Ţara Noastră, octombrie 1938 (Anul 16, nr. 1)

1938-10-01 / nr. 1

Jertfa Cehoslovaciei de Proí. I Petrovici Bucuria de a­­ se fi salvat în­ sfârșit o pace ce nu mai atârna­­ decât de-un fir de ață, de mai­­ multe ori înnodat la iuțeală, a contribuit să se uite, cel puțin să nu se stăruiască și să nu se dea locul de onoare în șiragul laudelor meritate, principalului factor al menținerii păcii: jertfa fără precedent a statului Ceho­slovac. Țările, ca și particularii, nu au în­deobște libertatea sa se sus­tragă de la anumite prejudecăți și obiceiuri inveterate, dos­pite în ființa lor. Intre acestea există de­sigur și convingerea, promovată aproape într’o regulă cavalerească, într’o datină no­biliară, că un stat ar putea con­veni mai de grabă să anexeze­­ un teritoriu fără războia, decât­­ să cedeze din pământul său fără a fi încercat o desperată rezis­tență cu armele și mai înainte de­ a fi fost scos cu desăvârșire din luptă. O mândră prejudecată, care, din cauza vechimei sale, po­sedă teribilă forță morală stân­jenind deliberările și îngustând raza hotărârilor posibile. Și totuși în gravele momente prin care a trebuit să treacă­ statul prieten, cehoslovac, când în tulbur­area grozavă a sufle­tului era lesne să se lase în voia «latinelor celor mai înră­dăcinate, mai ales când nu du­cea lipsă nici de arme, nici de vitejie, — conducătorii săi au isbutit să se smulgă din făgașul unor norme, desigur discutabile, dar aureolate și vetuste, făcând concesiunile grele ce i se cereau fără a le mai condiționa de­ o rezistență militară sdrobită. Rațiunea limpede și chibzuită a isbutit să domine valul forțe­lor seculare, și în cumpăna dreaptă a deliberării desigur că au apărut considrații logice care și-au putut rosti cuvântul lor. Va fi căzut cu toată puterea în balanța, perspectiva prăpă­dului apocaliptic, care aștepta Europa civilizată într-un răz­boiu purtat cu mijloacele teri­bile ale teh­nicii moderne, răz­boini cari ar fi nimicit în câteva zile comorile îngrămădite ale creațiilor omenești, rămânând ca după catastrofa, rarii supra­viețuitori sălbatici, să reia evo­luția de-a capul, pornind de la faza pastorală... Se va fi deslușit de­ asemeni la spatele somațiunilor puter­nicului Reich, o idee pe care în deosebi statele mai slabe nu o pot nesocoti. Era o vreme și nu prea îndepărtată când țările mai mici, așezate lângă vecini pu­ternici, trebuiau să plătească acestora, pentru fi lăsatea să tră­iască,­ sub forma unui bir dure­­ros, fâșii din teritoriul lor na­țional, așa­ precum fusese silit și neamul nostru, care până la războiul de­ acum două decenii, avea jumătate din patrimoniul său teritorial cedat împărățiilor vecine.De­ atunci s’au făcut mari progrese, sfârșiindu-se cu silni­ciile de odinioară. Dar dacă as­tăzi s’au restituit în genere sta­telor mai slabe bucățile omo­gene ce le fusese răsluite de către țările mai tari, — se poate totuș concepe ca în numele pro­greselor echității, țările cele slabe să deție acuma­­le por­țiuni compacte din patrimoniul națiilor mai mari? Desigur că era și asta o ano­malie, iar idealul cuminte ră­mâne­­ fiecărei nații ceea ce este al său. Cu toate jertfele dureroase impuse unei țări desolate, ce le-a primit de altfel și cu dis­ciplină și cu înțelegătoare lăr­gime de vederi, trebuie să re­cunoaștem că din gravele eve­nimente prin care am trecut zi­lele din urmă și care aduseseră Europa la marginea abisului,­ a ieșit întărită parcă politica principiului național. N’a fost vorba de simplu câștig de teri­torii, cie pură lăcomie imperia­listă, care nu ține socoteală de caracterul etnic al regiunilor râvnite, ci de o revendicare strict delimitată de aspectul național al regiunii. O preciziune și mai accentu­ată pare să se fi adus principi­ului național — ca bază exclu­sivă de revendicări teritoriale— mărginindu-i pretențiunile la teritorii limitrofe și compact popu­­­­late cu oameni de naționalitatea ta.