Ţara Noastră, aprilie 1935 (Anul 13, nr. 841-863)

1935-04-01 / nr. 841

4 Pagini 2 Cel Congresul partidului Național-Agrar a fost definitiv fixat pentru ziua de 7 Aprilie 1935, ora 10 dimineața, în sala cinema­tografului „Rio". D. Octavian Goga, președintele partidului Național-Agrar, va face un examen general al situației politice de azi. Șefii organizațiilor județene sunt rugați să se conformeze înstrucțiior primite, congresul partidului Grăuntele de muștar Național­ Agrar 7 .0 bandă de gangsteri americani s’a vindecat prin credință. Cum? După ce au operat în felul în care operează bandiții, îngrămădind cri­me și omoruri peste conștiința lor, unul din ei pică în preajma unui om drept, puternic in sufletul său, sfânt în viața sa. Organizând în jurul acestuia un întins sistem de escrocherii și furturi, banda se a­­dună pentru a înfăptui o monstruo­zitate de imoralitate. Dar începe încetul cu încetul contagiunea, fi­indcă așa e făcut sufletul omului; dacă­ se poate molipsi de lucrurile criminale, poate în acelaș timp — să tresară și în fața sfințeniilor sale. Apostolul Pavel a strigat dra­matic asupra conflictului de con­știință care poate izbucni în orice suflet de om: este legea binelui, pe care omul nu o urmează ca să facă binele, făcând în schimb răul, pe care nu vrea să-l facă. Dar, însă, opoziția între aceste două legi în­­tr-un singur suflet ne vorbește de posibilitatea de victorie succesivă a uneia sau a alteia: circumstanțele vin ca factor determinant să asi­gure și biruința binelui. Fiindcă rar există om imoral, imoralitatea este imoralitatea care nu poate deveni moralitate. Aceasta însemnează, că omul imo­ral se poate întoarce la moralitate, chiar când imoralitatea este o cri­mă. Gare este condiția determi­nantă? Este grăuntele­­ de muștar, este stropul de credință în triumful legii celei bune. Contagiunile de resurecție morală sunt, așa­dar, ad­misibile și posibile ca fapte reale in economia morală a omului. Iată de ce convertirea unei bande de gangstrei americani, în apropierea unui om sfânt și puternic prin cre­dința sa în Dumnezeu, nu este nici minciună, nici imposibilitate, și nici un simplu subiect de film de ci­nema. In sistemul de legi de care de­pinde practic perfectibilitatea noa­stră, grăuntele de muștar al cre­dinței are un rol, despre care ne vorbește ca întotdeauna Hristos prin modul său alegoric sau meta­foric : „de veți avea credință cât un grăunte de muștar, veți muta munții din loc“. Ca în tot, ce ne-a învățat Mântuitorul nostru, succe­sele se obțin cu o siguranță neștir­bită. Aici nu încap ezitările indi­viduale și nici nu există obstacole reale, care să zădărnicească forța grăuntelui de muștar: din moment ce credința există în sufletul omu­lui, ea se transformă în acțiune, a­­dică în succes, ceea ce înseamnă victorie. Din cauza ca te poartă o cre­dință spre un scop, izbutești să obții o victorie. Cu cât credința este mai activă, cu atât scopul se atinge mai sigur, ceea ce înseamnă că victoria e mai aproape de tine. Să luăm aminte însă că o credință tre­buie să fie justificată prin realita­tea lucrurilor care nu se văd cu ochii liberi — cum spune Apostolul Pavel — dar care se întrezăresc cu ochii spiritului. Deși credința se o­­biectivează, adică atinge un scop în viitor, ea îți actualizează victoria in clipa de față, în prezent. Credința are calitatea, prin care i se dovedește, experimental, forța, este credința creștină. Numai a­­ceastă credință este grăuntele de muștar care poate muta munții din loc. Credința