Ţara Noastră, octombrie 1938 (Anul 16, nr. 1)
1938-10-01 / nr. 1
Jertfa Cehoslovaciei de Proí. I Petrovici Bucuria de a se fi salvat în sfârșit o pace ce nu mai atârna decât de-un fir de ață, de mai multe ori înnodat la iuțeală, a contribuit să se uite, cel puțin să nu se stăruiască și să nu se dea locul de onoare în șiragul laudelor meritate, principalului factor al menținerii păcii: jertfa fără precedent a statului Cehoslovac. Țările, ca și particularii, nu au îndeobște libertatea sa se sustragă de la anumite prejudecăți și obiceiuri inveterate, dospite în ființa lor. Intre acestea există desigur și convingerea, promovată aproape într’o regulă cavalerească, într’o datină nobiliară, că un stat ar putea conveni mai de grabă să anexeze un teritoriu fără războia, decât să cedeze din pământul său fără a fi încercat o desperată rezistență cu armele și mai înainte de a fi fost scos cu desăvârșire din luptă. O mândră prejudecată, care, din cauza vechimei sale, posedă teribilă forță morală stânjenind deliberările și îngustând raza hotărârilor posibile. Și totuși în gravele momente prin care a trebuit să treacă statul prieten, cehoslovac, când în tulburarea grozavă a sufletului era lesne să se lase în voia «latinelor celor mai înrădăcinate, mai ales când nu ducea lipsă nici de arme, nici de vitejie, — conducătorii săi au isbutit să se smulgă din făgașul unor norme, desigur discutabile, dar aureolate și vetuste, făcând concesiunile grele ce i se cereau fără a le mai condiționa de o rezistență militară sdrobită. Rațiunea limpede și chibzuită a isbutit să domine valul forțelor seculare, și în cumpăna dreaptă a deliberării desigur că au apărut considrații logice care și-au putut rosti cuvântul lor. Va fi căzut cu toată puterea în balanța, perspectiva prăpădului apocaliptic, care aștepta Europa civilizată într-un războiu purtat cu mijloacele teribile ale tehnicii moderne, războini cari ar fi nimicit în câteva zile comorile îngrămădite ale creațiilor omenești, rămânând ca după catastrofa, rarii supraviețuitori sălbatici, să reia evoluția de-a capul, pornind de la faza pastorală... Se va fi deslușit de asemeni la spatele somațiunilor puternicului Reich, o idee pe care în deosebi statele mai slabe nu o pot nesocoti. Era o vreme și nu prea îndepărtată când țările mai mici, așezate lângă vecini puternici, trebuiau să plătească acestora, pentru fi lăsatea să trăiască, sub forma unui bir dureros, fâșii din teritoriul lor național, așa precum fusese silit și neamul nostru, care până la războiul de acum două decenii, avea jumătate din patrimoniul său teritorial cedat împărățiilor vecine.De atunci s’au făcut mari progrese, sfârșiindu-se cu silniciile de odinioară. Dar dacă astăzi s’au restituit în genere statelor mai slabe bucățile omogene ce le fusese răsluite de către țările mai tari, — se poate totuș concepe ca în numele progreselor echității, țările cele slabe să deție acumale porțiuni compacte din patrimoniul națiilor mai mari? Desigur că era și asta o anomalie, iar idealul cuminte rămâne fiecărei nații ceea ce este al său. Cu toate jertfele dureroase impuse unei țări desolate, ce le-a primit de altfel și cu disciplină și cu înțelegătoare lărgime de vederi, trebuie să recunoaștem că din gravele evenimente prin care am trecut zilele din urmă și care aduseseră Europa la marginea abisului, a ieșit întărită parcă politica principiului național. N’a fost vorba de simplu câștig de teritorii, cie pură lăcomie imperialistă, care nu ține socoteală de caracterul etnic al regiunilor râvnite, ci de o revendicare strict delimitată de aspectul național al regiunii. O preciziune și mai accentuată