplu, o viață, culegând petice de biografie din o mie și una de hârțoage, așa cum s’a făcut până acum, e foarte facil A intui insă, din câteva imperfecte puncte de reper, o viață sufletească, de profunzi­mea și complexitatea celei a lui Mihail Eminescu, e un lucru ex­trem de rar. D. E. Lovinescu l-a realizat. Eugen Jebeleanu VJ-itorFJ ▼ Franța și ItaliaMrerile bisericești — Continuarea politicii lui Louis Barthon. Ca­­lătoria d-lui Pierre Laval la Roma. Restabilirea colaborării pacifiste intre Paris și Roma — Fostul ministru de Externe Louis Barthon se exprimase odată cu multă convingere: pa­cea Europei e condiționată de înțelegerea franco-italiană. Pen­tru a realiza această premiză a păcii europene, el întreprinsese călătoriile sale in Europa, și energic, convins pacifist cum era, ar fi izbutit să-și realizeze opera, dacă mâna criminală nu i-ar fi curmat viața într-un mod atât de crud și de neașteptat. Intr’adevăr, se zice demult și se zice pe drept că ginta latină are o mare misiune de împlinit în lume, că prima fază a mi­siunii este pacea, de care are atâta nevoie Europa , lumea în­treagă, dar pacea nu se poate înfăptui tocmai din cauză că cele două popoare fruntașe a latinității se găsesc încă în stare de exclusivă adversitate, deși bărbații lor de stat au evi­tat până acum cu talent și sin­ceritate­a rușinoasă și fratrici­dă ciocnire între ele. Ceea ce înseamnă, că neînțelegerea in­tre Franța și Italia nu este de natură serioasă și nu poate îm­piedeca la infinit restabilirea raporturilor de colaborare — un lucru dorit în primul rând de toată lumea și impus de în­seși interesele lor naționale. & D., Pierre Laval, actualul mi­­nisitru de Externe al Franței continuă pe față și cu energie opera de pacificare între Fran­ța și Italia nu numai din fide­litate patriotică fața de Louis Barthou. Călătoria la Roma, pe care nu a putut-o face Louis Bar­thou, încearcă să o facă d. Pierre Laval, ca acolo, la Roma, în discuțiuni amicale cu d. Mussolini să se clarifice care sunt piedicile ce se pun în ca­lea reinfrățirii celor două mari state, dacă aceste piedici sunt serioase, dacă ele sunt ușor în­lăturate, în ce condițiuni sunt înlăturate și dacă n’a venit tim­pul ca ele să fie înlăturate ime­diat. Vizita d-lui Pierre Laval la Roma este așteptată de toate cercurile politice din Europa, cu convingerea că misiunea bărbatului de stat al Franței va fi încoronată cu succes, a­­vându-se în vedere mai ales că și Mussolini și Laval sunt — în ciuda gurilor rele — pacifiști sinceri și cu largi orizonturi. Dar în ajunul acestei între­vederi, care va avea loc chiar în ianuarie, presa franceză a pus în discuție chestiunea ra­­porurilor franco-italiene și prin­cipiile politice externe ale Fran­ței. înainte de toate, spune o par­te a presei franceze. Italia se prezintă cu serioase pretențiuni în Africa: în locul statutului din 1896, ca­re definia situația ita­lienilor în Tunis și reînoit la fiecare trei luni, trebuie să f­ie elaborat unul nou, cu o dura­bilitate de zece ani. Frontierele Libiei, colonie italiană din Afri­ca de Nord, cuprinzând Tripo­­litania și Cirenaica cu cap. Tripoli, trebuia să fie lărgite. Pe țărmul Somaliei, regiune din Africa orientală, pe Oceanul Indian, împărțită în Somalia franceză, italiană și engleză, francezii sunt invitați să facă concesiuni teritoriale, renun­țând la oare­cari privilegii. Dar asta nu e totul,­­dacă colabo­rarea Franței, a Italiei, și a Mi­cii înțelegeri ar garanta real­mente pacea în Europa Centra­lă, Franța pe semne ar consimți să facă oare­cari Concesiuni în Africa de Nord, du condiția, firește, ca ele să nu­­ vatime pres­tigiul ei colonial.