Teatrul, 1987 (Anul 32, nr. 1-12)

Numerele paginilor - nr. 2 - 48

tentativă — ce sărăcie, ce dezamăgire ! S-ar părea că cei ce uită cuvintele auto­rului, notate în jurnalul său, sunt sortiţi să nu găsească niciodată drumul spre farmecul piesei: „Aş fi fericit să scot din subiectul meu tot ce simt că ascunde ca rezerve de emoţie, poezie şi graţie“. Am reamintit aceste cuvinte pentru că ele dau cheia piesei, în ele se păstrează rezonanţa frumuseţii sufletului omenesc. Şi am pomenit de noutate pentru că, în orice tentativă de a înnoi cadrele jocului, trebuie găsite soluţiile care să facă per­ceptibilă această rezonanţă. Spectacolul secţiei maghiare a Teatrului Naţional din Tîrgu Mureş are o asemenea noutate. Are emoţie, poezie şi graţie. Nostalgie lirică şi umor. E plăcut şi proaspăt. E trist, e meditativ, e învăluitor. Ca un crîmpei de basm. Ca un vis. De altfel, aceasta şi e noutatea spec­tacolului: regizorul Dan Alecs­andrescu a gândit „jocul de-a vacanţa“, „de-a feri­cirea“, ca un vis al lui Ştefan Valeriu. Boér Ferenc, interpretul lui Ştefan, apare pe scena goală, cu o carte, singur, în­gândurat, şi după cîteva mişcări şi pri­viri, la un semn uşor, coboară din văz­duh un decor ca de ilus­tratie, cu munţi, păduri şi omăt pe crengi, din cîteva bîrne se încheagă vila montană, apar şezlonguri şi o tablă şi intrăm în ambianţa piesei. Pe pînza pictată se aprind când un soa­re roşiatic, când luna, şi nu ştiu cum se face că simţi altitudinea, măreţia liniştii şi ozonul. E un merit deosebit şi un suc­ces al scenografului Alexandru Ursu, care a pictat şi a dimensionat această ambian­ţă suprapunînd realismului o aură de basm. In acest decor de evidentă plăsmui­re, ciripesc glăscioare anonime şi banale, care, cu tim­pul, îşi dezvăluie identitatea — Bogoiu, Maiorul, Madame Vintilă, Jeff, apoi Carina. Agitaţia lor în jurul neca­zurilor pricinuite de Ştefan Valeriu, stricând telefonul, aparatul de radio, smul­gând indica­torul de pe şosea şi ştergînd „inepţiile“ scrise zilnic pe tablă despre starea vremii, pare o spaimă de păsărele. De altfel, parcă aşa îi şi tratează eroul, însingurat şi întristat, cu grija de a nu-­i speria prea tare, ca pe nişte fiinţe candide şi gingaşe, care s-ar putea des­trăma la un şoc. Deocamdată, simt ino­fensivi şi amuzanţi : Maiorul — Tarr László, cu băţoşenia lui cazonă; Madame Vintilă — Székely M. Eva, trupeşă, cu aerele ei de autoritate; Jeff — Buzogány Béla, june sprinten şi înfocat în porniri; Bogoiu — Lohinszky Loránd, inimă de aur sub un zîmbet ghiduş. Cortina ?... Singura care, poa­te, merită o explicaţie, o iniţiere în tainele jocului. Un vis, şi ea... Adám Erzsébet a întruchipat-o aşa cum se poate plăsmui un vis­­ cu farmec, pros­peţime, gingăşie feminină şi multă lu­ciditate. Interpreta o înlocuieşte în rol pe protagonista de la premieră. Bálint Márta, bolnavă, şi apariţia ei nu este o simplă dublură, cu o creaţie bine studia­tă, complexă, realizată cu spontaneitate şi farmec. Ádám Erzsébet Şi Lohinszky Loránd 48

Next