Timpul, noiembrie 1891 (nr. 241-265)

1891-11-01 / nr. 241

ANUL AL TREI­SPRE­ZECELEA.—No. 241 ABONAMENTELE: In țară pe un an..................................40 lei „ pe 6 luni.................................20 lei „ pe 3 luni............................. . 10 leî Pentru streinătate, un an .... 60 lei Redacția și Administrația 43( — Calea Victoriei. — 43 Un exemplar În Bani EDIȚIA A DOUA Armamentul Voința Națională nu se declară sa­tisfăcută cu răspunsul ce i l’am dat în cestiunea armatei. Nu e destul, zice în esență Voința, să ne arătați că sub liberali domina cea mai mare destrăbălare și o pro­verbială necinste în administrația su­perioară a departamentului rezbelu­lui, să ne aruncați mereu­ în cap pe Anghelescu și pe Marcan, căci ne-am obicinuit cu aceste acuzațiuni ca ți­ganul cu bătaia. Ați face mai bine să ne spuneți ce ați făcut voi, con­servatorii, de când sunteți la putere, pentru ce n’ați introdus până acum pușca cu repetiție și praful fără fum, și de ce vă grăbiți să reorganizați­­ armata dacă n’aveți cazarme sufici­ente pe care abia acum voiți să le înființați. Vom răspunde mai întâiu de toate că articolul prin care răspundeam Voinței nu se mărginia numai a în­crimina trecutul colectivist, ci avea și o a doua parte, cu mult mai lun­gă și mai circumstanțială, prin care se răspundea d­ inainte la întrebarea pe care ne-o face din nou Voința. In această parte arătăm tocmai ce s’a făcut de conservatori pentru ar­mată. Și pentru că nu scriem numai pentru redactorii Voinței și ar fi prin urmare o lipsă de cuviință față de cititorii noștri ca să le servim de două ori același articol, trimitem pe confrații noștri la numărul nostru de Mercuri. Să-l recitească și vor ve­dea că am răspuns deja la prima lor întrebare. Am arătat ce am făcut noi până acum pentru armată. Dar Voința ne impută și „ceea­ ce n’am făcut încă“ și găsește că n’am făcut tot ce s'ar fi putut face. O Ve­­chiă legendă spune că însuși Dum­nezeu­ n’a făcut lumea de­cât în șase zile și că a șaptea zi s’a odihnit. 11 g avais de quoil ar zice francezul. Voința este însă implacabilă cu con­servatorii și, recunoscând pe de o parte „greșalele“ liberalilor, ne cere nouă să facem minuni. Această exi­gență nu poate de­cât să onoreze pe conservatori. Un ne prete qu’aux riches, zice iar un proverb francez. Am putea răspunde Voinței că dacă nu s’a introdus până acum noul ar­mament și praful fără fum, cum și o sumă de alte îmbunătățiri, cauza este că nu se puteau face toate de­odată. I-am mai putea răspunde că, tocmai din articolul nostru, la care se referă, reiese că, după căderea li­beralilor, conservatorii au găsit ar­mata în așa hal, încât au trebuit să si facă sacrificii enorme pentru a o ră­dica și că tocmai exemplele și ci­frele pe care le-am indicat în acel articol dovedesc în­deajuns și cu pri­sos : pe de o parte că ar fi fost cu neputință a se cheltui pentru armată, în 3 ani și jumătate, mai mult de­cât s’a cheltuit, iar pe de alta că a trebuit cinstea și înțelepciunea con­servatorilor în administrarea finan­țelor țărei pentru ca acele sume e­­norme să poată fi cheltuite pentru ar­mată. Căci, în definitiv, nu trebue să se piardă din vedere că conservatorii sunt de 3 ani și jumătate la putere, iar nu de 12. A! să lăsăm să treacă 12 ani de cârmuire conservatoare și apoi să stăm la vorbă! Dar noi stăm bucuros la vorbă și acum. Vom spune deci confraților de la Voința că deosebit de cauzele arătate mai sus și care ar fi de o mie de ori suficiente ca să explice neîntre­ "7“'­ducerea până acum a puștilor noui și a prafului fără fum în armata noastră, mai e și un alt motiv foarte puternic. Transformarea armamentului in ar­matele puterilor centrale conform cu nouăle descoperiri balistice nu este un fapt pe deplin terminat de­cât în Franța și chiar în Franța se mai lucrează și acum la fabricarea nouilor puști cu repetiție. După Franța vine Germania, care este cea mai înain­tată în transformarea armamentului, dar nici una din cele­l­alte puteri nu și-a transformat încă armamentul, ci toate sunt pe cale de a’l transforma, unii fiind mai înaintați, alții mai îna­poiați cu noua modificare. Rusia a­­bia acum de curând a adoptat o pușcă belgiană, sistem Nagant, și ’i va trebui cel puțin două ani de ani înainte spre a’șî putea complecta noul armament. Cât despre praful fără fum, Rusia studiază actualmente di­ferite compozițiuni. Și e lucru firesc să fie ast­fel. Numai redactorii Voinței pot afirma că Germania a făcut aceste transfor­­­mări „încă de acum șase ani.