Teatrul, 1984 (Anul 29, nr. 1-12)

Numerele paginilor - 10-nr. 11 - 85

nu ştie să le onoreze şi sentimente în­veşmântate în vorbe de paradă. O lume care trăieşte teatral, care-şi denaturează firescul cu gesturi şi aere convenţionale, hiperbolizată în joc intr-un registru a­­proape grotesc, cu efecte comice în cea mai mare parte binevenite. Nu subscriem la o­­serie de soluţii ale regizorului — pa­siunea pentru pictură a lui Jupîn Du­­mitrache, senilizarea lui Rică şi izbuc­nirea lui patriotardă, de la înălţimea uşii către toaletă, ca să dăm cîteva exem­ple —, unele nici nu ni se par întru totul originale (o influenţă ,,visarioniană“ se simte), dar nu putem ,să nu menţionăm ingeniozitatea cu care e persiflată această lume, în ridicola ei inadecvare la real, aşa cum o întruchipează, cu vigoare şi măiestrie artistică, o strălucită echipă de actori. Plasarea monologului lui Spiridon despre persecuţiile îndurate din partea lui Titircă Inimă-Rea exact în momentul cînd Veta şi Chiriac se retrag în dormi­tor, insinuarea lui, cu ochiul pe gaura cheia — „Zău ! biata cocoană şi cu nea Chiriac ! cu ei mai am noroc“ —, spune mult, spune poate esenţialul despre per­vertirea acestei lumi, obsedată de mima­rea onorabilităţii. „Ce are el cu mine ?“, se întreabă Spiridon, trăgînd cu ochiul dincolo. Chiar aşa... Punctul de forţă al spectacolului îl constituie distribuţia. Aici regizorul a fost deosebit de insipirat. Uneori linia personajului scenic contrazice datele ro­lului, ca în cazul lui Rică Venturiano. Dar contrazice, sau contravine ? — iată ce ar trebui să ne întrebăm. Studentul in drept și publicist este, în spectacol, cam „trecut“, o stranie „pasăre de noapte“ înveşmîntată în negru, care, sperînd o aventură, îşi caută, parcă satanic, prada. In interpretarea artistului emerit Lohin­szky Loránd, personajul e aproape dema­terializat, o trăsătură de penel prin spa­ţiu, de o rară măiestrie şi sugestie co­mică. De o mare forţă expresivă sunt portretele feminine realizate de Farkas Ibolya (Veta) şi Illyés Kinga (Ziţa). Fără nici un artificiu sentimental, ele îşi tră­iesc romanul în deplină conştiinţă de sine, ignorînd parcă orice „mistere ale Parisului“. Evoluţia lor are mult nerv şi culoare. Tóth Tamás (Jupîn Dumi­trache) şi Zalányi Gyula (Ipingescu) formează un cuplu de haz prin suficienţa etalată şi chiar prin diferenţa de vîrstă. Györffy András-Chiriac e parcă el însuşi mi­rat de libertăţile pe care şi le poate per­mite aici, şi le trăieşte lacom, cît încă nu-i scapă. Spiridon e cu un picior anchilo­zat, dar cu minte ageră, şi Hunyadi László îl interpretează cu ironică lucidi­tate critică. O optică îndrăzneaţă, de o teatralitate certă şi apreciabilă, asupra unei lumi frivole.­ ­ BUNA NOAPTE NECHEMATĂ de Alexandru Popescu Dramă în trei personaje, a cărei ac­ţiune se desfăşoară în a doua jumătate a deceniului patru. Buna noapte neche­mată surprinde tensiunea luptei comu­niştilor români în condiţii de ilegalitate. „...joc intr-un registru aproape grotesc cu efecte comice“

Next