Ţara Noastră, septembrie 1935 (Anul 13, nr. 956-980)
1935-09-01 / nr. 956
Academia di ia Câmpulung „Difficile est satiram non scribere“... Am fost avizați la timp, de marele eveniment al închiderii cursurilor Academiei naționalțărâniste din Câmpulung. „Academia de Dinire științe morale și politice“ de la Câmpulung posedă următorul personal: 1 (un) rector, 1 (un) prorector, mai mulți profesori titulari, profesori onorifici, agregați, conferențiari definitivi, conferențiari suplinitori, șefi de lucrări, asistenți, 1 (un) secretar, 1 (un) administrator, 1 (un) intendent, 1 (un casier) și 1 (una) dactilografă. 30 de studenți ordinari, 15 auditori nepoți și cumnați și câteva sute de electori bătăuși. „Leibwache“ al președintelui de Republică din țara Câinelui. Rectorul Academiei, d. I. Mihalache, titularul catedrei de „Scrisori agraro-sentimentale către agricultorii bănățeni“, a examinat pe auditori, punându-le câte o întrebare despre confuzia structurii statului național-sovietic. La acest examen, toți studenții au fost declarați corigenți. Catedra-anexa de „Cooperație sătească" in lipsa titularului d. I. Răducanu, a fost suplinită de conferențiarul auxiliar , părintele Nicolescu-Muscel. Examene nu s’au ținut. Prorectorul Academiei, d. V. Madgearu, titularul catedrei: „Fier vechiu și Case Autonome, a pus intrebări și despre cele mai noui figuri ale rumbei pe 1935. Dintre cei examinați, a fost promovată o auditoare, bucătăreasă și 15 nepoți și un frate. Secretarul Academiei, Romulus Boailă, titularul catedrei de „Armament, finanțe individuale și morală publică“, a interogat pe candidați la diverse chestiuni ca: prevederile art. 224 din Codul Penal; despre nouăle descoperiri în domeniul alchimiei, cum se ciopleșe aur din pirită minei din Baia de Arieș. Material didactic: raportul Bentoiu, isvoare de consultat, la discreția candidaților, biografia titularului, alcătuită de Aurel Gociman din Cluj. Șeful de lucrări și directorul laboratorului de Alchimie profesor Lupan, expert contabil; Bruno Seletzky, cetățean de onoare a Brașovului. Administrator și casier: Santer. meister. Taxele de frecvențe: 70 milioane. Chitanțele păstrate la cotor, contra-chitanțele purtând antetul „Nu mă declar". Profesorul onorific d. I. Maniu- fonctator, titularul catedrei: „Dreptul Constituțional în Republica României Mari“, a ținut un curs public bilunar despre : „Muțenie și foloasele ei politice“ și un seminar public despre: „Noțiunea și desavantajile nepotismului“. Examenele s-au amânat sine die. Taxele de frecvență au fost fixate și încasate de casie(Urmare In pag. II-a) Expulzarea lui Weber Domnia demagogei din 1928 Faptele sunt cunoscute. Pentru motive, pe care nu le-a împărtășit publicului decât printr-un comunicat destul de vag publicat în „Viitorul“, guvernul a găsit cu cale să aresteze la Chișinău și să expulzeze imediat, fără prea multe formalități, pe ziaristul german Frederich Weber, corespondentul din București al lui „Voelkischar Beobachter“, oficiosul partidului național-socialist de la Berlin. Atât a fost de ajuns, pentru ca întreaga presă evreiască din str. Sărindar, cu toate anexele ei, să sară în sus de bucurie, ca în fapta unui neașteptat triumf, adăugând din partea ei, pe deasupra, câteva minciuni cu perfidie ticluite, pentru a creia o atmosferă de suspiciune, în jurul mișcării național-creștine dela noi. Fără nicio rușine, blumenbergii și konigmanii dela „Dimineața“ și de la „Lupta“, cărora le ține isonul totdeauna agop-sodorul de la „Zorile“, au tipărit cu litere roșii, că numitul Fr. Weber a primit defilarea congresului de la Chișinău, că a luat loc în tribuna de onoare alături de d. A. C. Cuza și că avea chiar de gând să țină un discurs în limba germană, ca să-l