Ţara Noastră, ianuarie 1935 (Anul 13, nr. 771-792)
1935-01-04 / nr. 771
Suffet nou " 1 Pe marginea îndemnului regesc —* împărțeala timpului în ani și săptămâni apare mai mult ca o rânduire convențională. Linia de despărțire a unui mănunchi de douăsprezece luni ar putea să fie așezată, tot atât de bine, la echinoxul primăverii sau la răspântia solstițiului de iarnă. Vremea nu cunoaște început sau sfârșit. Eternitatea n’are nevoie de popasuri. Numai noi oamenii, simțind nevoia de-a măsura cu gândul cursul neîntrerupt al zilelor, am așezat de-alungul vieții noastre trecătoare, pietrele albe ale hotarului cronologic. Am înmormântat, așa zicând, anul 1034, și am intrat, cu aceleași nădejdi de totdeauna, pe pragul anului 1935. Ne-am dat nouă înșine, iluzia că am încheiat o epocă de grele încercări fatidice, în credința că soarta ne va fi de acum încolo mai prielnică. La acest popas s’au rostit, ca de obicei, aspre judecăți asupra trecutului și s’au cercetat, cu seninătate, perspectivele pe cari le deschide viitorul. Gazetele în deosebi, trăind din fărămiturile cotidiane ale actualității, s’au străduit sa recapituleze evenimentele și au încercat timide profeții pentru ziua de mâine. Literatură de ocazie și efemeride de almanah! Anii nu poartă cu ei niciun destin de mai minte hotărît. Hazardul se amestecă destul de rar în existența oamenilor. Exprem, mai totdeauna, greșelile pe cari le-am săvârșit. Culegem fructul propriilor noastre străduinți. Așa «iar, înțelepciunea adevărată nu caută să ghicească izbânda sau nenorocul din mersul stelelor, ci, culegând învățăminte din faptele petrecute, statornicește reguli de purtare, menite să arate drumul cel drept al muncei rodnice spre țelul deplinei mulțumiri sufletești, nu acest înțeles a vorbit M. S. Regele cu prilejul Anului Nou, la solemnitatea sfințirii aripei rernoite a Palatului Regal. Suveranul a spus cuvinte, cari s’ar cuveni să rămână un îndreptar pentru viața noastră obștească. A vorbit, cu tot cum patul și cu toată îndrăzneala cuvenită despre vioirea, pe care România o vrea și o așteaptă. M. S. Regele a făcut constatarea limpede, că metodele vechi nu mai corespund nevoilor de astăzi, ci va trebui găsit ceva nou, — nu dintr’o pasiune a inovației cu orice preț, — ci din profunda convingere că întreaga gospodărie a țării noastre, de sus până jos, se cere schimbată. M. Sa n’a pomenit de-adreptul despre modificarea Constituției, dar oricine înțelege că transformarea din temelii, a cărei necesitate a fost proclamată, nu se poate închipui fără o împrospătare corespunzătoare a Pactului nostru Fundamental. Noi ne-am îngăduit să tragem această concluzie exprimând o consecință logică: „ — La viață nouă, haină nouă !“. Un spirit nou va trebui să tresară în această țară iată dorința Suveranului, care-i arestasca și în inima milioanelor de români. Societatea românească sufere de o criză morală, cel puțin tot atât de gravă , ca și cea materială. Să ne gândim, prin urmare, la partea morală, la moravuri, la cinstea care se cade să fie reîntronată pretutindeni. — „Morala nu este un lucru de fațadă, a arătat Suveranul, ci un lucru de suflet, un lucru de fond, și prin reîntronarea unei cinstite morale s’ar putea ameliora și moravurile acestei țări“. Aceste vorbe ar trebui săpate, ca pe o placă de aramă, în conștiința fiecăruia. Cu toții să ne convingem de adevărul lor, să credem în ele cu tărie și să le realizăm cu voință neșovăitoare. Monarhul unei țări nu se amestecă nicicând în vâltoarea luptelor politice. Dar tocmai de aceia, se găsește în situația de a privi de sus și de a da directivele sănătoase, spre binele tuturor, îndemnul a răsunat, sub acoperământul înalt al Palatului Regal. Conducătorii vieții noastre publice, cari l-au