Ţara Noastră, aprilie 1935 (Anul 13, nr. 841-863)
1935-04-01 / nr. 841
4 Pagini 2 Cel Congresul partidului Național-Agrar a fost definitiv fixat pentru ziua de 7 Aprilie 1935, ora 10 dimineața, în sala cinematografului „Rio". D. Octavian Goga, președintele partidului Național-Agrar, va face un examen general al situației politice de azi. Șefii organizațiilor județene sunt rugați să se conformeze înstrucțiior primite, congresul partidului Grăuntele de muștar Național Agrar 7 .0 bandă de gangsteri americani s’a vindecat prin credință. Cum? După ce au operat în felul în care operează bandiții, îngrămădind crime și omoruri peste conștiința lor, unul din ei pică în preajma unui om drept, puternic in sufletul său, sfânt în viața sa. Organizând în jurul acestuia un întins sistem de escrocherii și furturi, banda se adună pentru a înfăptui o monstruozitate de imoralitate. Dar începe încetul cu încetul contagiunea, fiindcă așa e făcut sufletul omului; dacă se poate molipsi de lucrurile criminale, poate în acelaș timp — să tresară și în fața sfințeniilor sale. Apostolul Pavel a strigat dramatic asupra conflictului de conștiință care poate izbucni în orice suflet de om: este legea binelui, pe care omul nu o urmează ca să facă binele, făcând în schimb răul, pe care nu vrea să-l facă. Dar, însă, opoziția între aceste două legi într-un singur suflet ne vorbește de posibilitatea de victorie succesivă a uneia sau a alteia: circumstanțele vin ca factor determinant să asigure și biruința binelui. Fiindcă rar există om imoral, imoralitatea este imoralitatea care nu poate deveni moralitate. Aceasta însemnează, că omul imoral se poate întoarce la moralitate, chiar când imoralitatea este o crimă. Gare este condiția determinantă? Este grăuntele de muștar, este stropul de credință în triumful legii celei bune. Contagiunile de resurecție morală sunt, așadar, admisibile și posibile ca fapte reale in economia morală a omului. Iată de ce convertirea unei bande de gangstrei americani, în apropierea unui om sfânt și puternic prin credința sa în Dumnezeu, nu este nici minciună, nici imposibilitate, și nici un simplu subiect de film de cinema. In sistemul de legi de care depinde practic perfectibilitatea noastră, grăuntele de muștar al credinței are un rol, despre care ne vorbește ca întotdeauna Hristos prin modul său alegoric sau metaforic : „de veți avea credință cât un grăunte de muștar, veți muta munții din loc“. Ca în tot, ce ne-a învățat Mântuitorul nostru, succesele se obțin cu o siguranță neștirbită. Aici nu încap ezitările individuale și nici nu există obstacole reale, care să zădărnicească forța grăuntelui de muștar: din moment ce credința există în sufletul omului, ea se transformă în acțiune, adică în succes, ceea ce înseamnă victorie. Din cauza ca te poartă o credință spre un scop, izbutești să obții o victorie. Cu cât credința este mai activă, cu atât scopul se atinge mai sigur, ceea ce înseamnă că victoria e mai aproape de tine. Să luăm aminte însă că o credință trebuie să fie justificată prin realitatea lucrurilor care nu se văd cu ochii liberi — cum spune Apostolul Pavel — dar care se întrezăresc cu ochii spiritului. Deși credința se obiectivează, adică atinge un scop în viitor, ea îți actualizează victoria in clipa de față, în prezent. Credința are calitatea, prin care i se dovedește, experimental, forța, este credința creștină. Numai această credință este grăuntele de muștar care poate muta munții din loc. Credința necreștină, oricare altă credință, rămâne o forță sufletească, dar ea nu are aceiaș valoare, deoarece se poate transforma și deveni puterea care înpinge pe om la rău, este forța care facilitează triumful legii celei rele în om. O astfel de credință, credința necreștină, este un pericol pentru sufletul nostru, deoarece nu ne dă putința ca prin spiritualizarea întregei noastre economii sufletești să înfăptuim in noi viața morală. Ce folos că un criminal crede, în victoria reală, pe