înțeleagă zecile de mii de țărani moldoveni, veniți la adunare din toate colțurile Basarabiei. Noi, în ceia ce ne privește, am dat aici răspunsul cuvenit, arătând clar și răspicat, că d. Frederic Weber, corespondentul ziarului „Voelkischer Beobachter“ din Berlin, n’a fost poftit de nimeni să ia parte la congresul național-creștin de la Chișinău, ci, probabil, s’a socotit liber, în calitate de gazetar, să urmărească la fața locului, desfășurarea unui eveniment politic, care, bineînțeles, îl interesa. Cum nu i se impusese d-lui Fr. Weber un domiciliu forțat, deplasarea sa ca privitor al unei întruniri publice, nu putea să constitue nici măcar o indelicatețe, cu atât mai puțin un amestec în politica internă a României. Dacă aducereaaminte nu ne înșală, la adunarea pe care partidul naționalțărănist a convocat-o in 1928 la Alba-Iulia, (nu pentru a manifesta pașnic credința lui în Hristos, Rege și Națiune, ci pentru a revendica puterea prin mijloace revoluționare, cu pregătiri de violență și marș războinic asupra Capitalei). AU LUAT PARTE NUMEROȘI ZIARIȘTI STRĂINI, CHEMAȚI ANUME să înregistreze forța de agitație a răzvrătiților, cari refuzaseră cu câțiva ani mai nainte să vină la încoronarea Regelui Ferdinand. A expulzat guvernul de atunci, pe acești corespondenți, sosiți special de peste hotare, ca să raporteze cum se execută o lovitură de Stat în România ? A fost acuzat oare partidul național-țărănist, că s’a pus în solda străinătății? Această învinuire, n’am auzit-o decât o singură dată, când d. Ion Mihalache a fost denunțat, că a vândut Cadrilaterul răposatului Stamboliski, pe suma de 12 mii de lei... Așadar, orice încercare de apropiere între expulzarea d-lui Frederic Weber și acțiunea partidului Național-Creștin rămâne o infamie idiot pusă la code, în care niciun om serios și niciun Român cumsecade nu poate să creadă și NICI NU CREDE. Ca dovadă, vom sublinia în câteva rânduri, atitudinea complet diferită a celor două feluri de gazete dela noi. Pentru că, veți fi observat și dumneavoastră DEOSEBIREA esențială, la tot pasul, între atitudinea presei evreiești din strada Sărindar, cu toate anexele ei, și aceia a presei cu adevărat românești, care, chiar atunci când se găsește în nepotrivire de părerei, se menține pe o linie comună de apărare a năzuințelor naționale. Iată pentru ce nu ne-a mirat, că „Universul“ a somat guvernul să lămurească zvonurile calomnioase lansate în legătură cu ,,cazul Weber“, iar „Curentul“, prin condeiul franc și curajos al confratelui Pamfil Șeicaru, spune de la obraz că „expulzarea lui Weber este o prostie“. Bucuroși am fi, dacă opinia publică, și în deosebi cititorii de ziare, ar învăța încă odată și din această întâmplare, că rotativele spurcate ale blumenbergilor, honigmanilor și agopsodorilor sunt instrumente meșteșugite de răspândire a minciunii și a calomniei împotriva ORICĂREI ACȚIUNI DE TREZIRE A CONȘTIINȚEI NAȚIONALE ROMÂNEȘTI, și că’fiecare insultă sau obrăznicie lansată de „Dimineața“, de „Lupta“ sau de „Zorile“, devine un certificat de patriotism pe seama celui atacat. --------x#x—— — Și speranțele de azi ale d-lui Ion Mihalache „Partidul național - țărănist, are curentul dela 1928 plus disciplina și ordinea, neobișnuite la alte partide“. Iată un pasagiu — cel mai puțin obositor și mai bine prezentabil — din declarațiile, pe care d. Ion Mihalache le-a făcut deunăzi întrun ziar, a cărui favoare, față de șeful partidului național-țărănist este foarte suspectă. D. Ion Mihalache, pe lângă atâtea alte lucruri, pe care nu le știe, n’a învățat până acum CE este o declarație. CÂND se face și LA CE slujește. D. șef al partidului național-țărănist nu pricepe că, în politică, o declarație este o ideie clară, pe care cineva o