Teatrul, 1965 (Anul 10, nr. 1-12)
Numerele paginilor - nr. 5 - 45
izolare omenească. Astfel, scena uciderii neputinciosului cîine al bătrînului Candy devine, în spectacol, un moment-cheie, ce polarizează acţiunea, prevestind desfăşurarea viitoarelor întîmplări. Clinele ucis pentru că stinghereşte micul confort al unora din dormitorul comun anunţă uciderea celeilalte fiinţe care, la rîndul ei, va tulbura ordinea, liniştea fermei. Tensiunea dramatică se ţese din tăcerile încordate, din micile gesturi cotidiene, ce capătă proporţiile unui ritual — Slim coase hamurile, George face o pasienţă, Whit citeşte anunţurile şi reclamele din ziar, şi clipele scurse în aşteptarea împuşcării cîinelui capătă un potenţial explozibil. împuşcătura răsună. Explozia de cruzime, de individualism feroce, de abrutizare se produce. Atunci, Lennie se refugiază lîngă George şi încep să repete „povestea lor“, în acest climat feroce, iluzia fericirii năvăleşte atît de copleşitor, încît, o secundă, pare reală. Trecerea de la atmosfera de poezie spre cotidian se face pe nesimţite, cu deosebită fineţe. Prietenii vorbesc despre costul pămîntului, bătrînul Candy îşi oferă banii şi braţul neputincios, se fac calcule contabiliceşti. Visul pare posibil de realizat, are concreteţe, asigurări băneşti, dar muzica în surdină ne avertizează... Leit-motivul poetic, „povestea“, revine ultima oară în cadrul de la început. Drama s-a consumat. George, care, aparent, tîra povara fiinţei lui Lennie după el — în fapt, agăţîndu-se cu disperare de miraculoasa sursă de puritate, de credinţă naivă şi înflăcărată în viitor a acestuia — trebuie să-l ucidă. Pentru a-l feri de o moarte cumplită, de răzbunarea spectaculoasă a celor setoşi de sînge. Şi George deapănă „povestea“, conştient de imposibilitatea împlinirii visului, ieşind de astă dată din joc — pentru a-1 curma definitiv. Cortina ridicată pe intrarea celor doi prieteni cade pe plecarea unui om singur. între aceste două momente s-a derulat drama, mai bine zis, tragedia oamenilor cărora viaţa le interzice apropierea. Condamnarea la singurătate e implacabilă. Poemul compus de mintea greoaie a uriaşului şi de speranţa incredulă a celuilalt, poemul despre locul în care ei se vor bucura de roadele pămîntului, conţine o zguduitoare