Ţara Noastră, septembrie 1935 (Anul 13, nr. 956-980)

1935-09-01 / nr. 956

Academia di ia Câmpulung „Difficile est satiram non scri­­bere“... Am fost avizați la timp, de marele eveniment al închide­­rii cursurilor Academiei național­­țărâniste din Câmpulung. „Academia de Dinire științe mo­rale și politice“ de la Câmpulung posedă următorul personal: 1 (un) rector, 1 (un) prorector, mai mulți profesori titulari, pro­fesori onorifici, agregați, confe­rențiari definitivi, conferențiari suplinitori, șefi de lucrări, asis­tenți, 1 (un) secretar, 1 (un) ad­ministrator, 1 (un) intendent, 1 (un casier) și 1 (una) dactilogra­fă. 30 de studenți ordinari, 15 au­ditori nepoți și cumn­ați și câteva sute de electori bătăuși. „Leib­wache“ al președintelui de Re­publică din țara Câinelui. Rectorul Academiei, d. I. Mi­­halache, titularul catedrei de „Scrisori agraro-sentimentale că­tre agricultorii bănățeni“, a exami­nat pe auditori, punându-le câte o întrebare despre confuzia struc­turii statului național-sovietic. La acest examen, toți studenții au fost declarați corigenți. Cate­­dra-anexa de „Cooperație sătea­scă­" in lipsa titularului d. I. Ră­­ducanu, a fost suplinită de con­ferențiarul auxiliar , părintele Nicolescu-Muscel. Examene nu s’au ținut. Prorectorul Academiei, d. V. Madgearu, titularul catedrei: „Fier vechiu și Case Autonome, a pus in­trebări­ și despre cele mai noui figuri ale rumbei pe 1935. Dintre cei examinați, a fost pro­movată o auditoare, bucătăreasă și 15 nepoți și un frate. Secretarul Academiei, Romulus Boailă, titularul catedrei de „Ar­mament, finanțe individuale și morală publică“, a interogat pe candidați la diverse chestiuni ca: prevederile art. 224 din Codul Penal; despre nouăle descoperiri în domeniul alchimiei, cum se ciopleșe aur din pirită minei din Baia de Arieș. Material didactic: raportul Bentoiu, isvoare de con­sultat, la discreția candidaților, biografia titularului, alcătuită de Aurel Gociman din Cluj. Șeful de lucrări și directorul laboratoru­lui de Alchimie profesor Lupan, expert contabil; Bruno Seletzky, cetățean de onoare a Brașovului. Administrator și casier: Santer. meister. Taxele de frecvențe: 70 mili­oane. Chitanțele păstrate la co­tor, contra-chitanțele purtând antetul „Nu mă declar". Profesorul onorific d. I. Maniu- fonctator, titularul catedrei: „Dreptul Constituțional în Re­publica României­­ Mari“, a ținut un curs public bilunar despre : „Muțenie și foloasele ei politice“ și un seminar public despre: „No­țiunea și desavantaji­le nepotis­mului“. Examenele s-au amânat sine die. Taxele de frecvență au fost fixate și încasate de casie­(Urmare In pag. II-a) Expulzarea lui Weber Domnia demagog­ei din 1928 Faptele sunt cunoscute. Pen­­tru motive, pe care nu le-a îm­părtășit publicului decât prin­­tr-un comunicat destul de vag publicat în „Viitorul“, guvernul a găsit cu cale să aresteze la Chișinău și să expulzeze imediat, fără prea multe formalități, pe ziaristul german Frederich We­ber, corespondentul din Bucu­rești al lui „Voelkischar Beo­bachter“, oficiosul partidului național-socialist de la Berlin. Atât a fost de ajuns, pentru ca întreaga presă evreiască din str. Sărindar, cu toate anexele ei, să sară în sus de bucurie, ca în fapta unui neașteptat triumf, adăugând din partea­ ei, pe de­asupra, câteva minciuni cu per­fidie