necreștină, oricare altă credință, rămâne o forță sufle­tească, dar ea nu are aceiaș va­loare, de­oarece se poate trans­forma și deveni puterea care în­­pinge pe om la rău, este forța care facilitează triumful legii celei rele în om. O astfel de credință, credința necreștină, este un pericol pentru sufletul nostru, deoarece nu ne dă putința ca prin spiritualiza­rea întregei noastre economii su­fletești să înfăptuim in noi viața morală. Ce folos că un criminal crede, în victoria reală, pe care o urmărește? Cu cât crede mai mult, cu atât victoria răului va fi mai sigură, cu atât mai sigur răul va birui prin om și — în consecință — credința care nu izvorăște din ha­rul creștin împinge pe om să co­laboreze cu Satana la strălucirea neagră a negrei sale împărății... Cine răsfoiește epistolele Aposto­lului Pavel vede câte exemple ne dă marele apostol despre puterea credinței. Câți munți a mutat din loc grăuntele de muștar! Toți acei ce au trăit în minunile lui Hristos, au crezut în puterea Lui. Credința lor nu a fost oarbă, pasivă, ci ac­tivă, adică ea s’a transformat în fapte, ea a creiat fapte. De aceea și creștinismul integral, adică așa cum l-a dat Hristos, nu admite cre­dința care nu rodește fapte, cre­dința stearpă. Orice minune, din cele ce ni se povestesc în Sf. Evan­ghelie, au rezultat din puterea lui Hristos, din credința celor ce au crezut in El și din acțiunea ce a rezultat din această credință. Chiar și învierea lui Lazăr, care zăcea mort în pământ, se explică prin credința celor ce erau înrudiți cu el și vroiau ca el să învieze prin intervenția dumnezeiască a lui Hristos. Marea operă a transfigurării uni­versale se făptuește prin credința, care descătușează iubirea și care, ca forță energetică, impinge puțin câte puțin omenirea în sus, dela amoralitate spre omenie, dela ome­nie spre sfințenie, dela sfințenie spre îndumnezeire. Astăzi mai vizibil ca altădată o­­menirea se transformă prin acțiu­nea celor ce cred că omenirea tre­buie să se transforme în spirituali­tatea sa. Scepticismul filozofic cu toate tendințele sale de gândire și de rămânere pe loc, a pustiit de mult sufletul omenesc. Dar nu a ajuns să anihileze definitiv rolul grăuntelui de muștar. Acest strop de credință dă o garanție: că ome­nirea nu se va paraliza prin scep­ticism și nu va amorți în rău. G. M. Ivanov Bugetul, un fapt divers! — Parlamentul incompetenții, in fața proble­melor financiare — Camera a votat aseară bugetul. Relatând acest fapt, ziarele vor­besc de unanimitatea cu care a fost adoptat noul buget și subli­niază iuțeala discuțiunilor, ca și acordul stabilit asupra politicii financiare a guvernului. Desbaterile bugetare s’au des­fășurat ca un simplu fapt divers. Din acest punct de vedere seni­nătatea aproape clasică, cu care d. Victor Antonescu s’a infățișat Camerei ca să-și apere progeni­tura a fost întemeiată. Parlamen­tul României n’are nici-o pasiune pentru chestiunile financiare și economice, iar despre pregătirea specială a fericiților beneficiari ai votului obștesc nici nu mai e nevoe să vorbim. In alte țări, în care omul poli­tic nu e numai o sinistră impro­vizație electorală, ca la noi, bătă­lia bugetară ia proporțiile unui mare eveniment și guvernele pe­trec numeroase nopți de insom­nie și nesfârșite zile de emoții, până când isbutesc să sară peste acest scop primejdios și uneori fa­tal. Istoria parlamentarismului a înregistrat multe prăbușiri de gu­verne și numeroase regimuri, pu­ternice și mari, s’au descompus și au căzut în disgrație, din