­­ Nenorocirea constă, totuși, în faptul — zice, de pildă, Echo de Paris — că Mussolini în ciuda evenimente­lor din Viena nu a renunțat la proectele sale revizioniste: că­lătoria premierului ungar Göm­bös, la Roma, dovedește acest lucru destul de convingător. E greu să poți înțelege poziția d-lui Mussolini. Pe deoparte el vrea ca tratatele de pace să fie revizuite în folosul Budapestei, pe sQcoterea Cehoslovaciei, a Iugoslaviei și a României, pe de altă parte e gata să apere cu toate puterile sale indepen­dența Austriei, care rezultă din aceleași tratate. Contradicția se mărește și prin faptul că­ Un­garia, care se gudură pe lângă Italia, rămâne în acelaș timp aliata Reich-ului și în virtutea acestei circumstanțe nu poate să nu vadă cu ochi buni între­prinderile lui Hitler în regiunea­­ Dunării. O astfel de politică din partea Italiei dădește mai de­grabă in dăratnere, de­cât con­secință. Până când ea va con­tinua, noi nu ne putem lega de Italia, fiindcă, pentru asta ar trebui să părăsim Mica înțe­legere. Este drept că acest raționa­ment al ziarului parizian nu este deloc izolat. El se desfă­șoară pe un punct de vedere general, care și statornicește atitudinea Franței față de Ita­lia. Care sunt adevăratele inten­­țiuni ale Italiei față de Iugo­slavia și Franța? — se întreabă „L’Intransigeant“. In ce fel își reprezintă Ducele viitorul Micii înțelegeri? Va stărui el oare să obțină revizuirea tratatelor, care determină granițele Euro­pei Centrale? Va consimți el oare, în general, ca Franța să ia asupra sa rolul de mediatoa­re între Italia și Iugoslavia, și nu va cere er oare din potrivă, ca inițiativa împăcării să por­nească de la Belgrad? Dacă ar fi vorba numai des­pre îmbunătățirea raporturilor­­ franco-italiene, toate chestiu­­­­nile în discuție ar putea fi re­­­­zolvite fără o deosebită greuta­­­­te. Statutul italienilor în Tu­­­­nis, oare­cari concesiuni din partea noastră în Africa de Nord — toate astea pot fi ușor tranșate. Dar pe cartă e pusă întreaga politică europeană. Iată pentru ce e necesar să se facă toate stăruințele, ca întâl­nirea dintre d. Laval și d. Mussolini să fie pregătită, cum trebuie, prin tratative prelimi­nare. Cum o chestiune, ori­care chestiune se poate distanta teo­retic și se poate rezolva prac­tic din mai multe puncte de vedere — la întrebările franceze ră­pund.. . Pinger , Tageblatt“­ i din care se vede că, situația mi este tragică. In politică există, intr’ade­văr, îndărtănicie, dar e nevoie de un mic factor, aproape im­ponderabil, ca îndărătnicia să se transforme în consecință, și­­ clara vedere să determine ati­tudinile necesare și fericite. Gh. Pregoș Negocierile franco-italiene — D. Laval va mal pleca la Roma! Paris, 2 (Rador). —î Ziarele con­­t­rea reușitei negocierilor nu este d­e­­sideră tot mai probabil că scopul­­ sigur străin de bunăvoința de care pe care d. Laval dorea să-l reali­ • dă dovadă Viena. In orice caz pu­­tere prin călătoria sa la Roma, nu tem răr­ă ne­încrezători căci, via­va putea fi atins în timpul dorit, vnte sau după plebiscitul din Saar. Unele ziarele cred a ști că nu este un acord va interveni“, exclus ca vizita să mai poată avea „Italia ar fi dispusă, scrie „Echo l.c­ . . . de Paris“, să închee o convenție a­,­Petit Parisien“ scrie că, deși ne­­supra problemelor africane, In­d­es­­gociatorii nu se pot încă pronunța, tim­ea Europei centrale ea ar ne­­pare probabil că situația să se lim­­cepta formula și procedura fran­­cezească astăzi.