ticluite, pentru a creia o atmosferă de suspiciune, în ju­­­­rul mișcării național-creștine dela noi. Fără nicio rușine, blu­­menbergii și konigmanii dela „Dimineața“ și de la „Lupta“, cărora le ține isonul totdeauna agop-sodorul de la „Zorile“, au tipărit cu litere roșii, că numi­tul Fr. Weber a primit defila­rea congresului de la Chișinău, că a luat loc în tribuna de o­­noare alături de d. A. C. Cuza și că avea chiar de gând să țină un discurs în limba germană, ca să-l înțeleagă zecile de mii de țărani moldoveni, veniți la adunare din toate colțurile Ba­sarabiei. Noi, în ceia ce ne privește, am dat aici răspunsul cuvenit, arătând clar și răspicat, că d. Frederic Weber, corespondentul ziarului „Voelkischer Beobach­ter“ din Berlin, n’a fost poftit de nimeni să ia parte la con­gresul național-creștin de la Chișinău, ci, probabil, s’a so­cotit liber, în calitate de gaze­tar, să urmărească la fața locu­lui, desfășurarea unui eveniment politic, care, bineînțeles, îl in­teresa. Cum nu i se impusese d-lui Fr. Weber un domiciliu forțat, deplasarea sa ca privi­tor­ al unei întruniri publice, nu putea să const­itue nici măcar o indelicatețe, cu atât mai pu­țin un amestec în politica in­ter­­nă a României. Dacă aducerea­­aminte nu ne înșală, la aduna­rea pe care partidul național­­țărănist a convocat-o in 1928 la Alba-Iulia, (nu pentru a mani­festa pașnic credința lui în Hristos, Rege și Națiune, ci pen­tru a revendica puterea prin mijloace revoluționare, cu pre­gătiri de violență și marș răz­boinic asupra Capitalei). AU LUAT PARTE NUMEROȘI ZIA­RIȘTI STRĂINI, CHEMAȚI A­­NUME să înregistreze forța de agitație a răzvrătiților, cari re­fuzaseră cu câțiva ani mai nain­­te să vină la încoronarea Rege­lui Ferdinand. A expulzat gu­vernul de atunci, pe acești co­respondenți, sosiți special de peste hotare, ca să raporteze cum se execută o lovitură de Stat în România ? A fost acu­zat oare partidul național-ță­­rănist, că s’a pus în solda străi­nătății? Această învinuire, n’am auzit-o decât o singură dată, când d. Ion Mihalache a fost denunțat, că a vândut Cadrila­­terul răposatului Stamboliski, pe suma de 12 mii de lei... Așa­dar, orice încercare de a­­propiere între expulzarea d-lui Frederic Weber și acțiunea partidului Național-Creștin ră­mâne o infamie idiot pusă la code, în care niciun om serios și niciun Român cumsecade nu poate să creadă și NICI NU CRE­DE. Ca dovadă, vom sublinia în câteva rânduri, atitudinea complet diferită a celor două feluri de gazete dela noi. Pen­­tru că, veți fi observat și dum­neavoastră DEOSEBIREA esen­țială, la tot pasul, între atitu­dinea presei evreiești din strada Sărindar, cu toate anexele ei, și aceia a presei cu adevărat ro­mânești, care, chiar atunci când se găsește în nepotrivire de pă­­rerei, se menține pe o linie co­mună de apărare a năzuințelor naționale. Iată pentru ce nu ne-a mirat, că „Universul“ a somat guvernul să lămurească zvonurile calomnioase lansate în legătură cu ,,cazul Weber“, iar „Curentul“, prin condeiul franc și curajos al confratelui Pamfil­ Șeicaru, spune de la o­­braz că „expulzarea lui Weber este o prostie“. Bucuroși am fi, dacă opinia publică, și în deosebi cititorii de ziare, ar învăța încă odată și din această întâmplare, că rotativele spurcate ale blumen­­bergilor, honigmanilor și agop­­sodorilor sunt instrumente