transmite altora. Nu oricine se poate declara cu rost și folos, fiindcă nu oricine și-a clarificat în cap lucrurile despre care se cere o precizie, se așteaptă o lumină. Să ne iertați exemplul grotesc, pe care îl aducem, dar el este ilustrativ: cine dintre trecătorii de pe calea Victoriei sau dintre talentele care putrezesc la „Capșa” nu-l știe pe Virgilică? întrebați-l pe Virgilică despre orice în materie de idei, de situații politice, de combinații internaționale, și veți auzi cu o repeziciune automată declarațiuni în toată regula. Oare d. Virgil Madgearu nu face declarațiuni? Politice, economice? Ce valoare au ele? Niciuna? De ce? Fiindcă au eșit dintr’un cap întunecat și au fost rostite de o limbă încurcată. Dar ce se iartă unui Virgilică, nu se iartă d-lui Ion Mihalache. Fiindcă, mă rog, d. I. Mihalache este șef de partid! Așadar, deoarece soarta a vrut și ne-a însărcinat cu educația intelectuală a acestui conducător de oameni, care azi proclamă revoluții sociale ca mâine să citească un psalm ultra-monarhist și naționalist, ne simțim obligați, să examinăm în FONdUL lor declarațiile sale, ca să-i arătăm că declarațiile sale sunt lipsite de orice fond. Afirmând, că azi d. Ion Mihalache are curentul, pe care l-a avut în 1928, d-sa rostește o minciună împotriva istoriei. De Dumnezeu, am trăit doar și noi zilele de glorie ale partidului național-țărănesc! Este adevărat, poporul striga mult și aștepta mult. Poporul se găsea în fierbere. Se terminase o năprasnică guvernare liberală, țara s-a bucurat de un intermediu odihnitor în 1926 și din nou s’a înstăpânit teroarea liberală. Incertitudine în viața politică internă, nesiguranță în viața politică externă. Criza își arăta fața de urgie și dezastru. Noi, primii, am zărit simptomele morale ale crizei mondiale, a cărei natură s’a dovedit în cund a fi de ordin sufletesc. Desigur, partidul liberal — care niciodată nu a izbutit să biruie o criză spirituală — trebuia să capituleze. Poporul cerea — din apăsarea suferințelor sale — o viață ușoară dacă se va putea, chiar o viață nouă. SI ACUM, IN ACEST CADRU PSIHOLOGIC. DE TEROARE GUVERNAMENTALA CARE CAPITULEAZĂ SI DE AVANT PSIHIC SI MORAL, CARE INCA NU BIRUIE, APARE DEMAGOGUL NATIONAL TARANIST, CARE OI ERA, CAPTEAZA, CÂȘTIGĂ ȘI PROFITA. O mulțime de desrădăcinați, de mahalagii, de semi-intelectuali, de neadaptați, burghezi de vița nouă, țărani îmbrăcați in surtuc de obor, învățători retrograzi și popi fanatizați, profesori blazați, femei emancipate, din impulsul isteriei nepotolite, toate tipurile de fizionomii postbelice — fețe, chipuri, râturi și mutre — amestecate în „curent” și bâlbâind lozinci de fericire democratică, au izbutit ca un vârtej trecător de stradă să STÂRNEASCă o MIșCare a MuLȚImII. DA ADEVĂRATUL CURENT, ACELA CARE SE ALCĂTUIA IN CUGETUL TARII, ACEL CARE LUA NAȘTERE IN INIMA POPORULUI DIN SPERANȚE, DIN LACRIMI, DIN VIZIUNI, DINTR’O PATETICA ȘI ENTUZIASTA IUBIRE DE NEAM. ACEL CURENT NU-L PUTEA SIMȚI. NU-L PUTEA VEDEA DEMAGOGUL STRĂZILOR DIN 1928, din simplul motiv că, DEMAGOGUL NU ESTE FĂCUT SA VADA ZĂMISLIREA, NAȘTEREA SI TRIUMFUL REALITATII SPIRITUALE. I Se năștea atunci ființa României noui, României naționaliste și creștine, care astăzi a devenit o realitate scumpă și sfântă în orice inimă românească și în unica conștiință morală a poporului român -- iar d. Mihalache, cu Virgilică și cu d. Maniu își închipuiau că LOR le strigă poporul: „Osanna! Cei ce veniți in numele patriei înviate!”