^ „Sforțările făcute ceză, prin care România ar fi act­­eri -- adaogă ziarul —- an tins în misă a participa în sistemul de deosebi la inlaturarea rezistențelor garanții, dar ar cere să se distingă austriaco împotriva participării și­ partea privitoare la garanțiile unu­­cei înțelegeri. Un alt element de luate pe care și le-ar acorda statele complicație, a fost propunerea uta­ ce se învecinesc direct cu Austria, b­ană de a îngloba în sistemul de orice acord franco-italian care nu garanții și Polonia, deși nu se știe ar repudia revizionismul ar fi fu­­dacă aceasta ar putea concilia obli­­nest“, închee ziarul“ rUmanlU“ . se află 06 Ziarul „Excelsior“" crede că în­ 1 *­târzierea încheerii unui acord a­re­,.Petit Journal“ scrie că „demer­­t dus probabilitățile călătoriei la sf*l reprezentanților Austriei pe Roma, dar ziarul „Le Matin“ crede lângă d. Laval pare a fi propus o că nu trebue exclusă cu desăvâr­­formulă ce ar putea duce la o în­ sire o apropiată plecare la Roma­țelegere. Interesul Angliei in favoa­ a d-lui Laval. Olfifi In pag» IV-a: De unde vine primejdia războiului I | --------------­ ■­(■*+ Strângerea datelor informative <*) schil un domeniu foarte impor­­­tă nu și totuși, încă necunoscut și nepătruns, nici de organele de control ale statului. După știrile publicate în ziare, la ministerul cultelor se organizează un ser­viciu special de strângere a date­lor privitoare la averile biseri­cești ale tuturor cultelor din țara noastră, spre a li se cu­noaște situația materială în ve­derea probabilă a unei cât mai juste repartizări a subvențiilor, pe cari le acordă statul. Este de­sigur un drept suve­ran al fiecărei țări să exercite un control asupra instituțiilor, sub a căror­­ influență spirituală stau cetățenii, fie ei de ori­ce neam sau confesiune. De aceea găsim, că sunt foarte necesare măsurile, ce se iau pentru strân­gerea informațiilor documentare în primul rând asupra izvoarelor de venituri ale diverselor așeză­minte religioase din țara noas­tră. Felul și destinația acestor ve­nituri nu pot lăsa indiferente or­­­­ganele superioare administrative , și de supraveghere ale Statului,­­ mai ales asupra activității co­­­­munităților religioase, formate din cetățenii minoriari. Un e­­­­xemplu tipic al influenții biseri­­­­cilor, în desacord cu interesele statului și neamului nostru, îl a­­vem chiar în trecutul țării noas­tre, când clasa conducătoare bi­sericească, înstrăinată, închina averile mănăstirelor noastre pa­­triarh­ilor de la Constantinopol și instituției călugărilor greci din muntele Athos. Prin seculariza­rea averilor mănăstirești și prin împroprietărirea țăranilor dela 1864 s’a pus însă capăt pentru totdeauna influențelor grecești în țara noastră, biserica noastră devenind autocefală românească. Chestiunea aceasta, a contro­lului averilor bisericești, este de o importanță covârșitoare pen­­fern­icatului român d­e astăzi, când ne gândim la In­fluenta extraordinară, ce o are in special clerul catolic asupra unei însemnate părți a locuito­rilor români din Ardeal, credin­cioși bisericilor de sub