meș­teșugite de răspândire a min­ciunii și­ a­ calomniei împotriva ORICĂREI ACȚIUNI DE TRE­ZIRE A CONȘTIINȚEI NAȚIO­NALE ROMÂNEȘTI, și că’fie­care insultă sau obrăznicie lan­sată de „Dimineața“, de „Lup­ta“ sau de „Zorile“, devine un certificat de patriotism pe sea­ma celui atacat. --------x#x——­ — Și speranțele de azi ale d-lui Ion Mihalache „Partidul național - țărănist, are curentul dela 1928 plus dis­ciplina și ordinea, neobișnuite la alte partide“. Iată un pasagiu — cel mai puțin obositor și mai bine prezentabil — din declara­țiile, pe care d. Ion Mihalache le-a făcut deunăzi întrun ziar, a cărui favoare, față de șeful partidului național-țărănist este foarte suspectă. D. Ion Mihalache, pe lângă atâtea alte lucruri, pe care nu le știe, n’a învățat până acum CE este o declarație. CÂND se face și LA CE slujește. D. șef al partidului național-țărănist nu pricepe că, în politică, o decla­ra­ție este o ideie clară, pe care cineva o transmite altora. Nu oricine se poate declara cu rost și folos, fiindcă nu oricine și-a clarificat în cap lucrurile despre care se cere o precizie, se aș­teaptă o lumină. Să ne iertați exemplul gro­tesc, pe care îl aducem, dar el este ilustrativ: cine dintre tre­cătorii de pe calea Victoriei sau dintre talentele care putrezesc la „Capșa” nu-l știe pe Virgili­­că? întrebați-l pe Virgilică des­pre orice în materie de idei, de situații politice, de combina­ții internaționale, și veți auzi cu o repeziciune automată decla­­rațiuni în toată regula. Oare d. Virgil Madgearu nu face decla­­rațiuni? Politice, economice? Ce valoare au ele? Niciuna? De ce? Fiindcă au eșit dintr’un cap în­tunecat și au fost rostite de o limbă încurcată. Dar ce se iar­tă unui Virgilică, nu se iartă d-lui Ion Mihalache. Fiindcă, mă rog, d. I. Mihalache este șef de partid! Așa­dar, de­oarece soarta a vrut și ne-a însărcinat cu edu­cația intelectuală a acestui con­ducător de oameni, care azi pro­clamă revoluții sociale ca mâine să citească un psalm ultra-mo­­narhist și naționalist, ne sim­țim obligați, să examinăm în FONdUL lor declarațiile sale, ca să-i arătăm că declarațiile sale sunt lipsite de orice fond. Afirmând, că azi d. Ion Mi­­halache are curentul, pe care l-a avut în 1928, d-sa rostește o minciună împotriva istoriei. De Dumnezeu, am trăit doar și noi zilele de glorie ale partidu­lui național-țărănesc! Este ade­vărat, poporul striga mult și aș­tepta mult. Poporul se găsea în fierbere. Se terminase o nă­prasnică guvernare liberală, țara s-a bucurat de un inter­mediu odihnitor în 1926 și din nou s’a­ înstăpânit teroarea li­berală. Incertitudine în viața politică internă, nesiguranță în viața politică externă. Criza își arăta fața de urgie și dezastru. Noi, primii, am zărit simpto­­mele morale ale crizei m­­ondia­­le, a cărei natură s’a dovedit în cu­­­nd a fi de ordin sufletesc. Desigur, partidul liberal — care niciodată nu a izbutit să biruie o criză spirituală — trebuia să capituleze. Poporul cerea — din apăsarea suferințelor sale — o viață ușoară dacă se va putea, chiar o viață nouă. SI ACUM, IN ACEST CADRU PSIHOLO­GIC. DE TEROARE GUVERNA­MENTALA CARE CAPITULEA­ZĂ SI DE AVANT PSIHIC SI MORAL, CARE INCA NU BI­RUIE, APARE DEMAGOGUL NATIONAL TARANIST, CARE OI ERA, CAPTEAZA, CÂȘTIGĂ ȘI PROFITA. O mulțime d­e desrădăcinați, de mahalagii, de semi-intelec­tuali, de