pricina problemei bugetare. La noi însă e peste putință să se ’ntâmple ase­menea lucruri. Guvernele noas­tre își întocmesc bugetele, le de­pun la Cameră cu aceiaș siguran­ță, ca și când­ ar depune un pro­­ect de lege pentru ratificarea nu mai știm cărei convențiuni sani­tare internaționale și așteaptă, la bufet, rezultatul votului. Urna e foarte generoasă și unanimitățile sunt gata. Din capul locului trebue să spu­nem că politica românească nu-și chinuește creerii cu problema bu­getară. Deputații noștri nu pricep nimic din chestiunile economice și financiare și destul de rar în­­drăsnesc să privească ansamblul vieții economice drept in față. Se feresc de aceste lucruri ca de ceva spurcat, primejdios sau in­ferior. Din această pricină în po­litica noastră economică nu exis­tă curente de orientare, nu au loc controverse și nu se întâmplă di­vergențe. In câteva ședin­țe pri­pite Parlamentul român cade de acord cu cele mai nepotrivite fan­tezii financiare și se învoiește cu toate expedientele cari formează, deja o vreme, fondul politicii bu­getare. E de prisos să înfățișăm în a­­cest loc uriașa însemnătate pe care o are bugetul in viața unei țări. Obișnuiți cu confortabila metodă a indiferenții în materie economică și furați în întregime de grija măruntă a electoratului, oamenii noștri politici nu se prea grăbesc să cerceteze importanța bugetului. Parlamentul românesc e un produs al demagogiei electorale. Competența, priceperea, și cele­lalte însușiri cari fac distincția oamenilor superiori, atârnă ca o ghiulea de gâtul celor cari se întâmplă să le aibă. Electoratul pretinde oameni mici, cari să fie capabili de orice târguială și de orice compromis, iar oamenii cu pregătire isbutesc rar de tot și cu enorme greutăți să braveze corpul electoral și să-i smulgă un mi­nuscul procent de voturi ca să pătrundă în Parlament. Din a­­ceastă cauză Adunările Legislati­ve ne oferă usturătoarea lecție a unei totale dezorientări și vom continua să trăim în această at­mosferă de improvizație atâta vreme cât Parlamentul va fi o re­prezentanță a incompetenții. 7 zile parlamentare N’am putea spune că săptămâ­na, care a trecut, a fost, în ceea­­ce privește activitatea Corpurilor Legiuitoare, dintre cele mai cal­me. Dimpotrivă, S’a discutat în doze apreciabile, s’a invectivat pe măsură și pe toate tonurile, s’au luat în discuție diferite legi și ICCXO". Dacă ar fi să ne luăm după zo­nele de vorbărie, deșertate în in­cinta Camerei și a Senatului, ar trebui să constatăm că nicio­dată parlamentarismul n’a fost mai viu, mai în floare. Dacă am crede, nu mai puțin, că nivelul parlamentarismului veritabil se măsoară după intensitatea stri­gătelor de parlagii, încă ar tre­bui să fim mulțumiți. Dacă, însă, așteptați de la do­mnii din Dealul Patriarhiei și de la Mathusalemii de pe bulevar­dul Elisabeta o seriozitate in ți­nută și o cumpăneală în vorbă, atunci cele 7 zile trecute sunt în măsură să vă desamăgească a­­marnic. Rar săptămână parla­mentară mai neserioasă, mai compromițătoare pentru obrajii aleșilor Națiunii, decât cea peste care privim, în aceste clipe, re­trospectiv. Timiditatea în a spu­ne enormități, de care, printr’un onorabil instinct de pudoare, era pătrunsă o parte (cea mai lău­dabilă !) dintre deputați, a fost și ea învinsă. Aproape fiecare deputat s-a simțit obligat să ia cuvântul, să schițeze un gest de prezență, să se justifice in aten­ția reportagiilor parlamentare. Rezultatul, vă închipuiți, a fost, deopotrivă, hilar și întristător. La proiectul de lege