­­ Bineînțeles, la toate acestea se a­­­­daugă și voința manifestă a acelor populații, de­ a se desface din sta­­­­tul di­n care făceau parte și în care­­ nu mai voesc a viețui. Iată o serie de limpeziri fo­lositoare în directivele menta­lității europene, care au rămas­­ pe malul politic, după retrage­rea valurilor și împrăștierea negurilor crizei. Dar oricât ne place să ne mângâem singuri, deslușind câștiguri pozitive din orice e­­veniment, fie dânsul oricât de tulburător, să nu uităm în nici un caz durerea poporului prie­ten, și în aceste clipe, tragice pentru dânsul, să-i trimitem o rază de sinceră simpatie. I. PETROVICI Continuăm . S’au împlinit cinci luni de când vârtejul năprasnic al morții a desrădăcinat­­ dintre noi pe cel mai vajnic stejar al românismului, pe Octavian Goga. De atunci și până acum cei ce l-au iubit și urmat nu s’au putut împăca cu ideia dispariției lui, împietriți de durere au rămas la mijlocul drumului, deschis h larg de el, pentru iubirea de nație și țară.­­ Au curs multe lacrămi și vor mai curge încă. Pe Octavian Goga însă l am pierdut pentru totdeauna și noi prietenii lui, l-a pierdut și țara în momente de o grea cumpănă, când autoritatea și prestigiul lui i-ar fi fost de mare folos. Octavian Goga luat în complexul calităților sale a fost un exemplar al nea­mului ce nu poate fi înlocuit. Operele lui culturale rămân pildă vie, pentru generațiile viitoare. Acțiunea sa politică va servi de îndreptar multă vreme. Octavian Goga în viață nu a voit nimic pentru sine. Totul s’a concentrat în voința nestrămutată, ca românul să fie stăpân în țara lui. In acțiunea sa, el nu a fost condus nici de patimă, nici de ură, ci de inte­resul superior al țărei și neamului. Ceea ce Octavian Goga a spus răspicat în multele sale discursuri, ținute în parlament și la întruniri și pe care mulți oameni politici în miopia lor, le consi­derau simple utopii, se constată astăzi că au fost adevăruri implacabile, rostite de un clar văzător. Octavian Goga a murit, noi prietenii cari l-am secondat aproape 20 ani, ori cami ar fi greutățile prin care trecem, avem datoria să continuăm firul acțiunei lui și pe teren național și pe teren cultural, pentru ca patrimoniul de simțire româ­nească lăsat de el să nu se risipească. începutul se face astăzi prin apariția ziarului „Țara Noastră“. Stan In slujba lirei și a Regelui De bună seamă, vremurile pe­­ cari Ie trăim sunt vremuri des îî î­n Și Sg'a,tiii £*ö £ ar6 pi'Gid06ii* Organismul de stat al țării românești, complect refăcut și purificat din înalta și augusta inițiativă a Marelui Suveran ce cârmuește destinele acestui neam, se înalță astăzi, întinerit și consolidat pe temeliile nouei sale așezări. Opera de formidabile propor­ții și de masivă întruchipare, la înfăptuirea căreia veghează pe lângă acest pururea nedes­­mințit și robust instinct de con­servare al acestui popor, ela­nul viguros, voința neînfrântă și înțelepciunea creatoare a marelui cârmuitor de suflete și de conștiințe ce stă astăzi pe Tronul ’ țărei românești — este în plină desfășurare. ” Cu cât conturul „lumei noui“ se desprinde mai hotărât și mai luminos din frământările­ eroi­ce ale vremurilor de față, cu a­­tât se pierde mai mult în ceața trecutului conturul „lumei vechi“, cu toate neajunsurile, infirmi­tățile și scăderile ei. intre­ cele două lumi s’a ridi­cat, ca o piatră de hotar, voin­ța unanimă a unui popor întreg și ca temelie a nouilor așezări de viață nouă Constituțiunea, dăruită de către Regele Carol al II-lea poporului său și pri­mită de către națiunea întreagă cu elanul entuziast a unei su­preme clipe de obștească eli­berare. Așa cum marele și deapururi regretatul Octavian Goga spunea în alte împrejurări putem spu­ne noi astăzi, că Regele Carol­­ I al II-lea a „întors o pagină pe­­ 1 î­n care nimeni n’o va mai putea da l­­­a în­apoi“• j‘ț­i E pagina de glorie scrisă de­­ i mâna Sa și în fruntea căreia * i strălucesc cu slove de aur, cu­ ‘­­­vintele: „România nouă“. 