neadaptați, burghezi de vița nouă, țărani îmbrăcați in surtuc de obor, învățători re­trograzi și popi fanatizați, pro­fesori blazați, femei emancipa­te, din impulsul isteriei nepoto­lite, toate tipurile de fizionomii postbelice — fețe, chipuri, râ­turi și mutre — amestecate în „curent” și bâlbâind lozinci de fericire democratică, au izbutit ca un vârtej trecător de stradă să STÂRNEASCă o MIșCare a MuL­ȚImII. DA ADEVĂRATUL CU­RENT, ACELA CARE SE ALCĂ­TUIA IN CUGETUL TARII, A­­CEL CARE LUA NAȘTERE IN INIMA POPORULUI DIN SPE­RANȚE, DIN LACRIMI, DIN VIZIUNI, DINTR’O PATETICA ȘI ENTUZIASTA IUBIRE DE NEAM. ACEL CURENT NU-L PUTEA SIMȚI. NU-L PUTEA VEDEA DEMAGOGUL STRĂZI­­LOR DIN 1928, din simplul mo­tiv că, DEMAGOGUL NU ESTE FĂCUT SA VADA ZĂMISLI­REA, NAȘTEREA SI TRIUM­FUL REALITATII SPIRITUA­LE. I Se năștea atunci ființa Ro­mâniei noui, României naționa­liste și creștine, care astăzi a de­venit o realitate scumpă și sfân­tă în orice inimă românească și în unica conștiință morală a poporului român -- iar d. Miha­­lache, cu Virgilică și cu d. Ma­­niu își închipuiau că LOR le strigă poporul: „Osanna! Cei ce veniți in numele patriei în­viate!”. Se întâmplase atunci ceva, ce nici­odată nu-1 va înțelege Ion Mihalache și cu Pan. Halipa de lângă dânsul. ROMANIA ELI­­SE DIN FAZA LIBERALISMU­LUI, CARE SE TRANSFORMA­SE IN TEROARE, PENTRU CA SA INTRE IN FAZA A DOUA A EVOLUȚIEI SALE DURE­ROASE: FAZA DEMOCRAȚIEI DESPOTICE. ANTI­ROMANEȘ­TI IN TENDINȚELE SALE AS­CUNSE ȘI IUDAIZANTE PE FAȚA 1 Se sfârșise imperiul unei minciuni, care deschise dogmă politică și începea halimaua mitocănismului dominant și ne­sățios in rapacitatea sa. Cinci ani de mitocănism psiho-moral — pe care Ion Mihalache îl nu­mește național-țărănism — au fost pentru poporul nostru cinci ani de suferință nouă, SUFE­RINȚA RUȘINII, dar și cinci ani de maturizare a minții ro­mânești. Vrea sau nu vrea, dar d. Ion Mihalache trebuie să în­țeleagă că atunci, în REGIMUL MITOCĂNISMULUI NAȚIO­NAL-ȚARANIST, au zvâcnit spre suprafață acele proteste din adâncuri, care în curând s-au identificat a fi semnele de viață vie și tinerețeacă a Ro­mâniei noui, care venea să de­clare se­noriul și foarte româ­nește că­ nu mai poate tolera domnia demagogiei. DIN CLI­PA ACEEA, SOARTA ROM­NIEI A PRONUNȚAT SENTIN­ȚA DE MOARTE ORI­CĂRUI FEL DE DEMOCRAȚIE IN ȚARA FĂCUTĂ PENTRU OR­TODOXIE ȘI NAȚIONALISM PLIN ȘI NEPATAT. Ce a rămas după acele guver­nări național-țărăniste? O risi­pire a curentului — și era lu­cru firesc, fiindcă nu ACESTA era nesațiul politic al țării: să vadă pe nepoții d-lui Iu­liu Ma­­niu conducând țara, pe I. Mi­­halache scriind scrisori și pe Pan. Halipa dirijând constructi­vismul dela ministerul de Co­municații. NU, NICIODATĂ ACEASTA TARA NU VA MAI SAV­ARȘI GREȘEALA DIN 1928. DE A SE LASA AMAGITA DE ACEI CARI IN 1929 INAUGURASE­RĂ IN ROMANIA, EPOCA MI­TOCĂNIEI ȘI DOMNIA DEMA­GOGIEI. Iar fiindcă d. Ion Mihalache vorbește mereu de „număr”, deși nu se știe dacă o va mai avea vreodată, i se poate spu­ne încă de pe acum că: IN NOUA CONJUNCTURA — CA­RE ESTE O CONJUNCTURA RIGUROS NAȚIONALISTA — NU SE VA PERMITE NIMĂNUI SA MAI MANJEASCA OBRA­ZUL ȚARII ! Ion Balint Nearf&a tragecă a Reginei Belgiei «Un excepțional accident de automobil — Lucerna, 29. — In apro­piere de localitatea Kü­ssna­­cht, din Elveția, s’a întâm­plat azi un groaznic accident de automobil, în care și-a găsit moartea Regina Bel­giei. Perechea regală belgiană, plecase de la Lucerna la­­ Küssnacht, însoțită numai de un șofer. Mașina era condusă de rege. La un moment dat, auto­mobilul a derapat și s’a isbit de un pom din marginea șo­selei. Regina s’a isbit cu putere de pom și a murit pe foc, fracturându-și craniul. Regele și șoferul au scă­pat cu câteva răni ușoare, provocate de sfărâmăturile parbrizului. Lucerna, 29 (Radar).