înțeles, sunt datori să-l traducă în fapt. Alminteri, țara ii va trage la răspundere, pentru că nu și-au înțeles chemarea. ALEX. HODOȘ Colțul acesta în care suntem obligați să consemnăm, cotidian un eveniment, un aspect sau numai o întâmplare din menajeria politică, să-l închinăm m acest început al lui 1935 unor preocupări mai pure. Câteva gânduri despre literatură, cel puțin pe noi (sperăm și pe lectori!) ne limpezesc și ne fortifică. Scârba de aceiași nelipsiți clienți ai votului universal ir as pe panglicile demagogiei, invocă neapărat un antidot. Cele câteva zile de vacanță, petrecute in preajma cărților, singurele noastre amice sincere, tăcute și totuși atât de elocvente, ni l-au dat — lucru rar — intr o singură opera. E vorba despre ultimul volum al d-lui E. Lovinescu, după care neam intitulat articolul nostru: ,Mite“. Titlu ciudat pentru cei mai mulți cititori. Să spunem, deci, că Mite nu-i altceva decât numele de botez al scriitoarei de origină germană Kremnitz, o figură distinsă, încetățenită pe pământul românesc sub domnia lui Carol I. Mite Kremnitz s'a bucurat de prietenia reginei Elisabeta, poetă și ea, și a fost, în totul, o occidentală, ciudată și seducătoare apariție, în mijlocul unei intelectualități românești în plină epocă de fermentare. Dar Mite Kremnitz a însemnat mai mult decât atât. Legăturile ei sentimentale cu Mihail Eminescu, trecute in tăcere sau neglijate, de toți istoriografii sau scriitorii cari s’au ocupat până astăzi de viața celui mai înnalt poet al nostru, au fost speculate cu mare artă, de d. E. Lovinescu, întru redarea perfectă a psihologiei lui Eminescu. D. E. Lovinescu izbutește, ca din păinjinișul celor câteva însemnări, îndeajuns de discrete pe mic poeta Mite Kremnitz ni le-a lăsat despre relațiile ei cu genialul cântăreț, să înalțe un eșafodaj epic, deasupra căruia se proiectează aeriană și totuși, vie și vibrantă, statura lui Eminescu. F un Mihail Eminescu — om, dar care printrun tragism caracteristic spiritelor geniale, printro eternă plutire în vis și gândire, se respinge automat dela trăire, ia acel Mihail Eminescu (cel real, esențialmente poet!), care în „Luceafărul“ nu face altceva, decât să-și cânte propria sa inapetență pentru terestru. Un Eminescu, care ar putea fi calificat frigid sau auto-flagelant, dar care ni se pare singurul posibil și care e singurul cu psihologia veridică, din toți cei pe cari i-am avut până acum. Romanul d-lui E. Lovinescu e o reconstituire psihologică, fapt care conferă autorului omagiul suprem. Pentru că a romanța, pur și simplu, o viață, culegând petice de biografie din o mie și una de hârțoage, așa cum s’a făcut până acum, e foarte facil A intui insă, din câteva imperfecte puncte de reper, o viață sufletească, de profunzimea și complexitatea celei a lui Mihail Eminescu, e un lucru extrem de rar. D. E. Lovinescu l-a realizat. Eugen Jebeleanu VJ-itorFJ ▼ Franța și ItaliaMrerile bisericești — Continuarea politicii lui Louis Barthon. Calătoria d-lui Pierre Laval la Roma. Restabilirea colaborării pacifiste intre Paris și Roma — Fostul ministru de Externe Louis Barthon se exprimase odată cu multă convingere: pacea Europei e condiționată de înțelegerea franco-italiană. Pentru a realiza această premiză a păcii europene, el întreprinsese călătoriile sale in Europa, și energic, convins pacifist cum era, ar fi izbutit să-și realizeze opera, dacă mâna criminală nu i-ar fi curmat viața într-un mod atât de crud și de neașteptat. Intr’adevăr, se zice demult și se zice pe drept că ginta latină are o mare misiune de împlinit în lume, că prima fază a misiunii este pacea, de care are atâta nevoie Europa , lumea întreagă, dar pacea nu se poate înfăptui tocmai din cauză că cele două popoare fruntașe a latinității