11 | Datoria noastră a tuturor este să 1 t ne ajutăm Regele fără rezerve, fără 1 i condițiuni, fără șovăiri. Cu sufletul ■ larg, curat și generos, cu toate jert­­i ,­fele ce ni se vor cere și cu toate s­t nădejdiile ce ne-am pus în Ei. , t Noi, urmașii și foștii colabo­­­­­­ratori ai lui Octavian Goga •• desbrăcați de orice ambiții per­­­sonale, slujitorii reali ai Rege­­­ í­lui și ai Țărei, grupați în jurul : i „Cercului cultural“ care poartă­­ cu mândrie numele ilustrului ; îndrumător ne putem încadra,­­ mai bine ca ori­cine, în coman­damentele și lozincele ce stau » la baza marei inițiative și opere­­ I Regale. Ne încadrăm prin ere» . I­zul lui naționalist și cultural, „­­ pe care F am moștenit ca să-l j I­ducem biruitor mai departe, . prin suflul cald al gândului ce­­ i-a sbuciumat întreaga lui e­­xistență și care ne învăluie azi „ de dincolo de mormânt de sub „ țărâna pe care el a cântat-o , și-a iubit-o , prin cumințenia, prin­­ bărbăția și tot ce fa ce el a știut să sădească în sufletele și con­­j­științele noastre ca o cuirassă­­ inexpugnabilă de oțel împotri­­­­va lașității și­ a anarhiei.­­ Iată comoara pe care ne-a lă­­­sat-o El și pe care noi o punem în slujba supremelor interese ale na­­­țiunei și în slujba marelui nostru . Rege, ca un suprem omagiu adus­­ memoriei lui Octavian Goga:­­ Noi mai bine ca oricari, pu­tem desluși sensul și rostul zguduitoarelor prefaceri de as­tăzi. Căci Octavian Goga le-a vi­sat încă de mult, le-a trâmbițat apoi cu trâmbiță de foc, ca un predestinat dăruit de Divinitate cu harul profeției și dacă moartea nu l’ar fi răpus tocmai când se gă­sea pe crestele marilor înfăptuiri, el cel dintâi ar fi ridicat azi imn de slavă Regelui creator și s’ar fi rânduit în primele șiruri ale luptă­torilor săi. De dincolo de mormânt, însă glasul lui se aude totuși... El străbate țărâna mai vijelios, mai emoționant și mai tulbu­rător ca oricând:­­ „UNIȚI-VA IN JURUL REGELUI: FACEȚI ZID IN JURUL LUI“. Iată porunca ce cade azi de pe buzele lui încleștate de frigul morței ca o lozincă a Eternității însăși, sub care spi­ritul lui ca o flacără nestinsă se ridică azi ca să ne încăl­zească sufletele, să ne oțetea­scă voințele și să ne cutre­mure ființa întreagă. Din acest colț de casă, drag lui și refăcut azi de colabora­torii­ săi, ca un suprem omagiu adus memoriei lui scumpe, noi răspundem intr’un singur glas : — Trăiască „Țara Noastră!“ CONSTANTIN C. BRĂIESCU Fost primar general al Capitalei Octavian Goga Octavian Goga a plecat din­re noi in mod năprasnic, lăsând un gol care crește din zi în zi. Dacă a plecat dintre noi toc­­mai cînd aveam mai multă nevoie de personalitatea lui puternică, de dinamismul lui, de experien­­a unui trecut sbuciumat de du­rerile și greutățile neamului,­­ nașterea lui a fost predestinată să apară în momentele cele mai grele ale românismului. Octa­vian Goga a fost trimis de Dumnezeu neamului românesc în zilele cele mai grele de în­cercare. In Ardeal, românismul trăia sub apărarea ungurească, poli­tica de pasivitate nu dăduse re­zultate, românii se ridicau și se organizau în secolul materialis­mului—economicește,—și dese­ori se și pierdeau de nevoi, a tre­buit să vie Octavian Goga să pue lupta pe tărâmul sufletesc, al pasiunei, care nu poate fi cum­părată sau interesată, a fost ne­cesar talentul lui, pentru ridica­­­­rea