Ţara Noastră, aprilie 1938 (Anul 16, nr. 1577-1579)

1938-04-10 / nr. 1577

A eșit sămănătorol Mântuitorul a asemuit pe purtătorii cuvântului bun cu să­­mănătorii, iar adevărurile spuse lumei le-au asemuit cu sămânța aruncată cu nădejde în pământ. Pământul ar fi sufletul nostru, inima și judecata noastră a celor multi, cari avem nevoie de lu­mină. Mulți sămănători s'au ivit în țară la noi de la unire încoace. Au răscolit sufletele cu vorbe bine ticluite, au aruncat, vorbe mari, spunând că ei vor să schimbe viața neamului românesc. Feluri de idei spuneau în vorbele lor. Lucruri pe cari le auzi­seră și ei de prin străinătăți și acum ziceau că vor să fericeas­că nația cu ele. Unii ziceau că sunt democrați, alții că sunt radicali, adică vreau să schimbe totul din rădăcină. Unii ziceau, cum zic și as­tăzi, că sunt legitimiști, adică tot la o lege care-o fi aia, alții că sunt conservatori, adică de cei cari păstrează apucăturile din trecut. Fel de fel de istorii. Și mai ales stăruința ca poporul să le dea votul ca să poată ajunge la cârmuire. Mulți au ajuns și, cum au ajuns, au uitat și de cele ce le-au spus și de numele ce și l-au dat. Și-au văzut mai ales de trebu­­șoarele lor. Și multi s'au pricopsit. Dar poporul binele nu l-a văzut de la ei. Că, uite, moții di­n munții lui Avram Iancu și a­­cum se judecă pe la Cluj cu un jidov, care nu se lasă și nu vrea să dea din pădurile cotropite. Și doar câți clăntăi au trecut prin țara moților, făgăduind că vor face ei dreptate ! De aceia noi am zis că poporul să nu se mai ia după limbuți iau­ nu au nici un nume câștigat prin munca binefăcătoare. Un om care nu are un nume bun făcut prin vrednicia lui, nu are nici răspundere. El vorbește orice, că n'are nici rușine și nu are ce pierde. Dar omul cu nume se gândește la cinstea lui, la judeca­ta lumei. Că știm zicala veche. De­cât să-ți iasă nume rău, mai bine să-ți iasă un ochiu. De aceia în scrisul și în vorba lui, Octavian Goga, care e un invățat cu mare nume și profesor la universitate, a ocolit min­ciuna. A scris și a vorbit pe înțelesul tuturor, fără să aducă Învățătură după moda din strei­nătate. El a zis : „ Nu ne trebue școală dela pahonti și dela alți streini. Noi avem neamul nostru și legea noastră. Să ținem la ele și să mun­cim pentru întărirea puterei noastre. Fie­care, la rosturile lui, să se gândească și să-și dea seama că e un ostaș al neamului și al legei. Când poate și-i vine rândul, să-și facă datoria. Așa a făcut și el. Când a fost la cârmuire, s'a gândit să curețe grădina țărei de mărăcini și de pălămidă. Așa puțin cât a stat la cârmă, dar se cunoaște. Și lucrul bun făcut de el se tine în seamă de cei cari știu să judece binele și adevărul. Octavian Goga n’a sămănat vorbe, ci fapte. De aceia noi credem într­ ân­­sul. Bu cred acum și aceia cari slugărniceau prin diferite par­tide. Acuma când se pune preț pe om și nu pe vorbărie, noi suntem mândri că am stat alături și am prins adevărul de la un astfel de om, care, ori și unde și ori­când, tot mare rămâne. El este pentru noi sămănătorul sămânței ce va rodi binele și frumosul pentru țară și neam.De aceia primim cu bucurie cu­vântul lui bun și suntem mândri că numai noi avem un astfel de om. După douăzeci de ani dela Unirea Basarabiei La 9 Aprilie se împlinesc două­zeci de ani de la Unirea Basara­biei cu Patria-mamă. E un popas sărbătoresc, când se cuvine să ne oprim — răs­foind istoria neamului nostru — asupra acelei pagini in care s'a înscris, cu cinste și curaj, pri­mul act de unire a unei