­­ Asupra accidentului tragic in care a pie­rit regina Astrid a Belgiei, se­rlau următoarele amănunte : Accidentul s-a produs în apro­piere de Kussnacht, la câțiva kilometri de Lucerna. Șoferul era așezat la spatele mașinei, căci regele in persoană conducea au­tomobilul, având alături pe Re­gina Astrid. Se crede că Regele n’a reușit să redreseze direcția după ce de­ viase la o cotitură a drumului. Automobilul a ieșit de pe șosea și s-a lovit cu putere de un copac de lângă lacul Vierwald fstaeter. Regina Astrid a fost aruncată afară din mașină și s-a lovit cu capul de copac, murind pe loc. Regele Leopold a fost lovit la cap. Rana este fără gravitate. Șo­ferul a fost rănit ușor de cioburi de sticlă. După accident, Regele era atât de emoționat încât nu a putut da detalii precise asupra cauzelor și împrejurărilor în cari s'a produs accidentul. * igya /Durerile Basarabiei — Drumurile — Nicio­ provincie­ românească, nu are drumuri mai anevoioase și mai neîngrijite ca Basarabia. Aceasta o mărturisim cu nes­pusă durere și cu adâncă părere de rău. Căile ei de comunicație de mult nu mai sunt adevărate căi de trecere și de călătorie, pe care să poți in toată voia și cu toată plăcerea, să te transporți dela un loc la altul, cu mașina sau cu trăsura chiar, neriscând intru nimic să-ți vatămi sănăta­tea. Drumurile comunale ale Basa­rabiei, toate Înguste‘Și scorâteste intr’o roată, pe vremuri de ploi torențiale, nu sunt decât o fră­­mântătuiră de pământ cleios, din care ie pot să te scoată patru cai, iar cu mașina nu mai poți ieși. Drumurile județene au aceiași situație, în plus doar că fiind mai frecventate, vara sub căldu­rile dogoritoare, nouri grozavi de praf, produși de țărâna ce se to­cește mereu sub­ roata care o apasă, se ridică și se depun în­trăm strat de un centimetru pe haine, îmbolnăvesc plămânii și orbesc ochii. Dar durerea covârșitoare și re­volta cea mai neîmpăcată o nasc șosele naționale, spre totală de­gradare a acestei provincii, spre recomandarea cea mai fidelă a conducătorilor ei, care, policiani­­zați cu toții, și vânduți străinilor, pentru, un dram de linie, habar n’au de nevoile aestei Basarabii pe care o conduc, și’n sfârșit, spre umilitoarea rușine generală, a acelora din Bucureștiul acesta, care trebuie să vegheze neconte­nit la îngrijirea lor. Șoselele basarabene Chișinău- Orhei și Chișinău-Criuleni sunt (mi-e rușine să spun, mărturi­sesc!) un lanț nesfârșit de dopuri și de gropi înșirate ca mărgelele una după alta, fără șanțuri late­rale, de ani de zile nereparate, a­­ceste șosele s’au scufundat pe alocurea, ba le-au spălat ploile și nu mai poți trece pe ele. Iar bietul cetățean român, a­­mărât până’n morunfaele sufle­tului­ său de atâta nepăsare, șter­­gându-și din­ când în când pică­turile de sudoare de pe frunte, pipăindu-și șoldurile strivite de mulțimea gropilor. De curând, din