se găsesc încă în stare de exclusivă adversitate, deși bărbații lor de stat au evitat până acum cu talent și sinceritatea rușinoasă și fratricidă ciocnire între ele. Ceea ce înseamnă, că neînțelegerea intre Franța și Italia nu este de natură serioasă și nu poate împiedeca la infinit restabilirea raporturilor de colaborare — un lucru dorit în primul rând de toată lumea și impus de înseși interesele lor naționale. & D., Pierre Laval, actualul minisitru de Externe al Franței continuă pe față și cu energie opera de pacificare între Franța și Italia nu numai din fidelitate patriotică fața de Louis Barthou. Călătoria la Roma, pe care nu a putut-o face Louis Barthou, încearcă să o facă d. Pierre Laval, ca acolo, la Roma, în discuțiuni amicale cu d. Mussolini să se clarifice care sunt piedicile ce se pun în calea reinfrățirii celor două mari state, dacă aceste piedici sunt serioase, dacă ele sunt ușor înlăturate, în ce condițiuni sunt înlăturate și dacă n’a venit timpul ca ele să fie înlăturate imediat. Vizita d-lui Pierre Laval la Roma este așteptată de toate cercurile politice din Europa, cu convingerea că misiunea bărbatului de stat al Franței va fi încoronată cu succes, avându-se în vedere mai ales că și Mussolini și Laval sunt — în ciuda gurilor rele — pacifiști sinceri și cu largi orizonturi. Dar în ajunul acestei întrevederi, care va avea loc chiar în ianuarie, presa franceză a pus în discuție chestiunea raporurilor franco-italiene și principiile politice externe ale Franței. înainte de toate, spune o parte a presei franceze. Italia se prezintă cu serioase pretențiuni în Africa: în locul statutului din 1896, care definia situația italienilor în Tunis și reînoit la fiecare trei luni, trebuie să fie elaborat unul nou, cu o durabilitate de zece ani. Frontierele Libiei, colonie italiană din Africa de Nord, cuprinzând Tripolitania și Cirenaica cu cap. Tripoli, trebuia să fie lărgite. Pe țărmul Somaliei, regiune din Africa orientală, pe Oceanul Indian, împărțită în Somalia franceză, italiană și engleză, francezii sunt invitați să facă concesiuni teritoriale, renunțând la oarecari privilegii. Dar asta nu e totul,dacă colaborarea Franței, a Italiei, și a Micii înțelegeri ar garanta realmente pacea în Europa Centrală, Franța pe semne ar consimți să facă oarecari Concesiuni în Africa de Nord, du condiția, firește, ca ele să nu vatime prestigiul ei colonial. Nenorocirea constă, totuși, în faptul — zice, de pildă, Echo de Paris — că Mussolini în ciuda evenimentelor din Viena nu a renunțat la proectele sale revizioniste: călătoria premierului ungar Gömbös, la Roma, dovedește acest lucru destul de convingător. E greu să poți înțelege poziția d-lui Mussolini. Pe deoparte el vrea ca tratatele de pace să fie revizuite în folosul Budapestei, pe sQcoterea Cehoslovaciei, a Iugoslaviei și a României, pe de altă parte e gata să apere cu toate puterile sale independența Austriei, care rezultă din aceleași tratate. Contradicția se mărește și prin faptul că Ungaria, care se gudură pe lângă Italia, rămâne în acelaș timp aliata Reich-ului și în virtutea acestei circumstanțe nu poate să nu vadă cu ochi buni întreprinderile lui Hitler în regiunea Dunării. O astfel de politică din partea Italiei dădește mai degrabă in dăratnere, decât consecință. Până când ea va continua, noi nu ne putem lega de Italia, fiindcă, pentru asta ar trebui să părăsim Mica înțelegere. Este drept că acest raționament al ziarului parizian nu este deloc izolat. El se desfășoară pe un punct de vedere general, care și statornicește atitudinea Franței față de Italia. Care sunt adevăratele intențiuni ale Italiei față de Iugoslavia și Franța? — se întreabă „L’Intransigeant“. In ce fel își reprezintă Ducele viitorul