provincii înstrăinate cu România Mică. Reamintindu-ne acele clipe is­torice sufletul ni se umple de bucurie, dar și de tristețe. De bucurie, fiindcă a fost cel dintâi pas spre Unirea cea mare și de tristețe, întrucât Basarabia a fost cel din urmă ținut, care să atragă atenția stăpânirii de după răsboiu, pentru mulțumirea nevoilor ei numeroase. Basarabia a fost provincia cea mai nebăgată în seamă de gu­vernările democrate, cea mai uitată, cea mai urgisită. Și dacă este așa, această stare de lucruri se datorește mai-mă­­rimilor ei politice, în frunte cu un oarecare Pan Halipa. Acești politicieni hapsâni, și-au bătut joc de sufletul bun și în­­gătuitor al basarabeanului, l-au mințit și înșelat fără frica de Dumnezeu și fără rușine, i-au stors vlaga, ca pe urmă râsul lor de batjocură să răsune peste văile și dealurile pustiite, peste gospodăriile sărăcite, rămase în paragină. Așa a ajuns Basarabia după douăzeci de ani de la Unire. Amintirile ne poartă pe dru­murile întortochiate ale trecu­tului, stropite cu lacrimile, su­doarea și sângele înaintașilor. Amin­tipnimie, dincolo de Prut, frații noștri deapănă acum povestea care a fost. Răscolind trecutul, privind prezentul, ochii tuturora se în­dreaptă cu nădejde spre viitor Acest viitor se cade să li se pregătească după vrednicia de cari au dat dovadă odinioară. Cei chemați s-o facă, trebue să-și aplece urechea, să asculte durerile pământului basarabean, să le aline pe cât îngădue putința de azi, fiindcă „străjerii neclintiți, ce stau necurmat de veghe la porțile Răsăritului a­­tăt de amenințat“, merită­­ din plin aceasta. Nedreptățile trecutului apro­piat, nedreptăți cari sunt pentru noi o rușine, trebuesc îndreptate.' DARUL DOMNULUI Pentru greșala ce-a făcut-o A­­dam a fost îndepărtat din rai, unde avea de toate, di­n îndura­rea tatălui ceresc. — Ce voi face eu, Doamne, că eram învățat doar să întind mâna și să am tot ce-mi dorește inima! Și a răspuns Dumnezeu: — Du-te pe pământ și prin munca ta, fă din locu­l pe care-l stăpânești, un rai tot așa de lu­minos! Vezi că lui Dumnezeu tot i-a fost milă de făptura lui și nu l-a lăsat in sălbăticie ca pe fia­rele sălbatice. I-a luat raiul, dar i-a dat pricepere și minte și i-a dat putere de mujică. I-a spus cu alte cuvinte: — Ai voit să fi ca mine de în­țelept. Iată, te ajut­e­, nu tre­bue să te iei după viclenia șar­pelui. Nu prin minciună și trân­dăvie vei putea să știi toate și să le faci pe toate. Ci prin oste­neală și strădanie. Iți dau pământul în stăpânire. Fă prin lucrul mânilor tale un rai din el. Arată-te vrednic să porți chipul meu! Prin muncă vei aju­u­ge să cunoști binele și vei fi fericit.­­ Așa a spus Domnul și sfânt este rostul lui. Că prin bătaie de cap și prin stărțuință la lu­cru, omul s'a ridicat și a ajuns în unele părți ale pământului să facă din bucățica lui de loc un rai de frumusețe și de îmbelșiu­­gare. Unde a ajuns mintea omeneas­că prin muncă vedem și înțele­gem că Dumnezeu, nu l-a pedep­sit pe Adam, când l-a scos din rai, ci l-a pus numai la încer­care, să vaidă ce va face făptura lui, când va fi lăsată n­umai la vrednicia ei. Și omul a arătat că în adevăr este în el scânteie dumnezeiască. Ia să ne gândim numai la iste­țimea cu care a reușit să prindă pu­terea fulgerului, să facă lu­mină când vrea, să alerge c­u tre­nurile, sau cu căruțele fără cai. Să ne gândim cum a ajuns el să se înnalțe în zbor mai sus decât pasările cerului, să vorbească d­ u­n depărtări mari și să fie au­zit. Cântă u­n cântăreț în Ame­rica și noi îl