pentru re­glementarea jocurilor de noroc, s-a discutat mult mai mult și cu infinit mai mult pathos patriotic, decât la un eventual proect pen­­­­tru intensificarea propagandei sanitare, la sate, împotriva sifi­lisului, a pelagrei și a altor me­­zelicuri. Dar e o poemă modul în care s’a ajuns să se vorbească sub cupola Camerei sau a Sena­tului ! De pildă, la un moment dat, intr’una din ședințe, s’a încins un dialog între domnul deputat șerban și domnul deputat Ghel­­megeanu, pe chestia... icrelor ne­gre. Dialogul a decurs cam așa : D. ȘERBAN : — Pe mine nu mă privește cine mănâncă icrele­le negre! Cine le mănâncă, să plătească! Pe mine mă intere­sează cine se scoate din apă... D. GHELMEGEANU : — Ba, pardon! D. ȘERBAN : — Ce pardon ? D. GHELMEGEANU: — Par­don că icrele nu se scot din apă! D. ȘERBAN : — Da’ de unde se scot ? D. GHELMEGEANU : — Din pește... Strict autentic. Discuție parla­­­mentară. Pentru binele țării. Spre cinstea parlamentarismu­lui și a icrelor negre. Și încă lim­bajul, din care am dat mostra, e dintre cele mai suportabile. Sunt, însă, alți „aleși“, cari nu fac altceva, decât sa urle ca an­tropoizii, să imite cucul sau să răstoarne zilnic o întreagă orto­doxie de înjurături în proecte sau gata făcute. Aceștia, de obiceiu, sunt, de altfel, și cei cari pretind că în­­nalță nivelul parlamentarismu­lui. Și pe drept cuvânt, îl înnalță. In biserici și in cruci... Eugen Jebeleanu După reprimarea revoluției din Grecia — D. Tsaldaris, despre politica guvernului elen — Atena, 30 (Rador). — Agenția telegrafică elenă transmite: In ședința istorică ținută ori de Cameră, d. Tsaldaris, preșe­dintele consiliului a făcut o ex­punere în cursul căreia a arătat că șeful partidului liberal era do­minat de ideia că puterea politi­că i se cuvenea pe baza unui drept de ereditate, că el nu putea să tolereze nici un verdict popular care i-ar fi luat guvernarea ța­rei și că el nu ezita să recurgă la orice mijloc pentru a anihila a­­cel verdict. După ce a făcut istoricul revo­luției și al reprimărei ei, d. Tsal­­dărîș, președintele consiliului a declarat următoarele: Directivele generale ale politi­cii guvernului pentru soluționa­rea problemelor sunt în confor­mitate cu voința poporului, așa cum ea s-a manifestat în unani­mitate: pedepsirea severă a celor implicați in revoluție și curăți­rea complectă a tuturor forțelor armate ale națiunei de toate per­soanele care prin trecutul lor s’ar dovedi că nu și-au făcut cu strictețe întreaga datorie milita­ră: asanarea serviciilor adminis­trative prin eliminarea tuturor persoanelor care au dovedit că sunt insuficient pregătite pentru îndeplinirea misiunei lor sau au dat dovadă că patima politică a fost pusă de ei înainte de obliga­țiile lor de funcționari. In programul guvernului figu­rează deasemeni suprimarea in­­stituțiunilor de Stat, așa cum este Senatul, care s’au dovedit că prin compunerea și funcționarea lor sunt defectoase și pot să sdrun­­cine convingerea cetățenilor asu­pra valoarei acestor instituții. Guvernul va căuta să consoli­deze statul prin creiarea unei in­stituții care s’ar adapta la posibi­litățile economice ale poporului și ar contribui mai eficace și mai complect la soluționarea proble­melor celor mai vitale. In sfârșit, guvernul va pregăti opera Adunărei Naționale care se va întruni in curând pentru a vota modificarea Constituției pe baza unor principii grație cărora se va obține adaptarea serviciilor administrative la nouile condi­­țiuni și nevoi economice și so­ciale. In intervalul