Micii înțelegeri? Va stărui el oare să obțină revizuirea tratatelor, care determină granițele Europei Centrale? Va consimți el oare, în general, ca Franța să ia asupra sa rolul de mediatoare între Italia și Iugoslavia, și nu va cere er oare din potrivă, ca inițiativa împăcării să pornească de la Belgrad? Dacă ar fi vorba numai despre îmbunătățirea raporturilor franco-italiene, toate chestiunile în discuție ar putea fi rezolvite fără o deosebită greutate. Statutul italienilor în Tunis, oarecari concesiuni din partea noastră în Africa de Nord — toate astea pot fi ușor tranșate. Dar pe cartă e pusă întreaga politică europeană. Iată pentru ce e necesar să se facă toate stăruințele, ca întâlnirea dintre d. Laval și d. Mussolini să fie pregătită, cum trebuie, prin tratative preliminare. Cum o chestiune, oricare chestiune se poate distanta teoretic și se poate rezolva practic din mai multe puncte de vedere — la întrebările franceze răpund.. . Pinger , Tageblatt“ i din care se vede că, situația mi este tragică. In politică există, intr’adevăr, îndărtănicie, dar e nevoie de un mic factor, aproape imponderabil, ca îndărătnicia să se transforme în consecință, și clara vedere să determine atitudinile necesare și fericite. Gh. Pregoș Negocierile franco-italiene — D. Laval va mal pleca la Roma! Paris, 2 (Rador). —î Ziarele contrea reușitei negocierilor nu este desideră tot mai probabil că scopul sigur străin de bunăvoința de care pe care d. Laval dorea să-l reali • dă dovadă Viena. In orice caz putere prin călătoria sa la Roma, nu tem rără neîncrezători căci, viava putea fi atins în timpul dorit, vnte sau după plebiscitul din Saar. Unele ziarele cred a ști că nu este un acord va interveni“, exclus ca vizita să mai poată avea „Italia ar fi dispusă, scrie „Echo l.c . . . de Paris“, să închee o convenție a,Petit Parisien“ scrie că, deși nesupra problemelor africane, Indesgociatorii nu se pot încă pronunța, timea Europei centrale ea ar nepare probabil că situația să se limcepta formula și procedura francezească astăzi.^ „Sforțările făcute ceză, prin care România ar fi acteri -- adaogă ziarul —- an tins în misă a participa în sistemul de deosebi la inlaturarea rezistențelor garanții, dar ar cere să se distingă austriaco împotriva participării și partea privitoare la garanțiile unucei înțelegeri. Un alt element de luate pe care și le-ar acorda statele complicație, a fost propunerea uta ce se învecinesc direct cu Austria, bană de a îngloba în sistemul de orice acord franco-italian care nu garanții și Polonia, deși nu se știe ar repudia revizionismul ar fi fudacă aceasta ar putea concilia oblinest“, închee ziarul“ rUmanlU“ . se află 06 Ziarul „Excelsior“" crede că în 1 *târzierea încheerii unui acord are,.Petit Journal“ scrie că „demert dus probabilitățile călătoriei la sf*l reprezentanților Austriei pe Roma, dar ziarul „Le Matin“ crede lângă d. Laval pare a fi propus o că nu trebue exclusă cu desăvârformulă ce ar putea duce la o în sire o apropiată plecare la Romațelegere. Interesul Angliei in favoa a d-lui Laval. Olfifi In pag» IV-a: De unde vine primejdia războiului I | -------------- ■(■*+ Strângerea datelor informative <*) schil un domeniu foarte importă nu și totuși, încă necunoscut și nepătruns, nici de organele de control ale statului. După știrile publicate în ziare, la ministerul cultelor se organizează un serviciu special de strângere a datelor privitoare la averile bisericești ale tuturor cultelor din țara noastră, spre a li se cunoaște situația materială în vederea probabilă a unei cât mai juste repartizări a subvențiilor, pe cari le acordă statul. Este desigur un drept suveran al fiecărei țări să exercite un control asupra instituțiilor, sub a căror influență spirituală