ascultăm la Ra­dio. E mare câștig al muncei omenești și mare pas făcut spre desăvâr­șire. Prin muncă omul a pus stă­pânire pe pământ, pe ape și pe văzduhuri. A ajuns să măsoare mărimea stelelor și să alerge pe fundul mărilor. A ajuns să vin­dece boale, să deschidă tim­pul omenesc și să curețe stricăciu­nea de pe măruntaie. A ajuns să dea vedere celor ce-și pierduseră vderea. Te minunezi uneori, cum se minuna lumea ,de cele ce le săvârșeau apostolii. Dau unii de muncă și o soco­tesc drept greutate. Mare gre­­șală. Asta este adevăratul pă­cat. Păcat de neiertat. Să nu vrei tu să te asemeni tatălui tău ce­resc, care de la începutul lumei lucrează și ne dă lumina soare­lui și pacea nopții și ne dă rod­nicia și frumusețea primăverei și ne dă belșugul câmpurilor și răcoarea grădinilor și viini­i care veselește inima omului. De mii de ani erau în Italia niște lacuri și mlaștini, pe cari chiar și împăratul Traian s’a stră­djuit să le sece, că cuprindeau pămâmt cât trei județe. Toți au zis că nu se poate așa ceva. A­­cu­m ducele Mussolini a zis: Mun­ca poporului italian va birui ori­ce piedică. Și s'au p­us meșterii pe lucru și în trei ani de zile au scurs smârcurile și-au făcut a­­colo niște grădini ca un povet și Și-au făcut sate și-au dat pă­mânt de lucru oamenilor. De-a rămas lumea uimită, când astă­­vară au eșit la secerat și-au vă­zut rodnicia pământului care ză­cuse sub ape de când lumea. Ei, dar dacă m'ar fi fost munca și stăruința, ar fi putut ei Italienii să facă din niște mocirle un rai? De-aia zic să prețuim munca și să nu râvnim la trâmtorii cari pierd vremea lui Dumnezeu, stau și­ clevetesc sau înjură că toate rele au venit în I­ume prin lene. Că așa este făcut omul. El tre­bue să facă ceva. Și dacă nu în­­făptuește lucrul bun, se dă la ti­căloșie. . Suntem acum în toi­ul muncilor de primăvară. Să punem tot su­fletul nostru și toată râvna în facerea lucrului bum. Așa numai ne vom apropia de tatăl nostru ceresc. Așa vom ridica țara și neamul la cinstire și la lumină. SIMION POTCOAVA S3. Octavian Goga rostîeidu-și cuvântarea — la Academia Româ­nă — despre Prăbușirea Austriei, pe care o pu­blicăm și revista „Țara Noastră“ din 9 Aprilie 1938. A împotriva secetei Vântul suflă necontenit, când cald, când rece, ceea ce face ca pământul să se usuce foarte re­pede. Nu poate fi o greșală mai mare pentru un plugar decât a­­tunci când nu știe să-și aleagă timpul ca să facă însămânțarea. Cel mai mare dușman al plu­garului este seceta și prin neferi­cire­­ara noastră are mult de suferit de pe urma acestei pa­coste. Cu toate acestea omul a invadat să se apere și împotriva secetei. Dacă încă nu a ajuns să facă să ploaie atunci când tre­buie, în schimb știe astăzi cum să-și păstreze apa strânsă în pă­mânt în timpul toamnei și iernei prin lucrări meșteșugite ale pă­mântului. Am mai spus-o și cu alte pri­lejuri. Ploile și zăpezile ce cad in România in timpul toamnei și iernei ajung ca să ne dea putința de a căpăta o recoltă mulțumi­toare, chiar dacă nu cade un strop de ploaie în primăvară, bine­înțeles dacă ne dăm oste­neala să economisim apa strân­să in pământ. Cari sunt acele lucrări mește­șugite ale pământuli, mă veti întreba, Iată-le•• In primul rând este desmiriștirea care îngroapă semințele de buruieni și le face să încolțească, totodată scoate deasupra pământului tot felul de gângănii cari astfel mor. Nu ui­tați că buruienile fură o mare parte din apa trebuincioasă plan­tei cultivate. Urmează apoi ară­turile aflând de toamnă, cari nu pot lipsi. Ele