Teatrul, 1980 (Anul 25, nr. 1-12)
Numerele paginilor - nr. 6 - 44
aceluiaşi scriitor, Mandatul, este demn de cel mai mare interes), un dramaturg din generaţia — fascinantă prin operă şi mai ales prin destin — primilor scriitori ai Revoluţiei sovietice, generaţie din care — în sfera satirei — au strălucit nume ca Maiakovski, Bulgakov, Ilf şi Petrov. Erdman are şi el, neîndoios, aerul „de familie“ al celor invocaţi mai sus. Gustul grotescului, cultivarea absurdului (ca sistem de demonstraţie strict logic , „reducerea la...“), predilecţia pentru pitoresc în tipologie, oroarea de ierarhii, optimismul necenzurat, toate sunt, într-un fel, „locuri comune“ în scrisul şi problematica acestor spirite dilematice ale revoluţiei. Numai că Erdman — prin Sinucigaşul, cel puţin — nu ajunge decât rareori la incandescenţa rudelor sale spirituale. Există, la ceilalţi, o violenţă a acuzaţiei, o încrâncenare în demontarea, pînă la ultima lor consecinţă, a fetişurilor, a şabloanelor, a arhitecturilor fragile din cărţi de joc, o vocaţie manifestă a rîsului sardonic, batjocoritor ; la Erdman, ele există doar „in spe“, sînt numai tuşe stilistice, nu şi împliniri artistice, şi se consumă la temperatura modestă a focului de paie. S-ar putea să greşesc , dar — la lectură — am avut impresia că Sinucigaşul este doar o transcriere în registru minor a unei teme majore. Cam cum s-ar putea face, la revistă, un scheci pe motivul din Othello. Intriga piesei e simplă : din pricini mai mult domestice (nu-şi poate mînca, în deplină linişte morală, caltaboşul), Poţielkanikov decide să se sinucidă, lăsînd în acest scop posterităţii un document autograf. Document ce ajunge repede, graţie indiscreţiei benevole a vecinilor, de notorietate publică, încă înainte de a se fi consumat actul izbăvitor. De aici, începe delirul ; tot felul de persoane particulare (o romantică, altă romantică, un măcelar etc.), ca şi reprezentanţi ai unor dubioase tagme („intelighenţia“ rusă, curierii, poezia nouă ş.a.) încearcă să-l determine pe Potielkanikov să rescrie documentul (destinat unei largi difuzări publice) în favoarea lor (adică : „m-am sinucis din cauza domnişoarei X...“). E o lume de sperţari, de demagogi, de refulaţi, de învinşi care mai speră — ridicol — că mai pot capta interesul (şi bunăvoinţa) opiniei publice, prin sacrificiul gratuit al lui Potielkanikov. Evident, lupta între „partide“ este acerbă ; evident, se încheie pacturi, alianţe (cu nonşalanţă, încălcate), se constituie fronturi de acţiune comune. Şi, tot evident, toate eforturile se vor dovedi inutile, căci „eroul“, unanim dorit şi ales, după o straşnică beţie (pe banii contribuabililor), va renunţa la sinucidere (căci, „viaţa-i frumoasă, e-hei !“). După cum se vede, schema conflictului este destul de comună, şi nu numai în literatura epocii. Scriitura propriu-zisă nu adaugă multe carate, în plus, acestui desen sumar. Doar diatriba finală a lui Potielkanikov, un pamflet virulent la adresa filistinismului, dar şi o deconcertantă autodenunţare, atinge zonele superioare ale satirei. telex-,,teatrul“9 telex-,,teatru! “•telex-,,teatru!“ (Continuare de la p. 41) Pentru iubitorii cărţii de teatru, semnalăm două noi apariţii : „Dialoguri despre teatru“ de Paul Tutungiu şi „Teatrul de toate zilele“ de George Genoiu. Acest din urmă volum se citeşte, obligatoriu, cu „Teatrul nostru cel de toate serile“ de Mira Iosif, alături. In „Scînteia“ din 28 mai 1980, Valeria Râpeanu face publice, sub titlul „Spectacolul, critica teatrală şi publicul — trei componente ale aceleiaşi calităţi spirituale“, unele opinii personale privind activitatea teatrelor şi prezenţa criticii teatrale in viaţa spirituală. Dacă distinsul critic ar fi fost prezent, cit de cit, la cele mai importante acţiuni ale lumii teatrului (să zicem, la Colocviul criticilor de la Bacău, la Festivalul de teatru contemporan de la Braşov, la Colocviul regizorilor de la Bîrlad) sau dacă ar răsfoi măcar revista „Teatrul“, suntem convinşi că şi-ar fi formulat mai puţin sentenţios opiniile, care nu sunt nici noi, nici nu-i aparţin în exclusivitate. „ Secţia română a Teatrului de Stat din Oradea pregăteşte Dulcea ipocrizie a bărbatului matur de Tudor Popescu, in regia lui Mihai Lungeanu şi scenografia Tatianei Manolescu- Uleu. @ Harag György repetă, la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, ajutat de scenografa Edith Schranz-Kunovitz, piesa după amiază cenuşie de dramaturgul local Bajor Andor. „România liberă“ din 28 mai 1980 publică o cronică teatrală de N. Barbu la spectacolul Copiii soarelui de Maxim Gorki, prezentat de Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri“ din Iaşi. Cronica începe aşa : „Un Gorki este, totuşi, un Gorki, indiferent de piesă şi chiar indiferent de preferinţe“. Mai departe, n-am putut citi. „ Teatrul German de Stat din Timişoara a prezentat recent premiera piesei Leonce şi Lena de Georg Büchner, in regia lui Peter Forster din R.D. Germană. Se preconizează, pentru luni, octombrie, o mare expoziţie canină, cu participarea patrupezilor aparţinînd oamenilor de teatru. La cererea generală, expoziţia este deschisă şi corciturilor. Înscrierile se fac la Faima 44