Țara, noiembrie 1941 (Anul 1, nr. 172-191)

1941-11-01 / nr. 172

Dr. AUREL COSMA,­­ România In noua­ ordine europeană­­ Tip. „Universul“, Bucureşti, 1941 .­ Sub titlul acesta d. dr. Aurel Cos- j ma publică un crez de politică ex- I ternă. Scris la începutul anului, con- j ţinutul acestui crez primeşte din zi­­ în zi o actualitate tot mai mare, de- j finind raporturile noastre faţă de di­­i­versele State continentale, mai cu­­ seamă faţă de Germania, Italia şi­­ Franţa, precum şi poziţia României­­ în noua ordine europeană. Este o carte care vine în momen­tul cel mai oportun să lămurească o­­pinia publică românească asupra vii­torului pe care îl va avea ţara şi po­porul nostru în Europa nouă, la fău­rirea căreia România şi-a dat deplina ei contribuţie de jertfă şi de muncă. D. dr. Aurel Cosma preconizează­­ în lucrarea sa o serie de teze, cari­­ au valoare doctrinară şi practică,­­ deoarece prin punerea lor în aplicare i se va ajunge la multe deslegări pozi-­­ tive în domeniul vieţii internaţionale. „ Este extrem de interesantă teza spa- j ţiului de soartă comună“, prin care­­ arată că politica noastră externă tre- j bue privită prin piizma adevărului­­ că poporul român trăeşte într’un spa-­ ţiu de soartă comună şi deci şi de­­ trudă comună pentru organizarea­­ unei vieţi de armonioasă colaborare­­ şi de amicală înţelegere cu celelalte­­ naţiuni continentale. Toate problemele politicei noastre­­ externe sunt examinate de d. dr. Au­­­­rel Cosma cu o vădită competenţă şi­­ cu un pronunţat simţământ al reali- j taţilor de azi şi a perspectivelor de j mâine. Sunt­ remarcabile paginile închina- j fe dreptatii româneşti­, fiindcă din ele j se desprind atât argumentele, cât şi j credinţă dlui dr. Aurel Cosma în re- j facerea României şi în desăvârşirea j unei unităţi naţionale şi a unei inte- r­e­grîtăţi teritoriale mai complete şi mai­­ juste decât în trecut.­­ In ansamblul ei, cartea dlui dr. Au-­­ rel Cosma, etalată în toate librăriile­­ din ţară, este oglindirea unui crez şi­­ a unui ideal naţional, care ar trebui I să fie crezul şi idealul tuturora, j fiindcă numai prin lumina lor vom j putea ieşi din vâltoarea timpurilor j prezente spre limanul marilor făuriri j româneşti de mâine. i Invitaţie la Tradiţie de GRIGORE POPA Un neam trăieşte din fântânile de mărire ale tre­cutului său. Prezentul poate să fie maşter şi amar, viitorul sublimă promisiune, trecutul însă, în epocile lui solare şi eroice, este un bun câştigat, un patrimo­niu de virtuţi şi îndemnuri. Trecutul este o putere vie şi creatoare, nu pentru ca să ne refugiem nostalgic şi minor la poala măririi lui, ci pentru că ne îndeamnă să-i sporim, prin accente majore şi gesturi suverane, zestrea pe care ne-o transmite. Taina legăturii cu trecutul nu constă, prin urmare, în a-l aduce în prezent sau în transplantarea prezentului în trecut, ci în creş­terea organică a prezentului din mărirea trecutului. Mai mult încă, în eforturile continue şi bărbăteşti ale prezentului pentru sporirea şi depăşirea trecutului. Nu este o întoarcere în trecut, romantică, sau pas­­seistă, ci o creştere din inima viguroasă a trecutului spre infinitul viitorului. Ceea ce înseamnă că „pas­­seismul" este o absurditate istorică, iar „tradiţiona­lismul dinamic", prelungirea vieţii din rădăcinile tre­cutului în gorunii viitorului unui neam, o „permanentă istorică". Este condiţia sine qua non a desvoltării normale şi a continuităţii istorice. Dar acest fel de tradiţionalism, deşi determinat până la un punct de moştenire a trecutului, se caracterizează prin „elasti­citate, supleţe şi accent demiurgic". Trecutul îi arată matca începutului, rămânând în grija prezentului şi a viitorului să o adâncească şi să o împlinească. Deşi cresc din aceeaşi tulpină, faţa interioară a prezentului şi a viitorului se scaldă în altă lumină. Procesul