pare să se fi adus principiului național — ca bază exclusivă de revendicări teritoriale— mărginindu-i pretențiunile la teritorii limitrofe și compact populate cu oameni de naționalitatea ta. Bineînțeles, la toate acestea se adaugă și voința manifestă a acelor populații, de a se desface din statul din care făceau parte și în care nu mai voesc a viețui. Iată o serie de limpeziri folositoare în directivele mentalității europene, care au rămas pe malul politic, după retragerea valurilor și împrăștierea negurilor crizei. Dar oricât ne place să ne mângâem singuri, deslușind câștiguri pozitive din orice eveniment, fie dânsul oricât de tulburător, să nu uităm în nici un caz durerea poporului prieten, și în aceste clipe, tragice pentru dânsul, să-i trimitem o rază de sinceră simpatie. I. PETROVICI Continuăm . S’au împlinit cinci luni de când vârtejul năprasnic al morții a desrădăcinat dintre noi pe cel mai vajnic stejar al românismului, pe Octavian Goga. De atunci și până acum cei ce l-au iubit și urmat nu s’au putut împăca cu ideia dispariției lui, împietriți de durere au rămas la mijlocul drumului, deschis h larg de el, pentru iubirea de nație și țară. Au curs multe lacrămi și vor mai curge încă. Pe Octavian Goga însă l am pierdut pentru totdeauna și noi prietenii lui, l-a pierdut și țara în momente de o grea cumpănă, când autoritatea și prestigiul lui i-ar fi fost de mare folos. Octavian Goga luat în complexul calităților sale a fost un exemplar al neamului ce nu poate fi înlocuit. Operele lui culturale rămân pildă vie, pentru generațiile viitoare. Acțiunea sa politică va servi de îndreptar multă vreme. Octavian Goga în viață nu a voit nimic pentru sine. Totul s’a concentrat în voința nestrămutată, ca românul să fie stăpân în țara lui. In acțiunea sa, el nu a fost condus nici de patimă, nici de ură, ci de interesul superior al țărei și neamului. Ceea ce Octavian Goga a spus răspicat în multele sale discursuri, ținute în parlament și la întruniri și pe care mulți oameni politici în miopia lor, le considerau simple utopii, se constată astăzi că au fost adevăruri implacabile, rostite de un clar văzător. Octavian Goga a murit, noi prietenii cari l-am secondat aproape 20 ani, ori cami ar fi greutățile prin care trecem, avem datoria să continuăm firul acțiunei lui și pe teren național și pe teren cultural, pentru ca patrimoniul de simțire românească lăsat de el să nu se risipească. începutul se face astăzi prin apariția ziarului „Țara Noastră“. Stan In slujba lirei și a Regelui De bună seamă, vremurile pe cari Ie trăim sunt vremuri des îî în Și Sg'a,tiii £*ö £ ar6 pi'Gid06ii* Organismul de stat al țării românești, complect refăcut și purificat din înalta și augusta inițiativă a Marelui Suveran ce cârmuește destinele acestui neam, se înalță astăzi, întinerit și consolidat pe temeliile nouei sale așezări. Opera de formidabile proporții și de masivă întruchipare, la înfăptuirea căreia veghează pe lângă acest pururea nedesmințit și robust instinct de conservare al acestui popor, elanul viguros, voința neînfrântă și înțelepciunea creatoare a marelui cârmuitor de suflete și de conștiințe ce stă astăzi pe Tronul ’ țărei românești — este în plină desfășurare. ” Cu cât conturul „lumei noui“ se desprinde mai hotărât și mai luminos din frământările eroice ale vremurilor de față, cu atât se pierde mai mult în ceața trecutului conturul „lumei vechi“, cu toate neajunsurile, infirmitățile și scăderile ei. intre cele două lumi s’a ridicat, ca o piatră de hotar, voința unanimă a unui popor întreg și ca temelie a nouilor așezări de viață nouă Constituțiunea, dăruită de către Regele Carol al II-lea poporului său și primită de către națiunea întreagă cu elanul entuziast a unei supreme clipe de obștească eliberare. Așa cum marele și deapururi regretatul Octavian Goga spunea în alte împrejurări putem spune noi astăzi, că Regele Carol I al II-lea a „întors o pagină pe 1 în care nimeni n’o va mai putea da la înapoi“• j‘ți E pagina de glorie scrisă de i mâna Sa și în fruntea căreia * i strălucesc cu slove de aur, cu ‘vintele: „România nouă“. 