Teatrul, 1984 (Anul 29, nr. 1-12)
Numerele paginilor - 10-nr. 11 - 85
nu ştie să le onoreze şi sentimente înveşmântate în vorbe de paradă. O lume care trăieşte teatral, care-şi denaturează firescul cu gesturi şi aere convenţionale, hiperbolizată în joc intr-un registru aproape grotesc, cu efecte comice în cea mai mare parte binevenite. Nu subscriem la oserie de soluţii ale regizorului — pasiunea pentru pictură a lui Jupîn Dumitrache, senilizarea lui Rică şi izbucnirea lui patriotardă, de la înălţimea uşii către toaletă, ca să dăm cîteva exemple —, unele nici nu ni se par întru totul originale (o influenţă ,,visarioniană“ se simte), dar nu putem ,să nu menţionăm ingeniozitatea cu care e persiflată această lume, în ridicola ei inadecvare la real, aşa cum o întruchipează, cu vigoare şi măiestrie artistică, o strălucită echipă de actori. Plasarea monologului lui Spiridon despre persecuţiile îndurate din partea lui Titircă Inimă-Rea exact în momentul cînd Veta şi Chiriac se retrag în dormitor, insinuarea lui, cu ochiul pe gaura cheia — „Zău ! biata cocoană şi cu nea Chiriac ! cu ei mai am noroc“ —, spune mult, spune poate esenţialul despre pervertirea acestei lumi, obsedată de mimarea onorabilităţii. „Ce are el cu mine ?“, se întreabă Spiridon, trăgînd cu ochiul dincolo. Chiar aşa... Punctul de forţă al spectacolului îl constituie distribuţia. Aici regizorul a fost deosebit de insipirat. Uneori linia personajului scenic contrazice datele rolului, ca în cazul lui Rică Venturiano. Dar contrazice, sau contravine ? — iată ce ar trebui să ne întrebăm. Studentul in drept și publicist este, în spectacol, cam „trecut“, o stranie „pasăre de noapte“ înveşmîntată în negru, care, sperînd o aventură, îşi caută, parcă satanic, prada. In interpretarea artistului emerit Lohinszky Loránd, personajul e aproape dematerializat, o trăsătură de penel prin spaţiu, de o rară măiestrie şi sugestie comică. De o mare forţă expresivă sunt portretele feminine realizate de Farkas Ibolya (Veta) şi Illyés Kinga (Ziţa). Fără nici un artificiu sentimental, ele îşi trăiesc romanul în deplină conştiinţă de sine, ignorînd parcă orice „mistere ale Parisului“. Evoluţia lor are mult nerv şi culoare. Tóth Tamás (Jupîn Dumitrache) şi Zalányi Gyula (Ipingescu) formează un cuplu de haz prin suficienţa etalată şi chiar prin diferenţa de vîrstă. Györffy András-Chiriac e parcă el însuşi mirat de libertăţile pe care şi le poate permite aici, şi le trăieşte lacom, cît încă nu-i scapă. Spiridon e cu un picior anchilozat, dar cu minte ageră, şi Hunyadi László îl interpretează cu ironică luciditate critică. O optică îndrăzneaţă, de o teatralitate certă şi apreciabilă, asupra unei lumi frivole. BUNA NOAPTE NECHEMATĂ de Alexandru Popescu Dramă în trei personaje, a cărei acţiune se desfăşoară în a doua jumătate a deceniului patru. Buna noapte nechemată surprinde tensiunea luptei comuniştilor români în condiţii de ilegalitate. „...joc intr-un registru aproape grotesc cu efecte comice“