care o urmărește? Cu cât crede mai mult, cu atât victoria răului va fi mai sigură, cu atât mai sigur răul va birui prin om și — în consecință — credința care nu izvorăște din harul creștin împinge pe om să colaboreze cu Satana la strălucirea neagră a negrei sale împărății... Cine răsfoiește epistolele Apostolului Pavel vede câte exemple ne dă marele apostol despre puterea credinței. Câți munți a mutat din loc grăuntele de muștar! Toți acei ce au trăit în minunile lui Hristos, au crezut în puterea Lui. Credința lor nu a fost oarbă, pasivă, ci activă, adică ea s’a transformat în fapte, ea a creiat fapte. De aceea și creștinismul integral, adică așa cum l-a dat Hristos, nu admite credința care nu rodește fapte, credința stearpă. Orice minune, din cele ce ni se povestesc în Sf. Evanghelie, au rezultat din puterea lui Hristos, din credința celor ce au crezut in El și din acțiunea ce a rezultat din această credință. Chiar și învierea lui Lazăr, care zăcea mort în pământ, se explică prin credința celor ce erau înrudiți cu el și vroiau ca el să învieze prin intervenția dumnezeiască a lui Hristos. Marea operă a transfigurării universale se făptuește prin credința, care descătușează iubirea și care, ca forță energetică, impinge puțin câte puțin omenirea în sus, dela amoralitate spre omenie, dela omenie spre sfințenie, dela sfințenie spre îndumnezeire. Astăzi mai vizibil ca altădată omenirea se transformă prin acțiunea celor ce cred că omenirea trebuie să se transforme în spiritualitatea sa. Scepticismul filozofic cu toate tendințele sale de gândire și de rămânere pe loc, a pustiit de mult sufletul omenesc. Dar nu a ajuns să anihileze definitiv rolul grăuntelui de muștar. Acest strop de credință dă o garanție: că omenirea nu se va paraliza prin scepticism și nu va amorți în rău. G. M. Ivanov Bugetul, un fapt divers! — Parlamentul incompetenții, in fața problemelor financiare — Camera a votat aseară bugetul. Relatând acest fapt, ziarele vorbesc de unanimitatea cu care a fost adoptat noul buget și subliniază iuțeala discuțiunilor, ca și acordul stabilit asupra politicii financiare a guvernului. Desbaterile bugetare s’au desfășurat ca un simplu fapt divers. Din acest punct de vedere seninătatea aproape clasică, cu care d. Victor Antonescu s’a infățișat Camerei ca să-și apere progenitura a fost întemeiată. Parlamentul României n’are nici-o pasiune pentru chestiunile financiare și economice, iar despre pregătirea specială a fericiților beneficiari ai votului obștesc nici nu mai e nevoe să vorbim. In alte țări, în care omul politic nu e numai o sinistră improvizație electorală, ca la noi, bătălia bugetară ia proporțiile unui mare eveniment și guvernele petrec numeroase nopți de insomnie și nesfârșite zile de emoții, până când isbutesc să sară peste acest scop primejdios și uneori fatal. Istoria parlamentarismului a înregistrat multe prăbușiri de guverne și numeroase regimuri, puternice și mari, s’au descompus și au căzut în disgrație, din pricina problemei bugetare. La noi însă e peste putință să se ’ntâmple asemenea lucruri. Guvernele noastre își întocmesc bugetele, le depun la Cameră cu aceiaș siguranță, ca și când ar depune un proect de lege pentru ratificarea nu mai știm cărei convențiuni sanitare internaționale și așteaptă, la bufet, rezultatul votului. Urna e foarte generoasă și unanimitățile sunt gata. Din capul locului trebue să spunem că politica românească nu-și chinuește creerii cu problema bugetară. Deputații noștri nu pricep nimic din chestiunile economice și financiare și destul de rar îndrăsnesc să privească ansamblul vieții economice drept in față. Se feresc de aceste lucruri ca de ceva spurcat, primejdios sau inferior. Din această pricină în politica noastră economică nu există curente de orientare, nu au loc controverse și nu se întâmplă divergențe. In câteva ședințe pripite Parlamentul român cade de acord cu cele mai nepotrivite fantezii financiare și se învoiește cu toate