stau cetățenii, fie ei de orice neam sau confesiune. De aceea găsim, că sunt foarte necesare măsurile, ce se iau pentru strângerea informațiilor documentare în primul rând asupra izvoarelor de venituri ale diverselor așezăminte religioase din țara noastră. Felul și destinația acestor venituri nu pot lăsa indiferente organele superioare administrative , și de supraveghere ale Statului, mai ales asupra activității comunităților religioase, formate din cetățenii minoriari. Un exemplu tipic al influenții bisericilor, în desacord cu interesele statului și neamului nostru, îl avem chiar în trecutul țării noastre, când clasa conducătoare bisericească, înstrăinată, închina averile mănăstirelor noastre patriarhilor de la Constantinopol și instituției călugărilor greci din muntele Athos. Prin secularizarea averilor mănăstirești și prin împroprietărirea țăranilor dela 1864 s’a pus însă capăt pentru totdeauna influențelor grecești în țara noastră, biserica noastră devenind autocefală românească. Chestiunea aceasta, a controlului averilor bisericești, este de o importanță covârșitoare penfernicatului român de astăzi, când ne gândim la Influenta extraordinară, ce o are in special clerul catolic asupra unei însemnate părți a locuitorilor români din Ardeal, credincioși bisericilor de sub autoritatea Vaticanului. Dacă biserica ortodoxă românească, prin persecuțiile grozave ce le-a suferit în trecut din partea stăpânirilor străine din Ardeal și prin înstrăinarea averilor bisericilor din Vechiul Regat, se află într’o stare de sărăcie jalnică, nu tot astfel se poate spune despre bisericile catolice, cari au rămas cu privilegiile trecutului, cu averi fabuloase, sfidătoare în fața lipsuririlor și greutăților materiale, în cari se găsesc bisericile noastre ortodoxe românești. Imensele averi bisericești ale catolicilor s’au strâns din truda țăranului român din Ardeal, pe care nu numai puzderia de conți și baroni unguri l-au adus nu cea mai cumplită stare de iobăgie, ci și șleahta călugărilor catolici, care a păienjinit satele românești, însușindu-și roadele muncii lor istovitoare și otrăvindu-le sufletele. In timp ce toate națiunile europene au reușit să se sustragă influențelor spirituale străine a catolicismului, numai poporul român din Ardeal a mai rămas orbit și s’a supus iscusinții iezuitice, primind situația, umilitoare și pentru statul român, ce i s’a creiat prin concordatul cu Vaticanul, pe urma căruia au rămas neatinse privelegiile catolicismului în țara noastră. Spre a ne face o cât de slabă idee despre puterile disolvante ale biserici catolice in mijlocul maselor poporului român? din Ardeal, mai ales în pozițiile primejduite de la granița de Vest. I dăm aci un tablou al moșiilor episcopiei catolice de Oradea, extras dintr’o statistică unngurească dela 1910. In afară de conții: Bethlen, Zichy, Károly, Pongrácz, Degenfeld, Komis, Tisa, Stubenberg, etc. și de baronii: Vecsey, Liptay, Wildburg, Königs Wärter, etc., și de nenumărații nemeși, cei mai mulți cu nobleță târguită, ca: Bleiziffer, Sternberg, Back, Berger, Herbst, Roth, Schwarz, Moskovits, Weinberg, Schillinger, Gottlieb, Schreier, cari pentru interese materiale s’au identificat scopurilor politicii de stăpânire a guvernelor ungurești și cari desigur au știut să-și asigure situațiile și sub prea toleranta stăpânire românească, — în afară de toate aceste lipitori străine, cu și fără blazon nobilitar, — găsim moșiile episcopiei catolice, ale călugărilor de toate ordinele, int Codați politicii revizioniste a Budapestei, întreținând prin mănăstiri, prin biserică și prin școlile catolice, spiritul de nestinsă ură și dușmănie contra stăpânirii românești. In plasa Beliu, a jud. Bihor, moșiile episcopiei catolice de Oradea se