de timp până la convocarea Adunărei Naționale, puterea legislativă va fi exercita­tă cu ajutorul unor legi cu carac­ter obligator, de către guvern, care nu va fi stânjenit în activi­tatea sa de dispozițiile constitu­ționale, în special de acelea cari se referă la garantarea drepturi­lor și cari prin natura lor ar pu­tea să împiedice activitatea noas­tră, a adăugat­ă. Tsaldaris. Deși după părerea generală a­­cest program găsește aprobarea unanimă a națiunei, guvernul respectând cu strictețe instituții­le liberale ale Statului, a crezut că are datoria să se prezinte în fața Camerei, singurul organ su­praviețuitor al suveranității popu­lare, convins fiind că ea îl va a­­proba în unanimitate, a terminat primul ministru. Publicul a ovaționat călduros pe d. Tsaldaris, atât la sosirea la Cameră cât și în timpul declara­țiilor sale. Deasemeni au fost ovaționați și d. Condylis, ministrul Răsbo­­iului, precum și ceilalți membri ai guvernului. Mulțimea a cerut pedepsirea exemplară a vinovaților. Vizita d-lui Eden la Moscova Moscova, 30 (Rador). — D. Eden va fi astăzi oaspetele d-lui Litvinov, la reședința a­­cestuia din apropiere de Mos­cova. Cu prilejul dejunului oferit de d.Litvinov, d. Eden va avea o nouă întrevedere cu d. Sta­lin. * Moscova, 30 (Rador). •—O mul­țime de mii de oameni a aclamat aseară pe d. Eden, la sosirea a­­cestuia la Operă, unde se dădea­­ un spectacol de gală. La începutul reprezentației, or­chestra a executat imnul regal britanic, „God save the King“ și „Internaționala“. O personalitate britanică a de­clarat reprezentantului Agenției Havas. — Iată primul semn al unor timpuri noui! * Londra, 30. (Rador). — Presa engleză publică corespondențe a­­mănunțite ale trimișilor speciali la Moscova, despre conversațiile d-lui Eden. Se subliniază în deosebi im­portanța întrevederii Eden-Stalin. XIV No. 841, Luni 1 Aprilie was fondator: OCTAVIAN GOG­A Redacția și Administrația: București, Strada Câmpineanu No. 4 TELEFON Nr. 419­ 33 namentul: 500 lei pe an. Pentru preoți, învățători, _udenți și siteni: 400 lei anual; 200 pe 6 luni , 100 pe 3 luni. Pentru instituțiuni și autorități 1000 lei Pe marginea moțiunii (an In afacerea „Skoda“ Chestiunea imundei afaceri cu armamentul, care sguduise până în cele mai adânci cute ale con­științei opinia publică românea­scă, se apropie de scadență. Du­pă lungi și obositoare tergiversări a ajuns în faza ultimă, deferin­­du-se justiției vinovații cărora li s’au găsit suficiente probe de culpabilitate. In acest sens, Adu­narea Deputaților a votat o mo­țiune prin care își însușește con­cluziile raportorului comisiei de anchetă și cere punerea sub acu­zare a d-lor g-ral En. Cihoski și Mihai Popovici, foști miniștri. Pri­mul pentru vina de a fi încheiat contractul 6102 din 17 Martie 1930, fără baza formelor legale și fără consultarea organelor competente, desconsiderând tot­odată și imperativele legii cu pri­vire la industria națională de ar­mament. Al doilea pentru vina de a fi cauzat, prin intervenția sa neîngăduită de lege, întreru­perea cercetărilor întreprinse de organele fiscale și ale parchetului militar în noaptea de pomină — 10 Martie 1933 — prilejuind do­sirea probelor celor implicați în vasta escrocherie cu armamen­tul. Procesul se va judeca de înalta Curte de Casație, având latitudinea „de a schimba califi­carea — cum sună moțiunea — și a extinde eventual inculparea asupra tuturor celor care ar reuși vinovați”. In ce privește pe d-nii Romulus Boilă și colonelul Georgescu, vi­novați de trafic de