11 | Datoria noastră a tuturor este să 1 t ne ajutăm Regele fără rezerve, fără 1 i condițiuni, fără șovăiri. Cu sufletul ■ larg, curat și generos, cu toate jerti ,fele ce ni se vor cere și cu toate st nădejdiile ce ne-am pus în Ei. , t Noi, urmașii și foștii colaboratori ai lui Octavian Goga •• desbrăcați de orice ambiții personale, slujitorii reali ai Rege ílui și ai Țărei, grupați în jurul : i „Cercului cultural“ care poartă cu mândrie numele ilustrului ; îndrumător ne putem încadra, mai bine ca oricine, în comandamentele și lozincele ce stau » la baza marei inițiative și opere I Regale. Ne încadrăm prin ere» . Izul lui naționalist și cultural, „ pe care F am moștenit ca să-l j Iducem biruitor mai departe, . prin suflul cald al gândului ce i-a sbuciumat întreaga lui existență și care ne învăluie azi „ de dincolo de mormânt de sub „ țărâna pe care el a cântat-o , și-a iubit-o , prin cumințenia, prin bărbăția și tot ce fa ce el a știut să sădească în sufletele și conjștiințele noastre ca o cuirassă inexpugnabilă de oțel împotriva lașității și a anarhiei. Iată comoara pe care ne-a lăsat-o El și pe care noi o punem în slujba supremelor interese ale națiunei și în slujba marelui nostru . Rege, ca un suprem omagiu adus memoriei lui Octavian Goga: Noi mai bine ca oricari, putem desluși sensul și rostul zguduitoarelor prefaceri de astăzi. Căci Octavian Goga le-a visat încă de mult, le-a trâmbițat apoi cu trâmbiță de foc, ca un predestinat dăruit de Divinitate cu harul profeției și dacă moartea nu l’ar fi răpus tocmai când se găsea pe crestele marilor înfăptuiri, el cel dintâi ar fi ridicat azi imn de slavă Regelui creator și s’ar fi rânduit în primele șiruri ale luptătorilor săi. De dincolo de mormânt, însă glasul lui se aude totuși... El străbate țărâna mai vijelios, mai emoționant și mai tulburător ca oricând: „UNIȚI-VA IN JURUL REGELUI: FACEȚI ZID IN JURUL LUI“. Iată porunca ce cade azi de pe buzele lui încleștate de frigul morței ca o lozincă a Eternității însăși, sub care spiritul lui ca o flacără nestinsă se ridică azi ca să ne încălzească sufletele, să ne oțetească voințele și să ne cutremure ființa întreagă. Din acest colț de casă, drag lui și refăcut azi de colaboratorii săi, ca un suprem omagiu adus memoriei lui scumpe, noi răspundem intr’un singur glas : — Trăiască „Țara Noastră!“ CONSTANTIN C. BRĂIESCU Fost primar general al Capitalei Octavian Goga Octavian Goga a plecat dinre noi in mod năprasnic, lăsând un gol care crește din zi în zi. Dacă a plecat dintre noi tocmai cînd aveam mai multă nevoie de personalitatea lui puternică, de dinamismul lui, de experiena unui trecut sbuciumat de durerile și greutățile neamului, nașterea lui a fost predestinată să apară în momentele cele mai grele ale românismului. Octavian Goga a fost trimis de Dumnezeu neamului românesc în zilele cele mai grele de încercare. In Ardeal, românismul trăia sub apărarea ungurească, politica de pasivitate nu dăduse rezultate, românii se ridicau și se organizau în secolul materialismului—economicește,—și deseori se și pierdeau de nevoi, a trebuit să vie Octavian Goga să pue lupta pe tărâmul sufletesc, al pasiunei, care nu poate fi cumpărată sau interesată, a