mândriei neamului, trecutul istoric îndepărtat nu mai putea să vâsbească în fața trufiei un­gurești, trebuia prezentul să se opuie ei. Când s’a pus procesul neamului întreg, Octavian Goga a­ trecut munții în vechiul Regat. Aici era cunoscut bine prin ver­surile lui, dar și la noi perioada de întremare economică după războiul pentru independență adormise­­ întru­câtva, simță­mântul național, țara nu era pregătită sufletește. Râsboiul se pregătea cu prea multă so­coteală pe hârtie. A fost nece­sară prezența lui Octavian Go­ga ca să anime pe toți,cari putea pune suflet în acțiunea lui. Ală­turi de marele Niculae Filipescu și Take Ionescu și mulți alții, el­­ a ușurat din opoziție guvernului,­­ hotărârea ce trebuia luată pen­tru intrarea în luptă. In ultimi ani ai vieții lui a a­­dus ultimul mare serviciu nea­mului într’un timp când iarăși după succesul războiului, ca tot­deauna, autoritatea Statului cre­dea că problema națională e re­zolvată prin unire, să pue acea­stă problemă în întregul ei, să arate deficiența Statului și peri­colul ce ne așteaptă dacă nu ne deșteptăm. Intervenția lui a des­chis ochii tuturor, guvernul de a­­tunci a început să ia măsuri. Dar era nevoe de o redeșteptare ge­nerală; aceasta s’a făcut în scur­ta guvernare a lui Octavian Goga. Octavian Goga lasă o moște­nire grea dar plină de înțeles și obligații. In mintea lui se întâlneau toa­te frământările neamului de ori­ce fel și la toate mintea și jude­cata lui intuitivă găsea soluțiu­­ni și sugestii potrivite. Cei dimprejurul lui, cari cu­nosc adâncul gândirei și firul înfăptuirilor ce dorea, s’au a­­dunat în jurul Cercului Cultural Octavian Goga, ca prin răspân­direa și adâncirea celor gândite de el, să întreție în sufletul po­porului flacăra vie aprinsă de el. Ing. I. P. GIGURTU A­­lta data organismul vie­ții sociale era mai simplu și funcțiunile sale organi­ce mai reduse. Cu desvoltarea vieții sociale, cu progresul teh­nic și științi­fic, funcțiile sociale s’au mul­tiplicat și complicat într’atât încât s’a simțit nevoia unei precizări și raționalizări. Astăzi fiecare își aduce a­­portul său de muncă, la masa socială, numai într’un anumit sector și numai într’o anumită specialitate, pentru care a că­pătat o anumită pregătire. Nu­mai în societățile primitive o­­mul face de toate, nefolosind nici personal și păgubind co­lectivitatea. E drept și e un fapt netă­găduit că progresul științific și tehhnic a mers mai repede de­cât a putut merge putința de organizare și adaptare a socie­tății omenești la acest progres. Ceia ce ar presupune că oamenii nici au mers in urma oame­­ni de știință și technică, n ne­­paralizând, prin acțiunea etică, binefacerile teh­nico­­nțifice. Vlașinismul, pe de o parte, clădirile puse în calea circu­­lei bunurilor, de altă parte, au ivocat un desechilibru eco­­mic, care a avut ca urmare tulburare­a funcțiilor sociale. Cumpăna organică a acestor lcții a fost răsturnată, des­ Itându-se cele de control și calizându-se cele economice. De aci sărăcie, scumpete, șo­­ii. Și, natural, o ploaie de i, zise sociale, cu cari s’a­­ creat stropirea câmpului so­­l, uscat de seceta priceperii aducătorilor. Seceta aceasta se face cu și mai simțită cu cât asistăm putința țărilor bogate de­s ne ordine în economia loi­țională și la minunea unei­i sărace cari au reușit să su­ Hifuca neagră de arhitect I. D. ENESCU prime șomajul și să pună pe fie­care la treaba și speciali­tatea sa. O națiune este o unitate so­cială și economică , unitate de­­ familie și unitate de muncă și­­ bunuri. Familie în care nu pot i intra străinii decât în anumite­­ condiții, și bunuri din cari nu i se pot împărtăși străinii decât­­ prin colaborare în anumite con­­­­dițiuni sau pe cale de schimb.