sunt acelea cari în­lesnesc ca să se strângă cât mai multă apă în pământ. Vine apoi însămânțarea cât de timpurie, fără a se mai face o nouă ară­tură și numai după o simplă gră­pare, căci cu cât vom scormoni pământul mai puțin în adâncime primăvara, cu atât vom­­ econo­misi mai multă apă. Vin apoi grăpările semănătu­rilor de toamnă, cari au darul de a rupe pojghița de la supra­față, ceea ce face că se astupă porii pământului, împiedicând astfel să se piardă apa. Prăjitul sau săpatul cât de des de aseme­­nea împiedică pierderea apei cu condiția ca să nu scormonim prea adânc pământul. Va fi des­tul să rupem numai scoarța și să tăiem buruienile. Semănăturile, după cum am mai spus-o, trebuiesc făcute pri­măvara cât mai de timpuriu și, mai ales, să semănăm în aceiași zi ceea ce s’a arat sau s’a grăpat. Este o mare greșală când se ară și se lasă două, trei zile până ce se seamănă. In aceste două-trei zile sămânța s’ar fi umflat și ar fi gata să încolțească. Dacă la aceste sfaturi mai a­­dăugați acela pe care vi-l dăm destul de des, de a vă planta ho­tarele proprietăților dvs. cu per­dele de salcâmi, în­spre miază­noapte și răsărit, cari vă vor apăra împotriva vânturilor, fără îndoială că veți învinge seceta. Față cu seceta care se prelun­gește, Institutul de Cercetări A­­gronomice sfătuește pe agricul­tori să ia următoarele măsuri pentru a păstra apa în pământ: Să grăpeze bine toate arăturile făcute din toamnă ori­­ din primă­vară, care nu s’au semănat încă Crăpatul trebue să facă un strat mărunt de pământ la suprafața arăturii. Acest strat are rostul să păstreze apa în pământ.­­Acolo und­e pământul nu a fost arat încă nici toamna, nici pri­măvara, să se are și să se gră­peze imediat. Dacă seceta va continua și în timpul sămănatului sfeclei, po­rumbului, fasolei sau altor plan­te care urmează să se semene de acum încolo, atunci se va în­trebuința înainte de semănatul acestor plante cultivatorul sau prășiturile și apoi se va grăpa. Nu se va întrebuința plugul pen­tru a nu atâra mult pământul și a pierde astfel apa din el. A. TALAȘESCU % Inimă curată Cu ochii înnecați în lacrimi Psalmistul s’a rugat odată­­— In pieptul meu, ceresc părinte. Sădește inimă curată. Căci curățenia din suflet E soră focului din soare Și n’are nici o însușire Fără de dânsa vre-o valoare. Și poate unul ca să facă Cu măestrie ori­ce vede, De n’are inimă curată, in veci într’ânsul nu se ’ncrede iu inima curată vine Cu drag iubirea de dreptate. Și cinstea cea neprihănită Cu dor spre dânsa se abate. Recunoștința, omenia Acolo sunt la ele­ acasă, Aripa îngerului păcei Dien zbor asupra ei se lasă. Și pot furtunile ispitei In ea cu furie să bată. Nu vor putea să năruiască un veci o inimă curată !••• I. U. SORICU POVESTE DE JALE De OCTAVIAN GOGA Dacă treci cu, căruța prin cu­tare sat de pe câmpia Ardealu­lui ori prin Moldova și Bucovi­na și te oprești în drum, să-ți holdînești caii la crâșma din ca­pul satulu­i, cel ce va scoate ca­pul pe fereastră, să-ți dee bună ziua și să te poftească, cu multă plecăciune, în curte, va fi de bu­nă seamă un jidan bătrân ad­us de spete, cu barba mițoasă, cu perciunîi cârlionați și cu ochii de veveriță. Așa e în mai toate satele. Dacă ai trece prin cinci­sprezece sate și ți-ai pune în gând să-ți aprinzi ciubucul, nu­mai cu chibrit ci­umpărat dela ne­gustor român, apoi de bună sea­mă că n’ai face pagubă în tutun. Povestea tu­turor acestor crâș­­mari se aseamănă. Mi-aduc aminte din copilărie Pare că-l văd și acum pe jupânu Barbă-putredă, cum îl poved­ea