fost necesar talentul lui, pentru ridicarea mândriei neamului, trecutul istoric îndepărtat nu mai putea să vâsbească în fața trufiei ungurești, trebuia prezentul să se opuie ei. Când s’a pus procesul neamului întreg, Octavian Goga a trecut munții în vechiul Regat. Aici era cunoscut bine prin versurile lui, dar și la noi perioada de întremare economică după războiul pentru independență adormise întrucâtva, simțământul național, țara nu era pregătită sufletește. Râsboiul se pregătea cu prea multă socoteală pe hârtie. A fost necesară prezența lui Octavian Goga ca să anime pe toți,cari putea pune suflet în acțiunea lui. Alături de marele Niculae Filipescu și Take Ionescu și mulți alții, el a ușurat din opoziție guvernului, hotărârea ce trebuia luată pentru intrarea în luptă. In ultimi ani ai vieții lui a adus ultimul mare serviciu neamului într’un timp când iarăși după succesul războiului, ca totdeauna, autoritatea Statului credea că problema națională e rezolvată prin unire, să pue această problemă în întregul ei, să arate deficiența Statului și pericolul ce ne așteaptă dacă nu ne deșteptăm. Intervenția lui a deschis ochii tuturor, guvernul de atunci a început să ia măsuri. Dar era nevoe de o redeșteptare generală; aceasta s’a făcut în scurta guvernare a lui Octavian Goga. Octavian Goga lasă o moștenire grea dar plină de înțeles și obligații. In mintea lui se întâlneau toate frământările neamului de orice fel și la toate mintea și judecata lui intuitivă găsea soluțiuni și sugestii potrivite. Cei dimprejurul lui, cari cunosc adâncul gândirei și firul înfăptuirilor ce dorea, s’au adunat în jurul Cercului Cultural Octavian Goga, ca prin răspândirea și adâncirea celor gândite de el, să întreție în sufletul poporului flacăra vie aprinsă de el. Ing. I. P. GIGURTU Alta data organismul vieții sociale era mai simplu și funcțiunile sale organice mai reduse. Cu desvoltarea vieții sociale, cu progresul tehnic și științific, funcțiile sociale s’au multiplicat și complicat într’atât încât s’a simțit nevoia unei precizări și raționalizări. Astăzi fiecare își aduce aportul său de muncă, la masa socială, numai într’un anumit sector și numai într’o anumită specialitate, pentru care a căpătat o anumită pregătire. Numai în societățile primitive omul face de toate, nefolosind nici personal și păgubind colectivitatea. E drept și e un fapt netăgăduit că progresul științific și tehhnic a mers mai repede decât a putut merge putința de organizare și adaptare a societății omenești la acest progres. Ceia ce ar presupune că oamenii nici au mers in urma oameni de știință și technică, n neparalizând, prin acțiunea etică, binefacerile tehniconțifice. Vlașinismul, pe de o parte, clădirile puse în calea circulei bunurilor, de altă parte, au ivocat un desechilibru ecomic, care a avut ca urmare tulburarea funcțiilor sociale. Cumpăna organică a acestor lcții a fost răsturnată, des Itându-se cele de control și calizându-se cele economice. De aci sărăcie, scumpete, șoii. Și, natural, o ploaie de i, zise sociale, cu cari s’a creat stropirea câmpului sol, uscat de seceta priceperii aducătorilor. Seceta aceasta se face cu și mai simțită cu cât asistăm putința țărilor bogate des ne ordine în economia loițională și la minunea uneii sărace cari au reușit să su Hifuca neagră de arhitect I. D. ENESCU prime șomajul și să pună pe fiecare la treaba și specialitatea sa. O națiune este o unitate socială și economică , unitate de familie și unitate de muncă și bunuri. Familie în care nu pot i intra străinii decât în anumite condiții, și bunuri din cari nu i se pot împărtăși străinii decât prin colaborare în anumite