­­ Nimeni nu deschide ușa casei­­ sale spre a primi pe oricine ;­­ și nimeni nu îngădue ca la­­ masa sa să se așeze oricine.­­ E drept că, în politică, de­­­­mocrația este de altă părere.­­ Și fiindcă democra­ta a fost și­­ vrea să mai fie la modă, prin­cipiile sănătoase din viața de­­ familie, sunt înlăturate în viața­­ marei familii, care e națiunea. i Toate categoriile noastre pro­­­­fesionale se plâng de concu­­r­­ența loială sau neloială a stră­­­­­inilor. Legea muncii naționale, Ct OvUllOCl O LI U VI I X L LII CL L Ll­ Ct OvUl v.­bădă, nu-și produce efectul nici­­ f față de marile întreprinderi, pe­­ care le-ar putea controla ne­­t cum asupra întregului câmp de îndeletniciri de tot felul,­­ încât românii cu o profesiune c­­ precisă, cu un domiciliu stabil­­ . și cu rol copios stabilit în re­­­­­­gistrele percepțiilor, își achită­­ doar obligațiile pe când străinii­­ , nesupărați de nimic și încura­­­­jați de mai mari lor, își con­­­­­­tinuă spornic combinațiile. c Profesiunile academice, avo­­­­­­cați, agronomi, arhitecți, ingi­ t­­­neri, medici, — s’au constituit­­ , în corpuri legale, cu îngrădirea î­i titlului și reglementarea exer­­i­­­cițiului profesiunii. Și să spe­­­­­­răm că treptat, treptat, clan­­d i­deștinismul profesional va dis­­c­­­pare. Dar profesiunile celelalte, 1 • mai ales meseriile, în general,­­ ■ nu sunt apărate efectiv. Oriei­­t • ne poate fi zidar, dulgher, îe­­r , rar, vopsitor, croitor, etc. Și , cel care se oferă mai ieftin,­­ fiindcă n’are ce pierde, găsește de lucru, în paguba adevăra­tului meseriaș. Acest fel de lucru, care se face în marginea drepturilor a­­devăraților meseriași, se chia­­mă munca pe ascuns, munca neagră. Adică profesiune fără control și deci fără obligații profesionale, morale, sociale. Proectul de lege al guver­nului francez, din 13 ian. 1938, dădea următoarea definiție: munca neagră este cea efec­tuată de o persoană care sca­pă de impozite și sarcini pro­­fesiual-sociale“. Prin muncă neagră se mai înțelege și cu­mulul de îndeletniciri. Un func­ționar sau lucrător, care după ce și-a făcut oreie de lucru în biuroul sau atelierul angajat, continuă, în timpul rămas li­ber, să lucreze angajat altceva, face muncă neagră. Camera de comerț din Paris, printr-o anchetă în 1937, a con­statat că în profesiunile mo­dei, croitorie, încălțăminte, coa­fură, munca neagră (clandesti­nă) este foarte desvoltată. Și că această muncă, represen­­tând pentru unele profesiuni o treime din total, este făcută de străini. Legea celor 40 ore de lucru, a favorizat și mai mult munca neagră, prin mărirea timpului liber, pe care lucrătorul îl fo­losește ca să-și rotunjească venitul. Legea franceză pedepsește salariatul care fiind în conce­diu plătit, execută alt lucru retribuit. Pedeapsa vine însă foarte rar, căci este ușor să se declare că lucru este prestat în chip grațios. Decretul din 3—V—938 în­tărește măsurile de control a­­supra străinilor, dar institue un regim de favoare pentru „refugiații politici“, Ceia ce îngădue orice compromis și orice eludare a legii. Singurele măsuri eficace pen­tru controlul profesional nu sunt decât acelea pe care le-ar aplica și controla numai cor­purile profesionale constituite. Cum la noi se pune proble­ma organizării acestor corpuri, ca urmare a prevederilor Con­stituției, prima și cea mai e­­sențială din atribuții ar fi aceia privind controlul profesiunii respective. Pregătirea profe­sională poate aparține statului, însă libera practică, brevetul profesional, trebue liberat de corp, care se cuvine să pri­mească atribuții legale de con­trol și sancțiuni. Numai astfel se poate intra în cadrul de organizare, de e­­chilibru economic și pacificare socială. Arhitect^ I. D. ENESCU «TM»ii i»ii «i mul mii —m "Mifchiin ■

Next