. Se întâmplase atunci ceva, ce niciodată nu-1 va înțelege Ion Mihalache și cu Pan. Halipa de lângă dânsul. ROMANIA ELISE DIN FAZA LIBERALISMULUI, CARE SE TRANSFORMASE IN TEROARE, PENTRU CA SA INTRE IN FAZA A DOUA A EVOLUȚIEI SALE DUREROASE: FAZA DEMOCRAȚIEI DESPOTICE. ANTIROMANEȘTI IN TENDINȚELE SALE ASCUNSE ȘI IUDAIZANTE PE FAȚA 1 Se sfârșise imperiul unei minciuni, care deschise dogmă politică și începea halimaua mitocănismului dominant și nesățios in rapacitatea sa. Cinci ani de mitocănism psiho-moral — pe care Ion Mihalache îl numește național-țărănism — au fost pentru poporul nostru cinci ani de suferință nouă, SUFERINȚA RUȘINII, dar și cinci ani de maturizare a minții românești. Vrea sau nu vrea, dar d. Ion Mihalache trebuie să înțeleagă că atunci, în REGIMUL MITOCĂNISMULUI NAȚIONAL-ȚARANIST, au zvâcnit spre suprafață acele proteste din adâncuri, care în curând s-au identificat a fi semnele de viață vie și tinerețeacă a României noui, care venea să declare senoriul și foarte românește că nu mai poate tolera domnia demagogiei. DIN CLIPA ACEEA, SOARTA ROMÂNIEI A PRONUNȚAT SENTINȚA DE MOARTE ORICĂRUI FEL DE DEMOCRAȚIE IN ȚARA FĂCUTĂ PENTRU ORTODOXIE ȘI NAȚIONALISM PLIN ȘI NEPATAT. Ce a rămas după acele guvernări național-țărăniste? O risipire a curentului — și era lucru firesc, fiindcă nu ACESTA era nesațiul politic al țării: să vadă pe nepoții d-lui Iuliu Maniu conducând țara, pe I. Mihalache scriind scrisori și pe Pan. Halipa dirijând constructivismul dela ministerul de Comunicații. NU, NICIODATĂ ACEASTA TARA NU VA MAI SAVARȘI GREȘEALA DIN 1928. DE A SE LASA AMAGITA DE ACEI CARI IN 1929 INAUGURASERĂ IN ROMANIA, EPOCA MITOCĂNIEI ȘI DOMNIA DEMAGOGIEI. Iar fiindcă d. Ion Mihalache vorbește mereu de „număr”, deși nu se știe dacă o va mai avea vreodată, i se poate spune încă de pe acum că: IN NOUA CONJUNCTURA — CARE ESTE O CONJUNCTURA RIGUROS NAȚIONALISTA — NU SE VA PERMITE NIMĂNUI SA MAI MANJEASCA OBRAZUL ȚARII ! Ion Balint Nearf&a tragecă a Reginei Belgiei «Un excepțional accident de automobil — Lucerna, 29. — In apropiere de localitatea Küssnacht, din Elveția, s’a întâmplat azi un groaznic accident de automobil, în care și-a găsit moartea Regina Belgiei. Perechea regală belgiană, plecase de la Lucerna la Küssnacht, însoțită numai de un șofer. Mașina era condusă de rege. La un moment dat, automobilul a derapat și s’a isbit de un pom din marginea șoselei. Regina s’a isbit cu putere de pom și a murit pe foc, fracturându-și craniul. Regele și șoferul au scăpat cu câteva răni ușoare, provocate de sfărâmăturile parbrizului. Lucerna, 29 (Radar). Asupra accidentului tragic in care a pierit regina Astrid a Belgiei, serlau următoarele amănunte : Accidentul s-a produs în apropiere de Kussnacht, la câțiva kilometri de Lucerna. Șoferul era așezat la spatele mașinei, căci regele in persoană conducea automobilul, având alături pe Regina Astrid. Se crede că Regele n’a reușit să redreseze direcția după ce de viase la o cotitură a drumului. Automobilul a ieșit de pe șosea și s-a lovit cu putere de un copac de lângă lacul Vierwald fstaeter. Regina Astrid a fost aruncată afară din mașină și s-a lovit cu capul de copac, murind pe loc. Regele Leopold a fost lovit la cap. Rana este fără gravitate. Șoferul a fost rănit ușor de cioburi de sticlă. După accident, Regele era atât de emoționat încât nu a putut da detalii precise asupra cauzelor și împrejurărilor în cari s'a produs accidentul. * igya /Durerile Basarabiei — Drumurile — Nicio provincie românească, nu are drumuri mai anevoioase și mai neîngrijite ca Basarabia. Aceasta o mărturisim cu nespusă durere și cu adâncă părere de rău. Căile ei de comunicație de mult nu mai sunt adevărate căi de trecere și de călătorie, pe care să poți in toată voia și cu toată plăcerea, să te transporți dela un loc la altul, cu mașina sau cu trăsura chiar, neriscând intru nimic să-ți vatămi sănătatea. Drumurile comunale ale Basarabiei, toate Înguste‘Și scorâteste intr’o roată, pe vremuri de ploi torențiale, nu