influență, urmează să se pronunțe instan­țele ordinare de judecată, rămâ­nând, și în acest caz, ca organele sesizate să extindă inculparea asupra tuturor complicilor, în­tru­cât se vor găsi. Opinia publică neaoșe a înregi­strat cu multă satisfacțiune mo­țiunea Camerei, care denotă o înaltă ținută morală. Din această moțiune reiese că, mobilul lăuntric care i-a animat pe acei cari au semnat-o ca și pe acei cari au contribuit la crearea atmosferii potrivite în această chestiune, a fost curat, dezinte­resat, drept și patriotic. Nici o preocupare de răzbunare, de meschinărie politică nu se poate vedea, oricât ar striga de tare o­­sândiții și complicii lor In toată această­ încercare de a se face lumină într’o afacere care a pă­gubit Statul cu peste un miliard și jumătate lei, lăsând în sufle­tele mulțimii decepții și revolte. De aceea, o anumită prudență ar trebui să-i povățuiască pe toți autorii morali ai contractului „Skoda”, în sensul de a nu mai crea diversiuni, fiindcă nu mai prind, nici de a se da drept vic­timele unor răzbunări politice, de vreme ce lumea s-a convins de vinovățiile ce nu mai pot rămâne nesancționate. Poa­te că această prudență nu le-ar strica nici scribilor din strada Sărindar, cari în virtutea unor interese cu tâlc nu contenesc a fi apologeții celor implicați în afacerea „Skoda”. Luați oricare din fițuicile a­­cestor pretinși îndrumători ai o­­piniei publice și vă veți convinge ușor de ținuta imorală pe care o manifestă în această chestiune. Când o lume întreagă s’a con­vins de gravitatea vinovăției a­­celora cari au tratat cu atâta u­­șurință și rea credință o proble­mă care angajează scutul țării, ei le dau certificate de bună pur­tare. Când pentru nimeni nu mai e taină că, Statul a fost păgu­bit materialmente cu sume fabu­loase, aceștia — după vechiul lor procedeu de contrafacere a adevărului — susțin contrarul, că adică interesele Statului nici­odată n’au fost mai apărate! Când conștiința fiilor neaoși și onești a trecut prin cele mai ama­re depresiuni morale, din pricina acestei insalubre afaceri, el ple­dează onestitatea și civismul ne­trebnicilor. Când dela un capăt la celalt al țării, și dela primul cetățean până la ultimul țăran, îngrijați de rosturile acestui colț de pământ, pretind o exemplară pedepsire a tuturor defraudato­­rilor banului public, ei singuri —­ în dezacord cu întreg sufletul ță­rii, dar inferă un perfect acord cu tendințele lor «diabolice și distru­gătoare — le cântă olanele. Ce pot pricepe acești inși fără patrie și fără scrupule morale, că prin ecarisajul ce se încearcă în desgustătoarea panama de ar­mament, societatea românescă’ își dă sieși certificatul de dem­nitate și sănătate morală! De unde ar putea ști doritorii de câștiguri ieftine că un popo­r nu se conduce în afirmarea existen­ței sale numai de valori materia­le, ci mai ales de cele morale, cari nu îngăduie compromisuri, nici fără­de­legi! Cât pot cântări, deci, In cum­păna istoriei toate mistificările acestor specimene? Aproape ni­mic, atâta timp cât in fondul sufletesc al neamului mai există o conștiință a demnității, a drep­tății, a eroismului moral. Și se pare că trăim clipe în care acest inepuizabil fond de energie mo­rală și națională e pus din nou în linie de bătae­ încât atât păca­tele politicianilor venali, cât și imprudențele pescuitorilor în apă turbure, vor trebui să sufere sancțiunile cuvenite, și încă mai curând de­cât se crede. Cine are urechi de auzit, să audă! I. Lancrănjai­ Linii și puncte Buchete D. Virgil Madgearu