Teatrul, 1976 (Anul 21, nr. 2-12)

Numerele paginilor - nr. 5 - 37

lui György Harag, la cota înaltă a profe­sionalismului pe care îl implică fiecare mon­tare a sa. Lucid şi sobru, riguros artist al simplităţii şi al demonstraţiei, Harag a găsit şi de data aceasta nota dominantă şi spe­cifică a textului. Fără nici o tentativă de actualizare şi falsă con­temporaneizare, el a încadrat drama lui Miguel Servet în dimen­siunile simbolice ale dezbaterii de idei, pe datele ei esenţiale de timp şi de spaţiu, is­toric şi cultural. Ideea de modernitate a fost subliniată de decorul convenţional al lui Tóth László, stilizat cu rafinament şi discer­nământ. Expresiv e, în compunerea specta­colului, gîndul fundamental al autorului : condiţia tragică a omului în sufocanta atmo­sferă a obscurantismului religios. Sumbre şi reci, ca de gheaţă, imaginile spectacolului, despovărate de orice amănunt de prisos, de culoare pitorească, impun cu tulburător la­conism şi concentrare emoţionantă climatul de teroare şi spaimă în care eroul piesei e silit să se renege, bântuit de îndoieli. Inten­ţia lui Harag de a teatraliza caracterul sta­tic şi discursiv al textului, s-a manifestat prin situarea întregii acţiuni la o maximă tensiune, realizată dincolo de simple tăieturi în text. Dar, la această maximă tensiune, rolurile au devenit unidimensionale, variaţiile psihologice, notele distinctive ale personalităţilor lor contradictorii, atît de rîv­­nite de autor, şi-au pierdut parcă viaţa. De aceea, acest mare spectacol, desenat cu mă­reţie tragică în alb şi negru, admirabil aşe­zat în pagină din punct de vedere regizoral, nu mi s-a părut că impune creaţii actoriceşti pe măsura talentelor distribuite. Pentru ro­lul lui Calvin, teatrul a împrumutat de la Tîrgu Mureş pe Lohinszky Lorand. Actor predestinat pentru marile roluri, fie ele is­torice sau contemporane, Lohinszky are sti­lul său propriu de joc, pe date de simpli­tate expresivă şi de profunzime greu de de­finit. L-am urmărit şi în acest spectacol cu mult interes. El l-a jucat sigur şi bine pe Calvin, impresionant prin reţinere şi prin sinceritate, prin reliefarea uscăciunii bigote atribuite personajului. Cred, însă, că l-ar fi putut gîndi mai profund, mai variat, mai complex. Mai multe nuanţe şi mai multă di­versitate am fi vrut să găsim şi în zugrăvi­rea lui Servet. Héjjá Sándor l-a înfăţişat cu pasiune şi dăruire, cu convingere, dar şi evo­luţia sa a fost pîndită de o nedorită mono­tonie. Fireşte, în lunga listă a distribuţiei piesei lui Sütő, sînt multe personaje celebre din istorie. După cum se vede, ne-a interesat, în mod deosebit, doar chipul celor doi pro­tagonişti. Aceasta nu ne-a împiedicat să ob­­servăm şi efortul artistic şi contribuţiile deo­sebite pe care le-au adus, în această respon­sabilă reprezentaţie, actorii Barkó György, Senkalszky Endre, Maria Bisztrai, Köllö Bela, Eva Katona, Pásztor Janos şi Vadasz Zoltán. Valeria Ducea TEATRUL DRAMATIC DIN BRAŞOV SÎMBĂTĂ LA „VERITAS“ de Mi­rcea Radu arohan Data premierei : 17 aprilie 1976. Regia : PETRE POPESCU. Scenogra­­fia : CRISTINA URBEA. Distribuţia : DAN DOBRE (Ion) , VI­RGEA ANDREESCU (Gheorghe) , COSTACHE RARU­ (Vasile) ; DAN SANDULESCU (Valentin) ; ION JU­­GUREANU (Victor) ; CONSTANŢA COMANOIU (Emilia) ; VIRGINIA ITTA MARCU (Mara) ; MIHAI BA­­LAŞ-JUJUCA (Petre) ; MAYA INDRI­­EŞ (Ileana) ; LUMINIŢA BLANA­RU (Sofia) ; MELANIA NICULESCU (Pitica) ; GABRIEL SANDULESCU (Ospătarul). De mult şi mult jucata comedie (şi dramă) a carierelor umane, Sîmbătă la „Veritas“ a lui Mircea Radu Iacoban, a fost de curînd ridicată şi pe scena teatrului braşovean, în­­tr-o nouă viziune — a regizorului Petre Po­­pescu. Intr-o nouă viziune şi — fără teamă de tautologie — într-o nouă lectură. Fiindcă, în adevăr, nu atît ceea ce îndeobşte numim dispoziţie, mişcare, culoare, atmosferă — di­recţie scenică, definind, prin toate acestea, vi­ziunea şi construcţia spectacolului, întruparea regizorală a textului, e dominant în proaspă­tul act teatral de la Braşov. Ci, urmărirea şi punerea în lumină a unui filon de sensuri mai puţin avut în vedere de alte interpretări scenice ale lucrării lui Iacoban. Comedia lui e structurată mozaicat, dintr-o seamă de frînturi biografice, mai mult sau mai puţin paralel expuse şi afla­te, arbitrar, într-un mo­ment de convergenţă), aniversarea unui de­ceniu de viaţă activ-cetăţenească a unei pro­moţii universitare. Din suma acestor secvenţe de viaţă se realizează o imagine de ansamblu, aparent eteroclită, a unor drumuri şi ori­zonturi umane, în dinamica şi ecuaţia cărora sunt, cu deosebire, caracteristice şi caracteri­zate aspiraţiile şi opţiunile, împlinirile şi eşecurile, noile opţiuni posibile şi perspec­tive ale purtătorilor respectivelor biografii. Se realizează prin ele şi imaginea unui mo­ment social — al societăţii noastre, astăzi — 37

Next