Teatrul, 1966 (Anul 11, nr. 1-12)
Numerele paginilor - nr. 7 - 73
nebănuită sensibilitate. Robert Party — interpretul lui Georges de Coufontaine, croit pe aceileași date ca Sygne — i-a dat replica cu justețe. Mai reliefat mi s-a părut Paul Ecoffard, în rolul lui Toussaint Turelure, burghezul însetat de parvenire. De altfel, întreg spectacolul a lăsat o impresie de omogenitate. Regia, interpretarea, muzica, decorurile şi costumele au contribuit în egală măsură la realizarea lui, îmbinîndu-se armonios. Iar dacă spectatorii au fost îndreptăţiţi să reproşeze realizatorilor o oarecare răceală, au fost în schimb nevoiţi să le recunoască inteligenţa şi bunul-gust. Mult mai greu de pus în scenă decit Ostaticul este Lucreţia Borgia de Victor Hugo. Şi nu numai Lucreţia Borgia, ci şi toate piesele marelui poet. Hugo rămine într- adevăr neîntrecut meşter al versurilor şi frazelor frumoase , dar ca dramaturg, nestăpînind pe deplin ştiinţa de a construi o acţiune dramatică, valoarea sa e mediocră. Contemporanii aveau aceeaşi părere : „De ce oare n-am eu darul lui Hugo de a povesti frumos, sau el talentul meu de a construi ? Ce scriitor ar ieşi din noi doi !“ — spunea Dumas. Iar cronicarii trecutului îi prevesteau nemurirea şi ca dramaturg, „dar numai în antologii“. Iată însă că Bernard Jenny a găsit temperatura exactă la care putea fi animată Lucreţia Borgia. Piesa, respectînd canoanele romantismului, este clădită pe o antiteză, care împreunează două extreme, două superlative : în făptura cea mai păcătoasă şi criminală de sub soare, se naşte cel mai pur sentiment, acela matern. Limitele romantismului sînt tot atît de largi ca cele ale imaginaţiei : deci, autorul este liber să aducă în scenă oricîte fapte sublime, oricîte orori şi coşciuge. Lucreţia Borgia, îngenuncheată la picioarele fiului ei, varsă lacrimi amare, în stare s-o răscumpere, doreşte din adîncul sufletului să se schimbe şi să săvârşească numai fapte bune, şi tot ea a poruncit să fie turnată otravă în cupele cu vin ale unor itineri care au insultat-o. Printre aceştia însă e şi fiul ei— pe care mai înainte cu cîteva ceasuri îl mai otrăvise o dată, dar îl salvase dîndu-i un antidot. Băiatul va muri, nu înainte însă de a-şi fi omorît mama, de la care află, în ultima clipă a vieţii lor, că ea este cea care l-a adus pe lume. E greu de negat că această tragedie melodramatică e cel puţin... incredibilă. Şi totuşi, Jacqueline Danno în rolul titular şi Robert Etcheverry (Gennaro) în „Lucreţia Borgia“ de Victor Hugo Jean Simon Prévost în rolul Papei din ,,Ostaticul“ de Paul Claudel