expedientele cari formează, deja o vreme, fondul politicii bugetare. E de prisos să înfățișăm în acest loc uriașa însemnătate pe care o are bugetul in viața unei țări. Obișnuiți cu confortabila metodă a indiferenții în materie economică și furați în întregime de grija măruntă a electoratului, oamenii noștri politici nu se prea grăbesc să cerceteze importanța bugetului. Parlamentul românesc e un produs al demagogiei electorale. Competența, priceperea, și celelalte însușiri cari fac distincția oamenilor superiori, atârnă ca o ghiulea de gâtul celor cari se întâmplă să le aibă. Electoratul pretinde oameni mici, cari să fie capabili de orice târguială și de orice compromis, iar oamenii cu pregătire isbutesc rar de tot și cu enorme greutăți să braveze corpul electoral și să-i smulgă un minuscul procent de voturi ca să pătrundă în Parlament. Din această cauză Adunările Legislative ne oferă usturătoarea lecție a unei totale dezorientări și vom continua să trăim în această atmosferă de improvizație atâta vreme cât Parlamentul va fi o reprezentanță a incompetenții. 7 zile parlamentare N’am putea spune că săptămâna, care a trecut, a fost, în ceeace privește activitatea Corpurilor Legiuitoare, dintre cele mai calme. Dimpotrivă, S’a discutat în doze apreciabile, s’a invectivat pe măsură și pe toate tonurile, s’au luat în discuție diferite legi și ICCXO". Dacă ar fi să ne luăm după zonele de vorbărie, deșertate în incinta Camerei și a Senatului, ar trebui să constatăm că niciodată parlamentarismul n’a fost mai viu, mai în floare. Dacă am crede, nu mai puțin, că nivelul parlamentarismului veritabil se măsoară după intensitatea strigătelor de parlagii, încă ar trebui să fim mulțumiți. Dacă, însă, așteptați de la domnii din Dealul Patriarhiei și de la Mathusalemii de pe bulevardul Elisabeta o seriozitate in ținută și o cumpăneală în vorbă, atunci cele 7 zile trecute sunt în măsură să vă desamăgească amarnic. Rar săptămână parlamentară mai neserioasă, mai compromițătoare pentru obrajii aleșilor Națiunii, decât cea peste care privim, în aceste clipe, retrospectiv. Timiditatea în a spune enormități, de care, printr’un onorabil instinct de pudoare, era pătrunsă o parte (cea mai lăudabilă !) dintre deputați, a fost și ea învinsă. Aproape fiecare deputat s-a simțit obligat să ia cuvântul, să schițeze un gest de prezență, să se justifice in atenția reportagiilor parlamentare. Rezultatul, vă închipuiți, a fost, deopotrivă, hilar și întristător. La proiectul de lege pentru reglementarea jocurilor de noroc, s-a discutat mult mai mult și cu infinit mai mult pathos patriotic, decât la un eventual proect pentru intensificarea propagandei sanitare, la sate, împotriva sifilisului, a pelagrei și a altor mezelicuri. Dar e o poemă modul în care s’a ajuns să se vorbească sub cupola Camerei sau a Senatului ! De pildă, la un moment dat, intr’una din ședințe, s’a încins un dialog între domnul deputat șerban și domnul deputat Ghelmegeanu, pe chestia... icrelor negre. Dialogul a decurs cam așa : D. ȘERBAN : — Pe mine nu mă privește cine mănâncă icrelele negre! Cine le mănâncă, să plătească! Pe mine mă interesează cine se scoate din apă... D. GHELMEGEANU : — Ba, pardon! D. ȘERBAN : — Ce pardon ? D. GHELMEGEANU: — Pardon că icrele nu se scot din apă! D. ȘERBAN : — Da’ de unde se scot ? D. GHELMEGEANU : — Din pește... Strict autentic. Discuție parlamentară. Pentru binele țării. Spre cinstea parlamentarismului și a icrelor negre. Și încă limbajul, din care am dat mostra, e dintre cele mai suportabile. Sunt, însă, alți „aleși“, cari nu fac altceva, decât sa urle ca antropoizii, să imite cucul sau să răstoarne zilnic o întreagă ortodoxie de înjurături în proecte sau gata făcute. Aceștia, de obiceiu, sunt, de altfel, și cei cari pretind că înnalță nivelul parlamentarismului. Și pe drept cuvânt, îl înnalță. In biserici și in cruci... Eugen Jebeleanu După reprimarea revoluției din Grecia — D. Tsaldaris, despre politica guvernului