sunt decât o frământătuiră de pământ cleios, din care ie pot să te scoată patru cai, iar cu mașina nu mai poți ieși. Drumurile județene au aceiași situație, în plus doar că fiind mai frecventate, vara sub căldurile dogoritoare, nouri grozavi de praf, produși de țărâna ce se tocește mereu sub roata care o apasă, se ridică și se depun întrăm strat de un centimetru pe haine, îmbolnăvesc plămânii și orbesc ochii. Dar durerea covârșitoare și revolta cea mai neîmpăcată o nasc șosele naționale, spre totală degradare a acestei provincii, spre recomandarea cea mai fidelă a conducătorilor ei, care, policianizați cu toții, și vânduți străinilor, pentru, un dram de linie, habar n’au de nevoile aestei Basarabii pe care o conduc, și’n sfârșit, spre umilitoarea rușine generală, a acelora din Bucureștiul acesta, care trebuie să vegheze necontenit la îngrijirea lor. Șoselele basarabene Chișinău- Orhei și Chișinău-Criuleni sunt (mi-e rușine să spun, mărturisesc!) un lanț nesfârșit de dopuri și de gropi înșirate ca mărgelele una după alta, fără șanțuri laterale, de ani de zile nereparate, aceste șosele s’au scufundat pe alocurea, ba le-au spălat ploile și nu mai poți trece pe ele. Iar bietul cetățean român, amărât până’n morunfaele sufletului său de atâta nepăsare, ștergându-și din când în când picăturile de sudoare de pe frunte, pipăindu-și șoldurile strivite de mulțimea gropilor. De curând, din ordinul d-lui ministru Incuileț, a început un fel de reparație al acestor șosele, dar reparația pe care o fac cantonierii cu inscripția pe frunte, nu mai e deloc o reparație, ci mai degrabă o sfidare, o ironie, o batjocură dacă vreți. Se lucrează foarte original . Peste groapa cu pricina se toarnă cu roabele clare peste grămadă pietriș colțuros pe care nu poți ca să calci, fără să se mai preseze cu vre-o mașină cu ceva, rămânând ca copita bietului animal să desăvârșească această comică mascare. Și pentru că gropile se țin una după alta, cu această podoabă de pietriș vine acoperită toată șoseaua, încât a merge pe ea, însemnează a schilodi dobitoacele. E de ajuns o ploaie ceva mai neobișnuită și tot pietrișul acesta, pleacă iarăși de unde a venit, iar groapa din nou rânjește sarcastic trecătorilor. Iată cum i se repară drumurile în Basarabia. Fără niciun sistem și fără nici o tragere de inimă. Cauzele acestei condamnabile nepărsări sunt două: Una, în lumea satelor, este lipsa de inițiativă din partea conducătorilor sătești. Țăranul basarabean, ocupat din zori și până noaptea târziu cu agricultura, pentru că să sature buzunarul acelora care îi iau până și ceaunul de mămăligă de pe foc, fără să știe destinația banilor lui, este foarte răbdător din fire și lui îi tre cuește o vorbă bună, un îndemn care să se lipească de inima lui și el pornește voios la lucru; dacă el nu are vreme individual să repare drumul, sub ochiul unui conducător intr’o animație colectivă ar schimba într'o clipită aspectul degradant al satului său. Ei bine, acest îndemn lipsește! Primarii, care dela o bucată de vreme nu mai sunt aleși de popor, ci vin numiți de partizanii partidului la cașcaval, n’au altă activitate decât beția, nulități incorigibile, nu vor să simtă, cel puțin nevoile grele la ordinea zilei. Altă cauză a rușinii șoselelor este politica tâmpă și stupidă a democrației noastre idioate, care primind, banul muncit din greu cu nopți nedormite și destinat pentru cerinți urgente, 1l acoperă cu dosul mânii, adică îl fură, rămânând să mascheze acele certați sub un început de lucrare caraghioasă, pentru că să mânjească, ochii mulțimei ce ar putea să protesteze. Așa se prezintă lucrurile. Și e dureroasă această prezentare. Am văzut drumurile Munteniei și m’iam minunat, am văzut drumurile Moldovei și m’am minunat. Călătoresc pe drumurile Basarabiei mele și-mi vine a plânge. Pentru ce Basarabia să sufere această nedreptate? Nu e și ea o provincie românească ? Cu cât e mai prejos Moldovei sau Mun(Continuare in pag. II) Linii și puncte... Conspirația tăcerii Nu se va găsi niciun naiv să-și închipuie, că ne-am așteptat,?