a ironizat, la Cameră, măsura guvernului de a veni cu un nou „buchet de impo­zite". Nu știm întrucât impozitele și asemănarea florilor, pentru a putea constitui, la nevoie, o jerbă. Dar, dacă lucrul e, totuș, posibil, ar fi preferabil ca d. Virgil Mad­gearu să tacă. Pentru că nu s’au veștejit încă în aminitire coroanele mortuare pe cari ni le-a dăruit d-sar Fraude Vorbind despre inițiativa guver­nului de a face o lege, care să pre­vadă anularea anumitor amenzi fis­cale, „Patria“ neoficioasă (a d­lui Iuliu Maniu) se întreabă dacă a­­ceasta nu e un „îndemn oficial lai fraudă", „îndemn oficial la fraudă“? Dar un asemenea îndemn a fost făcut, după câte știm, de toate gu­vernările național-țărăniste. Și nu numai că a fost făcut, dar s’a și efectuat. E drept că îndemnul era oficial, dar făicindele au fost... familiale­.„ Fișe ,Dreptatea" își umple, de câtva timp, foiletoanele cu niște „fișe pe­dagogice“. N’ar fi, totuși, mai instructive niște fișe polițienești? Dinastiile Teienilor și ale Căpățâ­­nenilor ar putea oferi o colaborare și selectă și bogată... Dușmănie de moarte In legătură cu ultimele discuții, în jurul raportului ,Skoda", oficio­sul d-lui Ion Mihalache scrie: „Moțiunea Camerei nu dovedește decât că partidul liberal nu este dușman de moarte“. Cu un cuvânt, partidul liberal ră­mâne cu dușmănia, iar cel național­­țârănist cu moartea!... Ca să fie toată lumea mulțumită... Ioan Bianu Societatea în prefacerea ei continuă e o înlănțuire de energii care s’au dus, lăsând în urmă fie­care o contribuție la patrimoniul comun. Piedestalul gloriei prezentului e totdeauna hecatomba zilei de ieri. Cultura românească, această acumulare de avuție spirituală, construcție desăvârșită, însă în plină creștere, poate fi urmărită deabinele în procesul ei de des­fășurare. Ce s’a clădit aici și cum s’a clădit, se știe. Temeiurile moștenite se cunosc, avânturile și piedicile de asemenea se desfac în mintea noastră ca intr’o carte deschisă. In clipe de cercetare rezumativă, apar ca la lumina u­­nui fulger sforțările uriașe ale unui popor nedreptățit, care, lup­ Din „Revista Fundațiilor gala“, Aprilie 1935, de OCTAVIAN GOGA tând cu obida vremilor, se smul­ge dintr’un cadru de viață primi­tivă și, pe deasupra tuturor ob­stacolelor, afirmă cu îndârjire o năzuință s­pre o civilizație pro­prie. E un caleidoscop de imagini triste, tragice de multe ori, în a­­cest calvar, dar este o linie ascen­dentă care nu se frânge, o ne­contenită alergare spre culme. In istoria României moderne e bine fixat rolul fiecărei părți din marele tot. Provincii, categorii de oameni și zestrea oricărui vis sunt pe deplin lămurite în păgâ­nele trecutului nostru. De unde au țâșnit limbile de foc, ca și un­de au pâlpâit candelele de veghe, cronica le-a însemnat pe toate. Cu deosebire de veacul al XIX- lea, cu tot zbuciumul lui fără ră­gaz, e un câmp de luptă văzut limpede și controlat până în mici amănunte. Ca într’o mare familie oropsită, cu puteri unite s’a făcut ridicarea noastră. De pretutindeni, instinctul de con­servare a trimis un strop de fluid creator și a întărit un început de procreație intelectuală. Cele două principate îndrumate spre o li­bertate politică au devenit, fireș­te, fundamentul existenței de mâine spre care din ambele flan­curi se concentrau zvâcnirile a­­celuiași organism. In această largă revărsare de forțe deșteptate, se împletește munca așa zișilor dascăli arde­leni din ultima jumătate de veac, înainte de război. Configurația nouă a statului român a cam pierdut din