elen — Atena, 30 (Rador). — Agenția telegrafică elenă transmite: In ședința istorică ținută ori de Cameră, d. Tsaldaris, președintele consiliului a făcut o expunere în cursul căreia a arătat că șeful partidului liberal era dominat de ideia că puterea politică i se cuvenea pe baza unui drept de ereditate, că el nu putea să tolereze nici un verdict popular care i-ar fi luat guvernarea țarei și că el nu ezita să recurgă la orice mijloc pentru a anihila acel verdict. După ce a făcut istoricul revoluției și al reprimărei ei, d. Tsaldărîș, președintele consiliului a declarat următoarele: Directivele generale ale politicii guvernului pentru soluționarea problemelor sunt în conformitate cu voința poporului, așa cum ea s-a manifestat în unanimitate: pedepsirea severă a celor implicați in revoluție și curățirea complectă a tuturor forțelor armate ale națiunei de toate persoanele care prin trecutul lor s’ar dovedi că nu și-au făcut cu strictețe întreaga datorie militară: asanarea serviciilor administrative prin eliminarea tuturor persoanelor care au dovedit că sunt insuficient pregătite pentru îndeplinirea misiunei lor sau au dat dovadă că patima politică a fost pusă de ei înainte de obligațiile lor de funcționari. In programul guvernului figurează deasemeni suprimarea instituțiunilor de Stat, așa cum este Senatul, care s’au dovedit că prin compunerea și funcționarea lor sunt defectoase și pot să sdruncine convingerea cetățenilor asupra valoarei acestor instituții. Guvernul va căuta să consolideze statul prin creiarea unei instituții care s’ar adapta la posibilitățile economice ale poporului și ar contribui mai eficace și mai complect la soluționarea problemelor celor mai vitale. In sfârșit, guvernul va pregăti opera Adunărei Naționale care se va întruni in curând pentru a vota modificarea Constituției pe baza unor principii grație cărora se va obține adaptarea serviciilor administrative la nouile condițiuni și nevoi economice și sociale. In intervalul de timp până la convocarea Adunărei Naționale, puterea legislativă va fi exercitată cu ajutorul unor legi cu caracter obligator, de către guvern, care nu va fi stânjenit în activitatea sa de dispozițiile constituționale, în special de acelea cari se referă la garantarea drepturilor și cari prin natura lor ar putea să împiedice activitatea noastră, a adăugată. Tsaldaris. Deși după părerea generală acest program găsește aprobarea unanimă a națiunei, guvernul respectând cu strictețe instituțiile liberale ale Statului, a crezut că are datoria să se prezinte în fața Camerei, singurul organ supraviețuitor al suveranității populare, convins fiind că ea îl va aproba în unanimitate, a terminat primul ministru. Publicul a ovaționat călduros pe d. Tsaldaris, atât la sosirea la Cameră cât și în timpul declarațiilor sale. Deasemeni au fost ovaționați și d. Condylis, ministrul Răsboiului, precum și ceilalți membri ai guvernului. Mulțimea a cerut pedepsirea exemplară a vinovaților. Vizita d-lui Eden la Moscova Moscova, 30 (Rador). — D. Eden va fi astăzi oaspetele d-lui Litvinov, la reședința acestuia din apropiere de Moscova. Cu prilejul dejunului oferit de d.Litvinov, d. Eden va avea o nouă întrevedere cu d. Stalin. * Moscova, 30 (Rador). •—O mulțime de mii de oameni a aclamat aseară pe d. Eden, la sosirea acestuia la Operă, unde se dădea un spectacol de gală. La începutul reprezentației, orchestra a executat imnul regal britanic, „God save the King“ și „Internaționala“. O personalitate britanică a declarat reprezentantului Agenției Havas. — Iată primul semn al unor timpuri noui! * Londra, 30. (Rador). — Presa engleză publică corespondențe amănunțite ale trimișilor speciali la Moscova, despre conversațiile d-lui Eden. Se subliniază în deosebi importanța întrevederii Eden-Stalin. XIV No. 841, Luni 1 Aprilie was fondator: OCTAVIAN GOGA Redacția și Administrația: București, Strada Câmpineanu No. 4 TELEFON Nr. 419 33 namentul: 500 lei pe an. Pentru