« prilejul congresului de la Chișinău, la o primire binevoitoare din partea presei cu pistrui de pe strada Sărindar. Ne cunoaștem prea bine, der atat amar de ani, ca să ne mai facem vreo iluzie în privința obiectivității cu care aceste foi așa zise independente urmăresc evenimentele politice din România.. Eram Siguri, că Brauerii și Brăniștenii cu călimara democrației în brâu, vor da o zgomotoasă ospitalitate in coloanele lor expozeului ținut de d. Virgil Madgearu în fața a douăzeci și trei de țigani din satul Fierbinți, în timp ce vor trece subt disprețuitoare tăcere, sau vor încerca să diminuieze până la limite invizibile formidabila manifestare de forță național-creștină din capitala Basarabiei. Se înțelege că nu vj-am înșelat, dar într’o oarecare măsură am fost surprinși de procedeul întrebuințat de data aceasta. Nici „Adevărul“, nici „Dimineața“, nici „Lupta“,, nici ..Zorile“, nu au îndrăznit să tăgăduiască participarea covârșitoare a țăranilor moldoveni la adunarea națională de la Chișinău. Despre toate acestea, nu au suflat o vorbuliță, ceea ce înseamnă că tot le-a fost puțin rușine. In schimb nu s'au jenat de fel să se preteze la o diversiune ridicolă, inventând povestea unui d. Francisc Weber, corespondent al lui „Voelkischer Beobachter“, care ar fi venit, nu ca să privească în calitate de gazetar congresul partidului Național-Creștin, ci, nici mai mult nici mai puțin, decât să ia cuvântul alături de I. A. C. Cuza și să,ne plătească banchetul... care nici măcar nu .Va ținut. Râdem puțin și trecem mai departe. Cu ce arme au ajuns adversării noștri să încerce a opri iureșul cel vijire, care vine... l (Continuare în pag. l)j Complicatiuni inevitabile d in legătură cu războiul din Abisinia « de IU DRAGO! Deoarece a rămas prea puțină probabilitate, că se va evita izbucnirea războiului In Africa de Est, este nevoie să Înțelegem că, acest razboiu nu va putea fi localizat. La această concluzie a ajuns, sau din această presimțire pornește în considerațiunile sale asupra războiului și presa democratică cu toate nuanțele și cu toate asemănările sale ; dar, in timp ce această presă se cutremură de groază că eventualul războiu va prăbuși democrația, noi — fără a ne îngrozi de ceva — stabilim convingerea că, războiul va atinge poate direct, poate indirect, iasăș țara noastră. Noi știm, că există o interdependență în imensa viață, în imensa fenomenologie politică și economică, și că nu este posibil în cea ce se întâmplă undeva pe planetă, să ne ocolească sau să ne atingă numai la suprafață. Poate că, această teorie să nu se adeverească în războiul care bate la uȘe, totuși teoria este foarte bună ca să deștepte multe minți adormite la noi. Așadar, PRIMUL GÂND ROMANESC PE CARE IL TREZEȘTE IN NOI ACEST RAZBOIU ESTE : TOATA LUMEA SA FIE PREGĂTITĂ PENTRU A PUNE MANA, TREBUIE APARATA POMANA TREBUIE APARATA POZIȚIA INTERNAȚIONALA A ȚARII NOASTRE, PRECUM SI CONFIGURAȚIA EI TERITORIALA DE AZI. Este regretabil, că faimoasele pacte de amiciție, bilaterale și colective, de neagresiune de cine știe mai ce, nu sunt în stare să inspire un singur sentiment de liniște, de încredere în viitor , în sistemului pacifist, care s’a prăbușit tocmai fiindcă pe CONVENȚIUNI FORMALE ȘI NU PE VOINȚA DE PACE A STATELOR, — înțelege oricine că nu ne putem lăsa țara și poporul în grija pactelor de neagresiune sau de amiciție sau de altă formă de ipocrizie politică internațională. Că