autorita­tea­ Vaticanului. Dacă biserica ortodoxă româ­nească, prin persecuțiile groza­ve ce le-a suferit în trecut din partea stăpânirilor străine din Ardeal și prin înstrăinarea ave­rilor bisericilor din Vechiul Re­gat, se află într’o stare de să­răcie jalnică, nu tot astfel se poate spune despre bisericile ca­tolice, cari au rămas cu privile­giile trecutului, cu averi fabu­loase, sfidătoare în fața lipsuri­­rilor și greutăților materiale, în cari se găsesc bisericile noastre ortodoxe românești. Imensele a­­veri bisericești ale catolicilor s’au strâns din truda țăranului român din Ardeal, pe care nu numai puzderia de conți și ba­roni unguri l-au adus nu cea mai cumplită stare de iobăgie, ci și șleah­ta călugărilor catolici, care a păienjinit satele românești, în­­sușindu-și roadele muncii lor is­tovitoare și otrăvindu-le sufle­tele. In timp ce toate națiunile eu­ropene au reușit să se sustragă influențelor spirituale străine a catolicismului, numai poporul român din Ardeal a mai rămas orbit și s’a supus iscusinții iezui­­tice, primind situația, umilitoare și pentru statul român, ce i s’a creiat prin concordatul cu Vati­canul, pe urma căruia au rămas neatinse privelegiile catolicismu­lui în țara noastră. Spre a ne face o cât de slabă i­­dee despre puterile disolvante ale biserici catolice in mijlocul maselor poporului român? din­­ Ardeal, mai ales în pozițiile pri­mejduite de la granița de Vest. I dăm aci un tablou al moșiilor e­­­­piscopiei catolice de Oradea, ex­tras dintr’o statistică unngureas­că dela 1910. In afară de conții: Bethlen, Zichy, Károly, Pongrácz, Degen­­feld, Komis, Tisa, Stubenberg, etc. și de baronii: Vecsey, Li­­ptay, Wildburg, Königs Wärter, etc., și de nenumărații nemeși, cei mai mulți cu nobleță târgui­tă, ca: Bleiziffer, Sternberg, Back, Berger, Herbst, Roth, Schwarz, Moskovits, Weinberg, Schillinger, Gottlieb, Schreier, cari pentru interese materiale s’au identificat scopurilor politi­cii de stăpânire a guvernelor un­gurești și cari de­sigur au știut să-și asigure situațiile și sub prea toleranta stăpânire româ­nească, — în afară de toate a­­ceste lipitori străine, cu și fără blazon nobilitar, — găsim moșii­le episcopiei catolice, ale călu­gărilor de toate ordinele, int Co­dați politicii revizioniste a Bu­dapestei, întreținând prin mă­năstiri, prin biserică și prin șco­lile catolice, spiritul de nestinsă ură și dușmănie contra stăpâni­rii românești. In plasa Beliu, a jud. Bihor, moșiile episcopiei catolice de O­radea se întind peste 31 sate ro­mânești; în plasa Ceica moșiile acestei episcopii cuprind 14 sate românești. In plasa Centrală 25 sate românești stau sub stăpâni­rea episcopiei catolice de la Ora­dea, a capitalului catolic, a ordi­nului călugărilor premontrei și altor mănăstiri catolice. In plasa Ținca, moșiile episc. catolice se întind peste 19 sate româneștii în plasa Văscău sunt repartizate moșiile între episc. catolică și cea­ unită (gr. catolică) de la O­­rad­ea, cea dintâia întinzându­­se cu moșiile în această plasă peste 24 sate românești, iar cea din urmă peste 13 sate. Episcopia unită (gr. cat.) de la Oradea în schimb are moșii mai multe în plasa Beiuș, unde cuprinde 31 sate. Act episc. catolică nu are decât 4 moșii peste patru sate românești. Dacă într’un singur județ gă­sim atâtea averi acumulate în cursul vremurilor trecute de bi­sericile străine și înstreinate pe pământul