ordinul d-lui ministru Incuileț, a început un fel de reparație al acestor șosele, dar reparația pe care o fac can­tonierii cu inscripția pe frunte, nu mai e deloc o reparație, ci mai degrabă o sfidare, o ironie, o batjocură dacă vreți. Se lucrează foarte original . Peste groapa cu pricina se toar­nă cu roabele clare peste grăma­dă pietriș colțuros pe care nu poți ca să calci, fără să se mai preseze cu vre-o mașină cu ceva, rămânând ca copita bietului a­­nimal să desăvârșească această comică mascare. Și pentru că gro­pile se țin una după alta, cu această podoabă de pietriș vine acoperită toată șoseaua, încât a merge pe ea, însemnează a schi­lodi dobitoacele. E de ajuns o ploaie ceva mai neobișnuită și tot pietrișul acesta, pleacă iarăși de unde a venit, iar groapa din nou rânjește sarcastic trecători­lor. Iată cum i se repară drumurile în Basarabia.­­ Fără niciun sistem și fără nici o tragere de inimă. Cauzele acestei condamnabile nepărsări sunt două: Una, în lu­mea satelor, este lipsa de ini­țiativă din partea conducătorilor sătești. Țăranul basarabean, ocu­pat din zori și până noaptea târ­ziu cu agricultura, pentru că să sature buzunarul acelora care îi iau până și ceaunul de mămă­ligă de pe foc, fără să știe desti­nația banilor lui, este foarte răb­dător din fire și lui îi tre­ cuește o­ vorbă bună, un îndemn care să se lipească de inima lui și el por­nește voios la lucru; dacă­ el nu are vreme individual să repare drumul, sub ochiul unui condu­cător intr’o animație colectivă ar schimba într'o clipită aspectul degradant al satului său. Ei bine, acest îndemn lipsește!­ Primarii, care dela o bucată de vreme nu mai sunt aleși de popor, ci vin­ numiți­­ de partizanii partidului la cașcaval, n’au a­ltă activitate decât beția, nulități incorigibile, nu vor să simtă, cel puțin nevoile grele la ordinea zilei. Altă cauză a rușinii șoselelor este politica tâmpă și stupidă a democrației noastre idioate, care primind, banul muncit din greu cu nopți nedormite­­ și destinat pentru cerinți urgente, 1l acope­ră cu dosul mânii, adică îl fură, rămânând să mascheze acele ce­rtați sub un început de lucrare caraghioasă, pentru că să mân­­j­ească, ochii mulțimei ce ar pu­tea să protesteze. Așa se prezin­tă lucrurile. Și e dureroasă acea­stă prezentare. Am văzut drumurile Munteniei și m’iam minunat, am văzut­­ dru­murile Moldovei și m’am minu­nat. Călătoresc pe drumurile Basarabiei mele și-mi vine a plân­ge. Pentru ce Basarabia să sufere această nedreptate? Nu e și ea o provincie românească ? Cu cât e mai pre­jos Moldovei sau Mun­(Continuare in pag. II) Linii și puncte... Conspirația tăcerii Nu se va găsi niciun naiv să-­și închipuie, că ne-am așteptat­,­­?« prilejul congresului de la Chișinău, la o primire binevoitoare din par­­tea presei cu pistrui de pe strada Sărindar. Ne cunoaștem prea bine, der atat amar de ani, ca să ne mai facem vreo iluzie în privința obiec­tivității cu care aceste foi așa­ zise independente urmăresc evenimen­tele politice din România.. Eram Si­guri, că Brauerii și Brăniștenii cu călimara democrației în brâu, vor da o zgomotoasă ospitalitate in co­loanele lor expozeului ținut de d. Virgil Madgearu în fața a douăzeci și trei de țigani din satul Fierbinți, în timp ce vor trece subt dispre­țuitoare tăcere, sau vor încerca să diminuieze până la limite invizi­bile