vedere tagma lor, dar generația care a făcut unirea cea mare nu-i va putea uita ni­ciodată. Unitatea națională de astăzi s’ar putea zice că e o re­zultantă directă a ideologiei care s’a creat de acești pribegi răz­lețiți aproape prin toate centrele mai de seamă din Moldova și Muntenia. Străbunul lor, Gheor­­ghe Lazăr, le-a indicat drumul pe care aproape toți l-au urmat cu sfințenie. Plecând din Ardealul unde s’au născut și a cărui at­mosferă de opresiune devenise irespirabilă, ei au trecut munții la frați și au devenit învățătorii lor. Nu­ este școală secundară în țară, la care să nu se fi păstrat tradiția acestui prototip al căr­turarului nostru de legea veche. Istoriograful sau poate romanci­erul de mâine va trebui să-l fixe­ze, dacă va vrea să zugrăvească în mod veridic instrumentarea sufletească a societății româ­nești. Dascălul ardelean n’a fost de­sigur, o flacără orbitoare ivită pe orizont, nici o energie erupti­vă care să uimească cu deslăn­­țuirea ei. El a reprezentat însă în economia spirituală a neamu­lui, într’o vreme de oscilări agi­tate și adese dezordonate, prin­cipiul continuității de muncă persistentă și metodică. Fiu de țăran sau de preot, el n’a nă­zuit spre vârful piramidei socia­le, dar a încarnat și practicat ideea purității de rasă cu toate consecințele ei. Intr’o lume înce­pătoare, al cărei echilibru nu se stabilise încă, în golul dintre pu­ținii de sus și protestarea sum­bră de jos, acest nou venit s’a intercalat, și gândurile lui au fost puntea de trecere de la o clasă la alta, pentru înfăptuirea unei conștiințe de unitate orga­nică. Intr’o perioadă când aici, la Dunăre, stăruia încă spuma incertă a unei exploatări străine de veacuri, acest apologet al Ro­mei antice a instalat cultul lui Traian adus de­ acasă, cu tot cor­tegiul unor sugestiuni de străve­che mândrie. A realizat astfel un punct de razim pentru o renaș­tere morală, deschizând în ace­lași timp drumul reînvierii noas­tre politice. La liceu sau la Uni­versitate, oriunde a fost sortit, dascălul ardelean a rămas omul datoriei. Față cu vivacitatea spi­ritului muntenesc care primise poleiul influenței franceze, sau față cu specialele înclinări spre abstracțiune ale moldovenilor, el mergea înainte pe linia bunului simț, călăuzit de o robustă sănă­tate populară. Așa cum a fost el, cărturar drămuitor și inveterat latinist, temeinic fără strălucire, dar stăruitor fără oboseală, greoi dar rectilin, ponderat și onest, întrupând virtuțile burgheze la un început de Înfiripare socială, el devine un stâlp al românismu­lui în ascensiune. Pe deasupra însă a tuturor îndeletnicirilor sale, acest profesor e un ambasa­dor de fiecare clipă al Ardealu­lui robit, în al cărui microcosm, învăluit de duhul străin, el nu se va mai putea reintegra nicioda­tă, dar pe care-l plimbă cu o sfântă devoțiune pe toate cără­rile lui. Dacă în clipa cea dintâi a marelui război, în sufletul ve­chiului Regat cucerirea Ardealu­lui s’a impus cu puterea mistică a unei predestinări, minunea se datorește faptului că visul nos­tru de izbândă, înainte de a pri­mi botezul de sânge, a făcut po­pas un veac aproape la catedra dascălilor ardeleni. Din această lume de simțire a descris Ioan Bianu, un exemplar de elită, poate cel din urmă, al unei tagme istorice care s’a stins. E datoria de onoare a pos­­terității să se oprească la ființa lui, să-i judece rostul și să trans­mită viitorului aspectele unei vieți excepționale. Figura lui se încadrează cu preeniune în a­(Contiauur** în pagina lî a) . Re­

Next