condițiuni sau pe cale de schimb. Nimeni nu deschide ușa casei sale spre a primi pe oricine ; și nimeni nu îngădue ca la masa sa să se așeze oricine. E drept că, în politică, democrația este de altă părere. Și fiindcă democrata a fost și vrea să mai fie la modă, principiile sănătoase din viața de familie, sunt înlăturate în viața marei familii, care e națiunea. i Toate categoriile noastre profesionale se plâng de concurența loială sau neloială a străinilor. Legea muncii naționale, Ct OvUllOCl O LI U VI I X L LII CL L Ll Ct OvUl v.bădă, nu-și produce efectul nici f față de marile întreprinderi, pe care le-ar putea controla net cum asupra întregului câmp de îndeletniciri de tot felul, încât românii cu o profesiune c precisă, cu un domiciliu stabil . și cu rol copios stabilit în registrele percepțiilor, își achită doar obligațiile pe când străinii , nesupărați de nimic și încurajați de mai mari lor, își continuă spornic combinațiile. c Profesiunile academice, avocați, agronomi, arhitecți, ingi tneri, medici, — s’au constituit , în corpuri legale, cu îngrădirea îi titlului și reglementarea exericițiului profesiunii. Și să sperăm că treptat, treptat, cland ideștinismul profesional va discpare. Dar profesiunile celelalte, 1 • mai ales meseriile, în general, ■ nu sunt apărate efectiv. Orieit • ne poate fi zidar, dulgher, îer , rar, vopsitor, croitor, etc. Și , cel care se oferă mai ieftin, fiindcă n’are ce pierde, găsește de lucru, în paguba adevăratului meseriaș. Acest fel de lucru, care se face în marginea drepturilor adevăraților meseriași, se chiamă munca pe ascuns, munca neagră. Adică profesiune fără control și deci fără obligații profesionale, morale, sociale. Proectul de lege al guvernului francez, din 13 ian. 1938, dădea următoarea definiție: munca neagră este cea efectuată de o persoană care scapă de impozite și sarcini profesiual-sociale“. Prin muncă neagră se mai înțelege și cumulul de îndeletniciri. Un funcționar sau lucrător, care după ce și-a făcut oreie de lucru în biuroul sau atelierul angajat, continuă, în timpul rămas liber, să lucreze angajat altceva, face muncă neagră. Camera de comerț din Paris, printr-o anchetă în 1937, a constatat că în profesiunile modei, croitorie, încălțăminte, coafură, munca neagră (clandestină) este foarte desvoltată. Și că această muncă, representând pentru unele profesiuni o treime din total, este făcută de străini. Legea celor 40 ore de lucru, a favorizat și mai mult munca neagră, prin mărirea timpului liber, pe care lucrătorul îl folosește ca să-și rotunjească venitul. Legea franceză pedepsește salariatul care fiind în concediu plătit, execută alt lucru retribuit. Pedeapsa vine însă foarte rar, căci este ușor să se declare că lucru este prestat în chip grațios. Decretul din 3—V—938 întărește măsurile de control asupra străinilor, dar institue un regim de favoare pentru „refugiații politici“, Ceia ce îngădue orice compromis și orice eludare a legii. Singurele măsuri eficace pentru controlul profesional nu sunt decât acelea pe care le-ar aplica și controla numai corpurile profesionale constituite. Cum la noi se pune problema organizării acestor corpuri, ca urmare a prevederilor Constituției, prima și cea mai esențială din atribuții ar fi aceia privind controlul profesiunii respective. Pregătirea profesională poate aparține statului, însă libera practică, brevetul profesional, trebue liberat de corp, care se cuvine să primească atribuții legale de control și sancțiuni. Numai astfel se poate intra în cadrul de organizare, de echilibru economic și pacificare socială. Arhitect^ I. D. ENESCU «TM»ii i»ii «i mul mii —m "Mifchiin ■