preoți, învățători, _udenți și siteni: 400 lei anual; 200 pe 6 luni , 100 pe 3 luni. Pentru instituțiuni și autorități 1000 lei Pe marginea moțiunii (an In afacerea „Skoda“ Chestiunea imundei afaceri cu armamentul, care sguduise până în cele mai adânci cute ale conștiinței opinia publică românească, se apropie de scadență. După lungi și obositoare tergiversări a ajuns în faza ultimă, deferindu-se justiției vinovații cărora li s’au găsit suficiente probe de culpabilitate. In acest sens, Adunarea Deputaților a votat o moțiune prin care își însușește concluziile raportorului comisiei de anchetă și cere punerea sub acuzare a d-lor g-ral En. Cihoski și Mihai Popovici, foști miniștri. Primul pentru vina de a fi încheiat contractul 6102 din 17 Martie 1930, fără baza formelor legale și fără consultarea organelor competente, desconsiderând totodată și imperativele legii cu privire la industria națională de armament. Al doilea pentru vina de a fi cauzat, prin intervenția sa neîngăduită de lege, întreruperea cercetărilor întreprinse de organele fiscale și ale parchetului militar în noaptea de pomină — 10 Martie 1933 — prilejuind dosirea probelor celor implicați în vasta escrocherie cu armamentul. Procesul se va judeca de înalta Curte de Casație, având latitudinea „de a schimba calificarea — cum sună moțiunea — și a extinde eventual inculparea asupra tuturor celor care ar reuși vinovați”. In ce privește pe d-nii Romulus Boilă și colonelul Georgescu, vinovați de trafic de influență, urmează să se pronunțe instanțele ordinare de judecată, rămânând, și în acest caz, ca organele sesizate să extindă inculparea asupra tuturor complicilor, întrucât se vor găsi. Opinia publică neaoșe a înregistrat cu multă satisfacțiune moțiunea Camerei, care denotă o înaltă ținută morală. Din această moțiune reiese că, mobilul lăuntric care i-a animat pe acei cari au semnat-o ca și pe acei cari au contribuit la crearea atmosferii potrivite în această chestiune, a fost curat, dezinteresat, drept și patriotic. Nici o preocupare de răzbunare, de meschinărie politică nu se poate vedea, oricât ar striga de tare osândiții și complicii lor In toată această încercare de a se face lumină într’o afacere care a păgubit Statul cu peste un miliard și jumătate lei, lăsând în sufletele mulțimii decepții și revolte. De aceea, o anumită prudență ar trebui să-i povățuiască pe toți autorii morali ai contractului „Skoda”, în sensul de a nu mai crea diversiuni, fiindcă nu mai prind, nici de a se da drept victimele unor răzbunări politice, de vreme ce lumea s-a convins de vinovățiile ce nu mai pot rămâne nesancționate. Poate că această prudență nu le-ar strica nici scribilor din strada Sărindar, cari în virtutea unor interese cu tâlc nu contenesc a fi apologeții celor implicați în afacerea „Skoda”. Luați oricare din fițuicile acestor pretinși îndrumători ai opiniei publice și vă veți convinge ușor de ținuta imorală pe care o manifestă în această chestiune. Când o lume întreagă s’a convins de gravitatea vinovăției acelora cari au tratat cu atâta ușurință și rea credință o problemă care angajează scutul țării, ei le dau certificate de bună purtare. Când pentru nimeni nu mai e taină că, Statul a fost păgubit materialmente cu sume fabuloase, aceștia — după vechiul lor procedeu de contrafacere a adevărului — susțin contrarul, că adică interesele Statului niciodată n’au fost mai apărate! Când conștiința fiilor neaoși și onești a trecut prin cele mai amare depresiuni morale, din pricina acestei insalubre afaceri, el pledează onestitatea și civismul netrebnicilor. Când dela un capăt la celalt al țării, și dela primul cetățean până la ultimul țăran, îngrijați de rosturile acestui colț de pământ, pretind o exemplară pedepsire a tuturor defraudatorilor banului public, ei singuri — în dezacord cu întreg sufletul țării, dar inferă un perfect acord cu tendințele lor «diabolice și distrugătoare — le cântă olanele. Ce pot pricepe acești inși fără patrie