nostru strămoșesc, stă­pânit de catolici, este ușor să în­țelegem și să deslegăm enigma, propagandei revizionismului un­­­guresc, ale cărui focare se gă­sesc în mănăstirile închinate Va­ticanului și puse la adăpost de orice griji prin concordatul, ce s’a încheiat cu Roma catolici, unde influența cardinalilor un­guri este atothotăritoare. Problema este prea importan­tă, ca să nu revenim cu date a­­mănunțite. N. Istrate-Carpatin awwgnwMiifwuwh^ii im mii iu­j .. um iMsa^BaesmaBa B Baai Linii și puncte... întrebări „Ce faceți cu țăranii?!“ — în­treabă guvernul, oficiosul națio­­nal-țăranist. ...Ce-au făcut și național-țără­­niștii, îi trag pe scară! Relativ „Dreptatea“ caracterizează om­­ul trecut drept un an inutil. Dacă, însă, ar fi fost național­­țărăniștii la putere, firește că a­­fiul ar fi fost util (domnului Ro­mulus Boilă!) Ce ți-e și cu relativitatea asta! Debilitate „Copil fiind (a declarat­ă. Iu­țiu­ Maniu, într’un interview­, e­­ram foarte slab fizicește. Pentru ca, astăzi, bărbat fiund, să fie foarte debil spiritualicește! *­­Ceottauare în pag. tj.*1 Pași spre Hristos de G. M. IVANOV „Voi sunteți o epistolă deschisă a lui Hristos“. Apostolul Pavel către Corinteni . Tot creștinul trebue să știe, că învățătura antică este premergă­toare dogmei creștine, formulată pentru vecie de către Biserica lui Hristos. Păgânitatea antică, tră­ind după „legea cărnei“, cum se exprimă Apostolul Pavel, a fost totuși aburită de lumina dumne­zeiască cu scopul predeterminat ca în misjtea sa filozofică să poa­tă percepe oricât de vag, dar cert, minunea creștină. Hristos a venit tocmai când s’a „plinit vre­mea“ — ceea ce înseamnă exact în momentul, când omenirea tre­­buia — după planul divin — să ia cunoștință de Hristos și să în­ceapă viețuirea Intru EI. Tot ce este cugetare antică — prevede vag, ca printre neguri, venirea lui Hristos și mântuirea lumii prin nărul slui. m­­orala ccranativa a cugetării eline, cu caracterul ei mai de grabă revelat, prins prin intuiție, dedus prin contempla­­țiuni, decât stabilit prin exerciții pragmatice — este preludiul mi­nunii Celei mari, care venea să deschidă lumii porțile viețuirii „duhovnicești“ — adică a perfec­țiunii spirituale. Știința, supusă moralei, cât se putea vorbi în an­­ticitate despre o știință, năzuia să surprindă în Intunerecul uni­versal chipul omului nou, care se năștea și a­ cărui expresiune rea­lă și istorică trebuia să fie însuș fiul lui Dumnezeu. Năzuințele cu­getării antice își păstrau insă ca­racterul lor raționalist și edu­cativ. Pitagorisia este o primă în­­­cercare a cugetării antice de a constitui o știință. Dar nu știință pentru știință, adevăr obiectiv pentru el însuș, ci știința ca in­strument de purificare morală. A ști — înseamnă în pitagorism cu­noașterea mijloacelor de purifi­care. Pitagora din Samos, la vâr­sta de 40 ani vine la începutul sec. al VI-lea în. de Hristos, în Italia, la Croton, chemat din Gre­­a­cia de către Adunarea celor bă­ii­trâni, și aici începe opera sa de­­ predicare — în vederea trezirii­­ morale a omului, înființează a­­si­sociațiunea pitagoriană, al cărei­­ obiect educativ și mistic este ini­­­­țierea omului la o nouă regulă de la­ viață — firește — morală. La în­­­­­­ceput pitagorismul devine un fel­u­i de francmasonerie religioasă, cum - I arată savantul francez, Robin în a­­ cartea sa „La pensée grecque“.