întind peste 31 sate românești; în plasa Ceica moșiile acestei episcopii cuprind 14 sate românești. In plasa Centrală 25 sate românești stau sub stăpânirea episcopiei catolice de la Oradea, a capitalului catolic, a ordinului călugărilor premontrei și altor mănăstiri catolice. In plasa Ținca, moșiile episc. catolice se întind peste 19 sate româneștii în plasa Văscău sunt repartizate moșiile între episc. catolică și cea unită (gr. catolică) de la Oradea, cea dintâia întinzânduse cu moșiile în această plasă peste 24 sate românești, iar cea din urmă peste 13 sate. Episcopia unită (gr. cat.) de la Oradea în schimb are moșii mai multe în plasa Beiuș, unde cuprinde 31 sate. Act episc. catolică nu are decât 4 moșii peste patru sate românești. Dacă într’un singur județ găsim atâtea averi acumulate în cursul vremurilor trecute de bisericile străine și înstreinate pe pământul nostru strămoșesc, stăpânit de catolici, este ușor să înțelegem și să deslegăm enigma, propagandei revizionismului unguresc, ale cărui focare se găsesc în mănăstirile închinate Vaticanului și puse la adăpost de orice griji prin concordatul, ce s’a încheiat cu Roma catolici, unde influența cardinalilor unguri este atothotăritoare. Problema este prea importantă, ca să nu revenim cu date amănunțite. N. Istrate-Carpatin awwgnwMiifwuwh^ii im mii iuj .. um iMsa^BaesmaBa B Baai Linii și puncte... întrebări „Ce faceți cu țăranii?!“ — întreabă guvernul, oficiosul național-țăranist. ...Ce-au făcut și național-țărăniștii, îi trag pe scară! Relativ „Dreptatea“ caracterizează omul trecut drept un an inutil. Dacă, însă, ar fi fost naționalțărăniștii la putere, firește că afiul ar fi fost util (domnului Romulus Boilă!) Ce ți-e și cu relativitatea asta! Debilitate „Copil fiind (a declarată. Iuțiu Maniu, într’un interview, eram foarte slab fizicește. Pentru ca, astăzi, bărbat fiund, să fie foarte debil spiritualicește! *Ceottauare în pag. tj.*1 Pași spre Hristos de G. M. IVANOV „Voi sunteți o epistolă deschisă a lui Hristos“. Apostolul Pavel către Corinteni . Tot creștinul trebue să știe, că învățătura antică este premergătoare dogmei creștine, formulată pentru vecie de către Biserica lui Hristos. Păgânitatea antică, trăind după „legea cărnei“, cum se exprimă Apostolul Pavel, a fost totuși aburită de lumina dumnezeiască cu scopul predeterminat ca în misjtea sa filozofică să poată percepe oricât de vag, dar cert, minunea creștină. Hristos a venit tocmai când s’a „plinit vremea“ — ceea ce înseamnă exact în momentul, când omenirea trebuia — după planul divin — să ia cunoștință de Hristos și să înceapă viețuirea Intru EI. Tot ce este cugetare antică — prevede vag, ca printre neguri, venirea lui Hristos și mântuirea lumii prin nărul slui. morala ccranativa a cugetării eline, cu caracterul ei mai de grabă revelat, prins prin intuiție, dedus prin contemplațiuni, decât stabilit prin exerciții pragmatice — este preludiul minunii Celei mari, care venea să deschidă lumii porțile viețuirii „duhovnicești“ — adică a perfecțiunii spirituale. Știința, supusă moralei, cât se putea vorbi în anticitate despre o știință, năzuia să surprindă în Intunerecul universal chipul omului nou, care se năștea și a cărui expresiune reală și istorică trebuia să fie însuș fiul lui Dumnezeu. Năzuințele cugetării antice își păstrau insă caracterul lor raționalist și educativ. Pitagorisia este o primă încercare a cugetării antice de a constitui o știință. Dar nu știință pentru știință, adevăr obiectiv pentru el însuș, ci știința ca instrument de purificare morală. A ști — înseamnă în pitagorism cunoașterea mijloacelor de purificare. Pitagora din Samos, la vârsta de 40 ani vine la începutul sec. al VI-lea în. de Hristos, în Italia, la Croton, chemat din