formidabila manifestare de forță național-creștină din capi­tala Basarabiei. Se înțelege că nu vj-am înșelat, dar într’o oarecare măsură am fost surprinși de procedeul întrebuințat de data aceasta. Nici „Adevărul“, nici „Dimineața“, nici „Lupta“,, nici ..Zorile“, nu au îndrăznit să tăgă­duiască participarea covârșitoare a țăranilor moldoveni la adunarea națională de la Chișinău. Despre toate acestea, nu au suflat o vorbu­­liță, ceea ce înseamnă că tot le-a fost puțin rușine. In schimb nu s'au jenat de fel să se preteze la o di­versiune ridicolă, inventând poves­tea unui d. Francisc Weber, cores­pondent al lui „Voelkischer­ Beo­bachter“, care ar fi venit, nu ca să privească în calitate de gazetar congresul partidului Național-Creș­tin, ci, nici mai mult nici mai­ pu­țin, decât să ia cuvântul alături de I. A. C. Cuza și să,ne­ plătească banchetul... care nici măcar nu .Va ținut. Râdem puțin și­ trecem mai de­parte. Cu ce arme au ajuns ad­ver­­sării noștri să­ încerce a opri iu­reșul cel vijire, care vine... l (Continuare în pag. l­)j Complicatiuni inevitabile d­ in legătură cu războiul din Abisinia « de­­ IU DRAGO! De­oarece a rămas prea puțină probabilitate, că se va evita iz­bucnirea războiului In Africa de Est, este nevoie să Înțelegem că, acest razboiu nu va putea fi lo­calizat. La această concluzie a­ ajuns, sau din această presimțire por­nește în considerațiunile sale a­­supra războiului și presa demo­cratică cu toate nuanțele și cu toate asemănările sale ; dar, in timp ce această presă se cutre­mură de groază că eventualul războiu va prăbuși democrația, noi — fără a ne îngrozi de ceva — stabilim convingerea că, răz­boiul va atinge poate direct, poa­te indirect, iasăș țara noastră. Noi știm, că există o interde­pendență în imensa viață, în i­­mensa fenomenologie politică și economică, și că nu este posibil în cea ce se întâmplă undeva pe planetă, să ne ocolească sau să ne atingă numai la suprafață. Poate că, această teorie să nu se adeverească în războiul care bate la uȘe, totuși teoria este foarte bună ca să deștepte multe minți adormite la noi. Așa­dar, PRIMUL GÂND RO­MANESC PE CARE IL TREZEȘ­TE IN NOI ACEST RAZBOIU ESTE : TOATA LUMEA SA FIE PREGĂTITĂ PENTRU A PUNE MANA, TREBUIE APARATA PO­MANA TREBUIE APARATA PO­ZIȚIA INTERNAȚIONALA A ȚA­RII NOASTRE, PRECUM SI CON­FIGURAȚIA EI TERITORIALA DE AZI. Este regretabil, că faimoasele pacte de amiciție, bilaterale și colective, de neagresiune de cine știe mai ce, nu sunt în stare să inspire un singur sentiment de liniște, de încredere în viitor , în sistemului pacifist, care s’a prăbu­șit tocmai fiindcă pe CONVEN­­ȚIUNI FORMALE ȘI NU PE VO­INȚA DE PACE­ A STATELOR, — înțelege oricine că nu ne putem lăsa țara și poporul în grija pac­telor de neagresiune sau de ami­ciție sau de altă formă de ipocri­zie politică internațională. Că războiul aduce complica­­țiuni, e cunoscut de toată lumea. Cam care ar putea fi aceste com­plicatiuni ? Judecându-le româ­nește­­ FIINDCĂ CHESTIUNI SI EVENTUALITĂȚI CARE SE REFERA LA STATUL NOSTRU NU POT FI JUDECATE, DECÂT STRICT ȘI INTEGRAL ROM­NEȘTE — ele, complicațiunile, se pot grupa în două : cele care se vor produce în viața politică in­ternațională și cele care se vor referi direct la țara noastră. In primul rând, va eși la su­prafață — cam întotdeauna ese în viața mică a