­­­­ Pitagora ia contact cu orfismul, o­­­­ asociație similară, al cărei scop ; ■­­i e revelația mistică. Prin revelația lí?­i mistică, adică prin contactul di­­­­­rect cu divinitatea, Pitagora­ ■- vroia să ofere regatele vieții ce­­■* lei noui, adoptând și practica ini­­­­țierilor secrete. Inițierea consta ș­i­­ în rituri 4- purificare, în urma­­ căreia sufletul extaziat se desfa­ce de corp, corpul — care este pentru suflet un fel de mormânt, fiind sortit infernului. Câte ele­mente de pitagorism intrase și în practica primilor creștini — acest balast păgân, împotriva căruia a luptat mai cu deosebire ap. Pa­vel! Dar cugetarea păgână sta încordată mereu spre lumina, pe care nu o putea prinde direct, ci de care se apropia prin rituri și exerciții fizice. Pentru a purifica sufletul și a face din om un fiu al zeilor, pitagorismul adăuga — ca o cerință ascetică — la aceste mituri speculațiunile intelectua­le: matematica, astronomia, me­dicina, muzica și lectura cu co­mentarii din Homer și Hesiod. Element pur creștin in pitago­­­­ristuj? era • examenul de conștiință, pe care trebuia să și-l facă fie­care­ inițiat, obligator în fiecare seară: în ce am greșit? Ce bine am făcut? Ce nu am făcut din ceea ce trebuia să fac? Cum nu exista o morală revelată și o sancțiune metafizică, elevul lui Pitagora putea ajunge la mari rătăciri. Fiindcă nu se știa pozi­tiv și Integral, n« er*»-tonoto er­a solul și în numele cui trebuia să se facă. Creștinismul presupune ca premiză de îndreptare păcă­­­­toșia înăscută a omului, cerân­­­­du-i să citească rugăciuni în fie­care oră, dimineața și seara, fiindcă creștinul păcătuește și „cu voie“ și „fără voie“. Dar, preceptele pitagoriene a­­veau bunul rezultat, obligând pe elev să respecte pe z­ei, să se su­pună voinței lor, să rămână tare la postul ce l-au dat ei fiecăruia in viață, să fie­ fidel amicilor, să fie moderat și simplu in folosi­rea bunurilor, să se poată rușina în fața răului și a-l repudia sin­cer, să nu jure strâmb și să păs­treze jurământul. Un oarecare Hippias, inițiat în pitagorism, a fost­ omorît de colegii săi, fiind- i­că a trădat un secret geometric . Toate aceste îndemnuri morale au­­ fost desăvârșit spiritualizate în­­ sistemul catehetic, de inițiere­­ creștină, fără barbaria fizică,­­ drept pedeapsă pentru deviațiuni­­ și greșeli. Pedepsește Dumnezeu : „a mea este răzbunarea“ zice Domnul — ceea ce înseamnă că singurul judecător în economia c­re­ș­tină es­te Hristos . Pitagora s’a înălțat la mono­teism în clipa în care a stabilit o prescripțiune dogmatică: omul trebuie să păstreze legătura cu d­umnezeescul și să urmeze pe Dumnezeu. Dar Heraclit din Efes se apro­pie și mai mult de lumina crești­nă, vorbește omului mai insistent de Dumnezeu. Nu are nicio va­loare științifică concepția lui despre lumea văzută; el­­ afirmă că, principiul fundamental al tu­turor lucrurilor este focul. Acest filozof, pe care în zadar școala materialistă îl consideră ca pă­rinte al materialismului contim­poran, întrebuința o dialectică a­­tractivă, pentru a ajunge la ideia de Dumnezeu. Totul în lume se exprimă prin principii contrarii și fiindcă toate contrariile tind a se substitui unul altuia, lucru­rile sunt într’o stare neîncetată de mobilitate, totul curge, dar to­tul convergă spre un principiu al armoniei, care este Dumnezeu. El este ziua și noaptea, iarna și vara, războiul și pacea, sațiul și foamea. El este armonia ,invizi­

Next