Greacia de către Adunarea celor băiitrâni, și aici începe opera sa de predicare — în vederea trezirii morale a omului, înființează asisociațiunea pitagoriană, al cărei obiect educativ și mistic este inițierea omului la o nouă regulă de la viață — firește — morală. La început pitagorismul devine un felui de francmasonerie religioasă, cum - I arată savantul francez, Robin în a cartea sa „La pensée grecque“. Pitagora ia contact cu orfismul, o asociație similară, al cărei scop ; ■i e revelația mistică. Prin revelația lí?i mistică, adică prin contactul direct cu divinitatea, Pitagora ■- vroia să ofere regatele vieții ce■* lei noui, adoptând și practica inițierilor secrete. Inițierea consta și în rituri 4- purificare, în urma căreia sufletul extaziat se desface de corp, corpul — care este pentru suflet un fel de mormânt, fiind sortit infernului. Câte elemente de pitagorism intrase și în practica primilor creștini — acest balast păgân, împotriva căruia a luptat mai cu deosebire ap. Pavel! Dar cugetarea păgână sta încordată mereu spre lumina, pe care nu o putea prinde direct, ci de care se apropia prin rituri și exerciții fizice. Pentru a purifica sufletul și a face din om un fiu al zeilor, pitagorismul adăuga — ca o cerință ascetică — la aceste mituri speculațiunile intelectuale: matematica, astronomia, medicina, muzica și lectura cu comentarii din Homer și Hesiod. Element pur creștin in pitagoristuj? era • examenul de conștiință, pe care trebuia să și-l facă fiecare inițiat, obligator în fiecare seară: în ce am greșit? Ce bine am făcut? Ce nu am făcut din ceea ce trebuia să fac? Cum nu exista o morală revelată și o sancțiune metafizică, elevul lui Pitagora putea ajunge la mari rătăciri. Fiindcă nu se știa pozitiv și Integral, n« er*»-tonoto era solul și în numele cui trebuia să se facă. Creștinismul presupune ca premiză de îndreptare păcătoșia înăscută a omului, cerându-i să citească rugăciuni în fiecare oră, dimineața și seara, fiindcă creștinul păcătuește și „cu voie“ și „fără voie“. Dar, preceptele pitagoriene aveau bunul rezultat, obligând pe elev să respecte pe zei, să se supună voinței lor, să rămână tare la postul ce l-au dat ei fiecăruia in viață, să fie fidel amicilor, să fie moderat și simplu in folosirea bunurilor, să se poată rușina în fața răului și a-l repudia sincer, să nu jure strâmb și să păstreze jurământul. Un oarecare Hippias, inițiat în pitagorism, a fost omorît de colegii săi, fiind- ică a trădat un secret geometric . Toate aceste îndemnuri morale au fost desăvârșit spiritualizate în sistemul catehetic, de inițiere creștină, fără barbaria fizică, drept pedeapsă pentru deviațiuni și greșeli. Pedepsește Dumnezeu : „a mea este răzbunarea“ zice Domnul — ceea ce înseamnă că singurul judecător în economia creștină este Hristos . Pitagora s’a înălțat la monoteism în clipa în care a stabilit o prescripțiune dogmatică: omul trebuie să păstreze legătura cu dumnezeescul și să urmeze pe Dumnezeu. Dar Heraclit din Efes se apropie și mai mult de lumina creștină, vorbește omului mai insistent de Dumnezeu. Nu are nicio valoare științifică concepția lui despre lumea văzută; el afirmă că, principiul fundamental al tuturor lucrurilor este focul. Acest filozof, pe care în zadar școala materialistă îl consideră ca părinte al materialismului contimporan, întrebuința o dialectică atractivă, pentru a ajunge la ideia de Dumnezeu. Totul în lume se exprimă prin principii contrarii și fiindcă toate contrariile tind a se substitui unul altuia, lucrurile sunt într’o stare neîncetată de mobilitate, totul curge, dar totul convergă spre un principiu al armoniei, care este Dumnezeu. El este ziua și noaptea, iarna și vara, războiul și pacea, sațiul și foamea. El este armonia ,invizi