isto­riei, în acest punct, este procesul vieţii. Copilul, de pildă, naşte din sângele mamei şi al tatei, transfigurat de iubirea creatoare. Şi, deşi înţelepciunea Orientului ne spune că „fiul este secret al tatălui său", iar Occi­dentul îl completează, spunând că „fiii noştri seamănă cu gândurile noastre cele mai adânci", cât freamăt creator poate să distingă „Fapta sufletească" a fiului de cea a părinţilor. Exemplele istoriei şi ale literaturii stau la îndemâna tuturor. Lucrurile se întâmplă la fel şi în cazul „tradiţiona­lismului dinamic". Prezentul şi viitorul sunt fiii tre­cutului, dar între ritmul de viaţă istorică al părintelui şi cel al fiilor pot să intervină schimbări epocale. Copiii, fireşte, sunt datori să-şi iubească părinţii, dar au şi datoria de a munci pentru a menţine şi spori „cinstea, onoarea şi avutul" familiei. Şi ce fericire mai mare pentru un părinte decât aceea de a se putea bucura de faptele de vrednicie ale fiilor săi! E vorba, aşa­dar, pe linia istorică a „tradiţionalis­mului dinamic" de o „tradiţie vie", deschisă tuturor iniţiatorilor de inovaţie şi reformă. Nu greşim când spunem, şi ne cumpănim cuvintele, deschisă „gene­roaselor elanuri revoluţionare". In această perspectivă, trecutul nu apare mort, ca o povară stearpă şi strivitoare, ci ca o „prezenţă vie", ca o posibilitate de îndemnuri, de iniţiative şi accente majore pururea deschisă spre prezent şi viitor. Moara de apă vie a trecutului macină pâinea prezentului şi a viitorului. Şi desigur că timpul istoric se încarcă de determinaţii concrete, de gesturile omului, de gându­rile şi visurile lui. Căci existenţa concretă a omului, cu atitudi­nele lui, cu ţinuta lui de conştiinţă, cu des­tinul şi misiunea lui, devine singurul obiect de istorie. Omul câştigă în demnitate şi semnificaţie. Fiindcă trăind în timpul şi spaţiul existenţei concrete, el este totdeodată „agent creator de istorie şi obiect de isto­rie". Obiect de istorie nu în sensul că îndură istoria pe care o fac alţii peste capul său, împotriva voinţei sale, ci în sensul că „rosturile lui lumeşti, destinul său în univers", este singura legitimare de rang su­prem a istoriei. Şi fireşte, nu e vorba de omul în sine, izolat şi abstract ca o noţiune, ci de omul concret al comunităţilor familiale, naţionale şi umane. Căci cu cât comuniunea ecumenicităţii naţionale este mai strânsă, cu atâta omul participă mai intens la împli­nirea destinului neamului său, care, cum spuneam altă dată, nu e decât o „formă suprema de comuniune de dragoste şi destin". Aşa prezentându-se lucrurile, „comuniunea de dra­goste şi destin a prezentului românesc" îşi legitimează dreptul la istorie şi revoluţionare prin „masiva ei ade­renţă la tradiţie". Tradiţie, bineînţeles, definită în sensul autentic al celor de mai sus. In lumina acestei tradiţii, fiecare fiu al neamului este un „Parsifal" care luptă pentru mântuirea Sfântului Graal! Dar aderenţa la tradiţie poate lua o altă direcţie, nu mai puţin pozitivă şi utilă decât cea­ dintâi. Anume: o direcţie de apariţie, caracterizată printr-o voinţă tenace de a face faţă destinului de a-l înfrânge, de a-l face să asculte de fapta omenească creatoare de isto­rie. Această atitudine înseamnă lupta cu destinul şi poartă peceţile suverane ale omului hotărît să cro­iască alt drum istoriei, hotărît să abată pe calea vieţii şi a biruinţii mersul unui neam ce lâncezeşte în păca­tele inerţiei şi în viciile fără număr ale corupţiei po­litice. In acest caz, epocile solare din trecut pot servi de model. Nu modele de contemplaţie, ci de aprigă acţiune revoluţionară. Şi asta în triplă înţeles: „revo­luţie morală, revoluţie socială şi revoluţie politică". Credem că acest proces de triplă revoluţionare este imperativul prezentului românesc. Iar tânăra gene­raţie, care-şi atribue singura epitetul de eroică — şi ştim