satu­l pe crâșmarul jidan. Atunci era un moșneag cu chipul de Ca­iafă, cu barba albă ruginită. Um­blă cu câ­rja, de slăbănog ce era, și în toată făptura lui numai o­­chii trăiaiu. Ochii aceia mici și strălucitori cari jucau sub tremu­rarea pleoapelor. Acest moșneag batjocorit de tot satul, după care strigau copiii, a măsurat patru­­zec de ani rachiul în porțiile creș­tinilor din sătulețul lui. In aceas­tă vreme s’au schimbat supieme­nii de treburi și rândueli în sat, fruntașii au ajuns la sapă de lemn, oamenii de neam bun au plecat să se bage slugi, mulți au ajun­s la temniță chiar dela masa din crâșmă,­­ numai el a ră­mas în pace și săntăate. L-au în­jurat toți, i-au făgăduit că-i smulg barba, când l-au prins cu minciuna. Și el tot s’a ridicat. Așa a ajuns deasupra cu înce­tul, întâi și-a cumpărat casa în care trăia cu chirie. Mai târziu un petec din grădina vecinului. Făcea lumânări de său și le vin­dea pe ou­ă. Pe vremea secerii, vindea pe grâu, la culese de vii, pe must. Și­ avea de tot felul: galoane, și arniciu și cercei și nă­frame și piper... Se jeluia în toa­tă buma vremea că-i sărac, că moare de foame,­ că befutu­ra se scumpește. Băieții șiii trimeteai la școală. Și se plângea că au, să-i pue capul, că risipesc tot, că au să ajungă pe drumuri... N­ aud ca acum: „Mi pripidește Herșălă mi pripidește”... Ei, și știți ce s'a ales pe urmă?. Ce-a rămas moștenire după a­­cest Barbă­ pu,tredă, slăbănog, când și-a închis pe vecie ochii aceia fără astâmpăr? Au rămas bani, bani claie-grămadă. Moș­tenitorii au vândut creioaica ho­dorogită și astăzi au fabrică de spirt la oraș, frate-să­u e domn mare. Așa e oamenii, buni, povestea. Așa se ridică pe spatele voastre acest neam aricios. Se ridică și vă supune, pentru că în mâna lor ajunge banul. Și banul e pute­rea. La fabrica de spirt, al cărei horn varsă sumeț fumrul în văz­duh e întreg temeiul din truda voastră. Acolo-s banii pentru ra­­chiu­ și ouăle și grâul și mustul și toate cele. Și jidoviul prăsește ceafă tot mai groasă. Și-a schim­bat și haina și numele. Și nu-și mai aduce aminte de nimic. Nici de când l-a trântit cutare un pâ­râu, când sta încă în fața crâș­mei tată-său, nici de câmd du­cea lumânări la săteni. Nu mai știe nimic, și dacă ar în­drăzni să se apropie cutare de dânsul din­tre țăramii cumpărători de odi­nioară, să-i ceară ajutor, l-ar da pe trepte... Nici slugi nu vrea din satul unde e și astăzi co­cioaba veche. Zice că-i sătul de oamenii ăștia. Și știți ce mai zice? Zice că-s hofit Povestea acestui sătuleț o au­ziți, cinstiți cetitori, în toate păr­­tulie. Maramureșul geme de ei. Acolo s­unt ca misipul mării. Moldova întreagă a ajuns, pe mâna lor. Și aici și dincolo s’au lățit în dreapta și stânga. Și un­de au pus odată piciorul acela care tremură la genunchi, acolo au prins putere. Prind rădăcini de grabă și se sporesc ca iepurii de casă. Și unde au ajuns se alege praf de truda gospodarilor. In Maramurăș și în Moldova țăra­nii îngheață de frig în casă și n’au o coajă de mălai și­ s bol­navi și flămânzi și se prăpădesc de pe fața pământului. Neamul nostru, de firea lui e pacinic, blând și nu vrea răul de aproapelui. Romanțul nu vrea stricăciunea altuia. Dar acest neam bun, milos, cuviincios și iertător mu trebui lăsat în [l­ada acelora cari vîn cu meșteșugul ascuns al fățărniciei as­upra lui. Traiul acestui neam trebue pă­zit. Munca lui cere răsplată, Hărnicia lui cere roadă. Și ni­meni nu poate fi acel județ pă­cătos care ar putea cere ca tot (Continuam lin pag. II-a)

Next