și fără scrupule morale, că prin ecarisajul ce se încearcă în desgustătoarea panama de armament, societatea românescă’ își dă sieși certificatul de demnitate și sănătate morală! De unde ar putea ști doritorii de câștiguri ieftine că un popor nu se conduce în afirmarea existenței sale numai de valori materiale, ci mai ales de cele morale, cari nu îngăduie compromisuri, nici fărădelegi! Cât pot cântări, deci, In cumpăna istoriei toate mistificările acestor specimene? Aproape nimic, atâta timp cât in fondul sufletesc al neamului mai există o conștiință a demnității, a dreptății, a eroismului moral. Și se pare că trăim clipe în care acest inepuizabil fond de energie morală și națională e pus din nou în linie de bătae încât atât păcatele politicianilor venali, cât și imprudențele pescuitorilor în apă turbure, vor trebui să sufere sancțiunile cuvenite, și încă mai curând decât se crede. Cine are urechi de auzit, să audă! I. Lancrănjai Linii și puncte Buchete D. Virgil Madgearu a ironizat, la Cameră, măsura guvernului de a veni cu un nou „buchet de impozite". Nu știm întrucât impozitele și asemănarea florilor, pentru a putea constitui, la nevoie, o jerbă. Dar, dacă lucrul e, totuș, posibil, ar fi preferabil ca d. Virgil Madgearu să tacă. Pentru că nu s’au veștejit încă în aminitire coroanele mortuare pe cari ni le-a dăruit d-sar Fraude Vorbind despre inițiativa guvernului de a face o lege, care să prevadă anularea anumitor amenzi fiscale, „Patria“ neoficioasă (a dlui Iuliu Maniu) se întreabă dacă aceasta nu e un „îndemn oficial lai fraudă", „îndemn oficial la fraudă“? Dar un asemenea îndemn a fost făcut, după câte știm, de toate guvernările național-țărăniste. Și nu numai că a fost făcut, dar s’a și efectuat. E drept că îndemnul era oficial, dar făicindele au fost... familiale.„ Fișe ,Dreptatea" își umple, de câtva timp, foiletoanele cu niște „fișe pedagogice“. N’ar fi, totuși, mai instructive niște fișe polițienești? Dinastiile Teienilor și ale Căpățânenilor ar putea oferi o colaborare și selectă și bogată... Dușmănie de moarte In legătură cu ultimele discuții, în jurul raportului ,Skoda", oficiosul d-lui Ion Mihalache scrie: „Moțiunea Camerei nu dovedește decât că partidul liberal nu este dușman de moarte“. Cu un cuvânt, partidul liberal rămâne cu dușmănia, iar cel naționalțârănist cu moartea!... Ca să fie toată lumea mulțumită... Ioan Bianu Societatea în prefacerea ei continuă e o înlănțuire de energii care s’au dus, lăsând în urmă fiecare o contribuție la patrimoniul comun. Piedestalul gloriei prezentului e totdeauna hecatomba zilei de ieri. Cultura românească, această acumulare de avuție spirituală, construcție desăvârșită, însă în plină creștere, poate fi urmărită deabinele în procesul ei de desfășurare. Ce s’a clădit aici și cum s’a clădit, se știe. Temeiurile moștenite se cunosc, avânturile și piedicile de asemenea se desfac în mintea noastră ca intr’o carte deschisă. In clipe de cercetare rezumativă, apar ca la lumina unui fulger sforțările uriașe ale unui popor nedreptățit, care, lup Din „Revista Fundațiilor gala“, Aprilie 1935, de OCTAVIAN GOGA tând cu obida vremilor, se smulge dintr’un cadru de viață primitivă și, pe deasupra tuturor obstacolelor, afirmă cu îndârjire o năzuință spre o civilizație proprie. E un caleidoscop de imagini triste, tragice de multe ori, în acest calvar, dar este o linie ascendentă care nu se frânge, o necontenită alergare spre culme. In istoria României moderne e bine fixat rolul fiecărei părți din marele tot. Provincii, categorii de oameni și zestrea oricărui vis sunt pe deplin lămurite în păgânele trecutului nostru. De unde au țâșnit limbile de foc, ca și unde au pâlpâit candelele de veghe, cronica le-a însemnat pe toate. Cu deosebire de veacul al XIX- lea, cu tot zbuciumul lui fără răgaz, e un câmp de luptă văzut limpede și controlat până în mici amănunte. Ca într’o mare familie oropsită, cu puteri unite s’a făcut ridicarea noastră. De