cu câtă generozitate, numai în acest punct cru­cial îşi poate validita rolul decisiv între crearea unei altei lumi româneşti. Dacă abdică deja aceste prero­­gative ale ascezei revoluţionare, moartea mediocră o aşteaptă şi pe ea ca şi pe atâţia alţii care au trăit fără­­ nici o normă sub soarele lui Dumnezeu. Ne dăm seama că această interprindere comportă îndrăz­neală, o conştiinţă tare şi dăruitoare şi multă, foarte multă, luciditate politică. Dar cine vrea să între cu semn pozitiv în istoria neamu­l nu se poate feri de risc şi nu-i permis să capituleze în faţa tentailor ori de unde ar veni ele. (Va urma) TARA Sufletul meu Sufletul meu e mai tăcut decât şarpele Care se târăie printre tufişuri după pradă. De aceea ochiul tău nu poate să-l vadă. Sufletul meu e asemeni pâraielor Care gem printre rădăcini şi rod temelia muntelui. De aceea chiar de-l afli pare că nu-i. Miniaturi autumnale­ ­. Acopere-ţi ochii cu palmele Să nu te mai sperie calmele Frunze care pică... De-o să mă vezi şi atunci, nu e nimica. II. Grădina s’a culcat să nu se mai ridice O iarnă... De mai cântă vreo pitulice In pomii "'i’era goi ca o fecioară, E că frunzele n’au să se aştearnă Peste umbra strigoiului! ••• şi-o să te doară! III. Au căzut brume reci pe tâmple Ca peste frunzele de tei: Sem­n că nimic n’o să se mai întâmple Dincolo de hârtie şi condei. Ultimul poem Ultimul poem cui o să-l duc pe tavă: Fetelor care m’au minţit că mă aburcă în soare, Buzelor care m’au sărutat cu otravă, Trupului care mi-a făcut nopţile zi de sărbătoare? Ultima tristeţe cui am s’o arunc în poartă, Satului în care nu-mi mai pot căuta copilăria, Lui Hă ciobanul care ţinea cerul de toartă, Basmelor câte nu şi-au ascuns dărnicia? Ultimul avânt cine o să-l scrie pe spadă Cu buchi scâlciete ca ale pruncilor de primară? Muntelui o să-l dau, care se proptea de şes să nu s cadă, Sau luciei mări cu un ochiu de călimară? Cui o să mă dau cel de pe apoi, Toamnei care mă durea ca o lovitură de briceag, Liniştilor cari cu paşi de pisică, moi, Nopţii mă ademeneau până dincolo de prag? Cine poate şti dacă o să fiu destul Şi muntelui şi fetelor şi stânii? Cine ştie dacă nu m’o pălmui vântul, fudul, Grâu adus de şale gemându-mi rodul panii? ROMEO DASCALESCU 5 Anul I. — Nr. 172 »TARA« CULTURALA ­ O nouă istorie­­ a lteraturii române Domnii C. Dan Pantazescu ş­i Mir­­cea Străinul, vor scoate peste câteva zile o istorie a literaturii române, care va cuprinde, toată spiritualita­tea românească cu o foarte impor­tantă contribuţie a tinerelor generaţii. Această nouă şi preţioasă lucrare la care distinsul şi talentatul scriitor d. Mircea Străinul a lucrat intens, va fi un adevărat îndrumător al gândirii româneşti. Istoria literaturii române­­ va cuprinde toate manifestările cul­­t­­urale şi creatoare ale românismului.­­ Va înfăţişa fenomenul românesc în­­ adevărata lui amploare şi-i va fixa I cadrul de influenţă în galeria litera­ I turii universale. 1 Numele dlui Mircea Străinul est®­­ cea mai bună chezăşie că această lu­­j­crare se va impune cu autoritate în­­ cultura românească. N. C. v Ca să meargă din triumf în triumf, Armata are nevoie fără î­­ncetare de arme. Nu pregetaţi! Subscrieţi chiar azi la împrumu­tul Reîntregim şi Armata va avea armele la timp! Poezii închinate­­ Ardealului de Nord Cunoscutul publicist şi scriitor Gheorghe I. de Ferenczy şi poetul ardelean Ion Th. Ilea vor scoate o­­ culegere de poezii închinate Ardealu­­­­lui de Nord — 30 August 1940 —­­ care va fi o oglindă fidelă a lacrimi­­­­lor ardelene din acest timp. Tot materialul documentar scris în­­ acest sens, versuri apărute, sau ine- I dite, se vor expedia prin poştă prt a- i dresa revistei „Transilvania" Bucu­­­­reşti I. Str. Sfinţilor Nr. 9, Et. IV Ap. 14. Telefon 3­41-00, sau personal în­tre orele 16—18, până la data de 10 Noemvrie a. c.

Next