războiul aduce complicațiuni, e cunoscut de toată lumea. Cam care ar putea fi aceste complicatiuni ? Judecându-le românește FIINDCĂ CHESTIUNI SI EVENTUALITĂȚI CARE SE REFERA LA STATUL NOSTRU NU POT FI JUDECATE, DECÂT STRICT ȘI INTEGRAL ROMÂNEȘTE — ele, complicațiunile, se pot grupa în două : cele care se vor produce în viața politică internațională și cele care se vor referi direct la țara noastră. In primul rând, va eși la suprafață — cam întotdeauna ese în viața mică a omului sau în viața largă a omenirii. — FACTORUL NEPREVĂZUT : este circumstanța sau grupul de circumstanțe, care răstoarnă sau influențează câteodată, catastrofal toate calculele In virtutea cărora, a fost început un războiu. Bătăliile se pierd, nu din cauza că soldații se bat, prost, sau din cauza lipsei de muniții, ci din cauza ACELUI CEVA NEPREVĂZUT ȘI NECANTARIT, pe balanța succesului, care determină, victorii sau înfrângeri, pe câmpul de luptă. Nimeni nu este in stare acum, in ajunul războiului și în toată desfășurarea lui ulterioară, să prevadă și să definească identitatea, natura și rolul factorului neprevăzut în războiul care începe în Africa. Deoarece acest factor, este acum și neprevăzut și nemăsurabil, rezultă că și sfârșitul războiului, care depinde de acest factor, rămâne învăluit in ceața depărtărilor. Dar, până la sfârșitul lui, complicațiunile se pot prevedea cu ochii, cum se zice, liberi — fără aparatele astronomice. In primul rând,Germania va acuza, sau va căuta să ocupe Austria, (care este atât de slabă și tremură ca frunza de plop), pentru a realiza Anschluss-ul și a da ființă visului politic și naționalist al celui de al treilea Reich, pe care Hitler l-a conceput ca DEUTSCHÖSTERREICH. Ceea ce nu a izbutit să obțină diplomația germană pe frontul tratativelor, de la 1920 și până astăzi, năzuește să obțină — nu Împrejurări favorabile — statul major german. Rar să fi existat in viața națională a Germaniei o perioadă în care diplomația germană să fi fost atât de strâns unită cu forța militară a Reichului Prima obiecțiune teoretică, ce se poate face acestei eventualități, este argumentul : FRANȚA.' Franța nu va permite incorporarea Austriei. Intr’un decor de foc, nu se pune întrebarea dacă Franța, va permite sau nu, ci dacă VA PUTEA OPRI FIZICEȘTE ANEXAREA, PRINTR’UN RAZBOIU. Franța, evident, nu poate ataca Germania, fiindcă, dacă nu altceva — dar întreg imperiul ei colonial va izbucni in flăcări. Nicăiri propaganda colonială a internaționalei a III și a partidului comunist francez, nu a pregătit mai bine popoarele pentru o răscoală furtunoasă, ca in coloniile Franței. Un atac al Franței asupra Germaniei, înseamnă imediat un război intens în imperiul colonial al Franței ; de altfel delegații la Moscova ai partidului comunist francez Cachin și Marty au declarat, la ședințele internaționalei a III, că așteaptă IN CURÂND împrejurări favorabile, pentru a constitui la Paris un guvern sovietic. Franța, pentru a nu fi incendiată, va trebui să stea pe loc în timpul când Germania va anexa Austria. Italia nu va putea apăra statuquo-ul austriac, din cauza că va fi prea angajată în Abisinia. După cum se prevede, războiul in Abisinia nu va fi o simplă „expediție de agrement“ pentru armata lui Mussolini. Dar Franța nu va putea ataca Germania nici cu ajutorul Angliei. Anglia are multe necazuri interne și mai ales coloniale, pentru a apăra — cu sângele său — independența Austriei. Alianța Franței cu Rusia Sovietică, nu va avea nicio valoare de intervenție din cauza că RUSIA VA TREBUI SA STEA PE LOC , în clipa In care se va mișca înspre Europa „pentru a salva situația din Europa Centrală“, atacând Germania, in momentul acela se hotărăște soarta întregei Siberii până la Ural. Japonia nu