pretutindeni, instinctul de conservare a trimis un strop de fluid creator și a întărit un început de procreație intelectuală. Cele două principate îndrumate spre o libertate politică au devenit, firește, fundamentul existenței de mâine spre care din ambele flancuri se concentrau zvâcnirile aceluiași organism. In această largă revărsare de forțe deșteptate, se împletește munca așa zișilor dascăli ardeleni din ultima jumătate de veac, înainte de război. Configurația nouă a statului român a cam pierdut din vedere tagma lor, dar generația care a făcut unirea cea mare nu-i va putea uita niciodată. Unitatea națională de astăzi s’ar putea zice că e o rezultantă directă a ideologiei care s’a creat de acești pribegi răzlețiți aproape prin toate centrele mai de seamă din Moldova și Muntenia. Străbunul lor, Gheorghe Lazăr, le-a indicat drumul pe care aproape toți l-au urmat cu sfințenie. Plecând din Ardealul unde s’au născut și a cărui atmosferă de opresiune devenise irespirabilă, ei au trecut munții la frați și au devenit învățătorii lor. Nu este școală secundară în țară, la care să nu se fi păstrat tradiția acestui prototip al cărturarului nostru de legea veche. Istoriograful sau poate romancierul de mâine va trebui să-l fixeze, dacă va vrea să zugrăvească în mod veridic instrumentarea sufletească a societății românești. Dascălul ardelean n’a fost desigur, o flacără orbitoare ivită pe orizont, nici o energie eruptivă care să uimească cu deslănțuirea ei. El a reprezentat însă în economia spirituală a neamului, într’o vreme de oscilări agitate și adese dezordonate, principiul continuității de muncă persistentă și metodică. Fiu de țăran sau de preot, el n’a năzuit spre vârful piramidei sociale, dar a încarnat și practicat ideea purității de rasă cu toate consecințele ei. Intr’o lume începătoare, al cărei echilibru nu se stabilise încă, în golul dintre puținii de sus și protestarea sumbră de jos, acest nou venit s’a intercalat, și gândurile lui au fost puntea de trecere de la o clasă la alta, pentru înfăptuirea unei conștiințe de unitate organică. Intr’o perioadă când aici, la Dunăre, stăruia încă spuma incertă a unei exploatări străine de veacuri, acest apologet al Romei antice a instalat cultul lui Traian adus de acasă, cu tot cortegiul unor sugestiuni de străveche mândrie. A realizat astfel un punct de razim pentru o renaștere morală, deschizând în același timp drumul reînvierii noastre politice. La liceu sau la Universitate, oriunde a fost sortit, dascălul ardelean a rămas omul datoriei. Față cu vivacitatea spiritului muntenesc care primise poleiul influenței franceze, sau față cu specialele înclinări spre abstracțiune ale moldovenilor, el mergea înainte pe linia bunului simț, călăuzit de o robustă sănătate populară. Așa cum a fost el, cărturar drămuitor și inveterat latinist, temeinic fără strălucire, dar stăruitor fără oboseală, greoi dar rectilin, ponderat și onest, întrupând virtuțile burgheze la un început de Înfiripare socială, el devine un stâlp al românismului în ascensiune. Pe deasupra însă a tuturor îndeletnicirilor sale, acest profesor e un ambasador de fiecare clipă al Ardealului robit, în al cărui microcosm, învăluit de duhul străin, el nu se va mai putea reintegra niciodată, dar pe care-l plimbă cu o sfântă devoțiune pe toate cărările lui. Dacă în clipa cea dintâi a marelui război, în sufletul vechiului Regat cucerirea Ardealului s’a impus cu puterea mistică a unei predestinări, minunea se datorește faptului că visul nostru de izbândă, înainte de a primi botezul de sânge, a făcut popas un veac aproape la catedra dascălilor ardeleni. Din această lume de simțire a descris Ioan Bianu, un exemplar de elită, poate cel din urmă, al unei tagme istorice care s’a stins. E datoria de onoare a posterității să se oprească la ființa lui, să-i judece rostul și să transmită viitorului aspectele unei vieți excepționale. Figura lui se încadrează cu preeniune în a(Contiauur** în pagina lî a) . Re