omului sau în viața largă a omenirii. — FAC­TORUL NEPREVĂZUT : este cir­cumstanța sau grupul de circ­um­stanțe, care răstoarnă sau influ­ențează câteodată, catastrofal toate calculele In virtutea căro­ra, a fost început un războiu. Bă­tăliile se pierd, nu din cauza că soldații se bat, prost, sau din ca­uza lipsei de muniții, ci din cau­za ACELUI CEVA NEPREVĂZUT ȘI NECANTARIT, pe balanța suc­cesului, care determină, victorii sau înfrângeri, pe câmpul de lup­tă. Nimeni nu este in stare a­­cum, in ajunul războiului și în toată desfășurarea lui ulterioară, să prevadă și să definească iden­titatea, natura și rolul factorului neprevăzut în războiul care înce­pe în Africa. De­oarece acest fac­tor, este acum și neprevăzut și nemăsurabil, rezultă că și sfârși­tul războiului, care depinde de a­­cest factor, rămâne învăluit in ceața depărtărilor. Dar, până la sfârșitul lui, complicațiunile se pot prevedea cu ochii, cum se zi­ce, liberi — fără aparatele astro­nomice. In primul rând,­Germania va acuza, sau va căuta să ocupe Au­stria, (care este atât de slabă și tremură ca frunza de plop), pen­tru a realiza Anschluss-ul și a da ființă visului politic și națio­nalist al celui de al treilea Reich, pe care Hitler l-a conceput ca DEUTSCHÖSTERREICH. Ceea ce nu a izbutit să obțină diplomația germană pe frontul tratativelor, de la 1920 și până astăzi, năzueș­­t­e să obțină — nu Împrejurări favorabile — statul major ger­man. Rar să fi existat in viața națională a Germaniei o perioa­dă în care diplomația germană să fi fost atât de strâns unită cu forța militară a Reich­ului Prima obiecțiune teoretică, ce se poate face acestei eventualități, este argumentul : FRANȚA.' Franța nu va permite incorporarea Au­striei. Intr’un decor de foc, nu se pune întrebarea dacă Franța, va permite sau nu, ci dacă VA PU­TEA OPRI FIZICEȘTE ANEXA­REA, PRINTR’UN RAZBOIU. Franța, evident, nu poate ataca Germania, fiindcă, dacă nu alt­ceva — dar întreg imperiul ei co­lonial va izbucni in flăcări. Ni­­căiri propaganda colonială a in­ternaționalei a III și a partidului comunist francez, nu a pregătit mai bine popoarele pentru o ră­scoală furtunoasă, ca in coloniile Franței. Un atac al Franței asu­pra Germaniei, înseamnă imediat un război intens în­ imperiul co­lonial al Franței ; de altfel dele­gații la Moscova ai partidului­ co­­­­munist francez Cachin și Marty au declarat, la ședințele interna­ționalei a III, că așteaptă IN­­ CU­RÂND împrejurări favorabile, pentru a constitui la Paris­ un guvern sovietic. Franța, pentru a nu fi incendiată, va trebui să stea pe loc în timpul când Ger­mania va anexa Austria. Italia nu va putea apăra statu­­quo-ul austriac, din cauza că­ va fi prea angajată în Abisinia. Du­pă cum se prevede, războiul in A­­bisinia nu va fi o simplă „expe­diție de agrement“ pentru­ arma­ta lui Mussolini. Dar Franța nu va putea ataca Germania nici cu ajutorul Angliei. Anglia are mul­te necazuri interne­­ și mai ales coloniale, pentru a apăra — cu sângele său — independența Au­striei. Alianța Franței cu Rusia Sovietică, nu va avea nicio valoa­re de intervenție din cauza că RUSIA VA TREBUI SA STEA PE LOC , în clipa In care se va miș­ca în­spre Europa „pentru a sal­va situația din Europa Centrală“, atacând Germania, in momentul acela se hotărăște soarta înt­regei Siberii până la Ural. Japonia nu

Next