“ Toată lumea știe că în 1885 nici nu era vorbă de transformarea armamen­tului, că abia în 1886 o comisiune de ofițeri superiori francezi, printre care generalii Dumont, Berga, Lu­­zeuz, Tramond și coloneii­ Gras și Lebel, a stabilit superioritatea cali­­brului de 8 milimetri și a creat un nou sistem de pușcă, care a fost apoi mult timp experimentat, îna­inte de a se adopta un tip definitiv. Fabricarea acestor puști nu s’a în­ceput în Franța de­cât mai târziu, iar Germania nu s’a hotărît să ’și transforme armamentul de­cât după ce a văzut că Francezii și’l trans­formă pe al lor. Dar pe când supe­rioritatea calibrului mic a fost de toți recunoscută, cestiunea sistemului de repetițiune a fost mult timp discu­tată de oamenii competenți, chiar după introducerea lui în Franța și în Germania. S'au făcut în Franța experiențe care au dovedit că într-un timp mai îndelung se pot trage mai multe focuri cu puștile fără repe­tiție de­cât cu cele cu repetiție și Francezii au declarat că dacă adoptă și ei sistemul repetitor o fac numai pentru moralul trupelor, ca nu a­­cestea să se creadă în posesiunea unei arme inferioare aceleia de care dispune inamicul. De atunci sistemul puștilor de ca­libru mic a fost mult perfecționat și România introducându-l abia astă­zi profită de experiența celor­l­alți și poate adopta ultima și cea mai per­fectă creațiune. Un lucru foarte im­portant care nu trebuie perdut din vedere este și acela că praful fără fum a fost inventat mai în urmă și că puștile care se fabrică astă­zi sunt întocmite pentru praful cel nou. Este o legătură intimă între arma cea nouă și praful cel nou. A acuza pe conservatori că n’au introdus praful fără fum încă de acum patru ani, este istoria lupului și mie­lului. Voința cere de la conservatori ca ei să adopte un lucru înainte chiar de a fi inventat. E adevărat că tînărul și savantul inginer francez Paul Vieille (ingéni­­eur des poudres et salpêtres) lucra la invențiunea prafului fără fum încă din 1887, dar experiențele decizive nu s’au făcut de­cât in 1888, 89 și 90. Mult timp compozițiunea aces­tui explosiv a rămas un secret al guvernului francez și Germania a dat bani mulți ca să poată pune mâna pe o cartușe a poștei Lebel, care dealtmintielea nu i-a destăinuit secretul compozițiunii. Toate Statele centrale s’au pus atunci pe cerce­tări, au pus la contribuție pe toți chimiștii și s’au descoperit diferite prafuri fără fum, sau mai bine zis cu fum mai mult sau mai puțin, așa că azi fie­care armată are praful ei propriu, a cărui compoziție e un se­cret de Stat. Dar nu toate aceste prafuri sunt perfecte și se zice că nici unul nu egalează pe cel fran­cez. Praful fără fum nu e deci o marfă care se vinde la băcănie, cum cred cele trei steluțe de la Voința, și cu toate că guvernul francez vin­de și altora un praf zis fără fum, acest praf nu e cu­ totul lipsit de fum și e departe de a fi identic cu cel adoptat în armata franceză. Dar încă o dată, afară de Franța, unde s’a inventat mai întâiu praful cel nou, introducerea a^estui^explosiv în armatele eMMERí*ig toT ■'nită foarte recentăl^KbiW în­ anul­­ aces­ta el a fost e^prim­Jitat la mane­vre, acolo, biim înțeles, unde el este adoptat. Cum putea­­ el pare să fie introdus în armata noastră de acum patru ani ? După noi anii, guvernul român nu trebuie să se mărginească a con­tracta cu o fabrică străină furnisa­­rea prafului necesar armatei noastre, ci trebue să caute ct mumper­a secre­tul fabricațiuneii celui m­ai bun praf, spre a’l putea fabricat în țară. Și lu­crul acesta este astăM cu putință ,și nu era cu putință . Dacă redactorii Vințeî nu se vor declara nici acum satisfăcuți asupra celor două întrebări ce ne-a pus, a­­tunci va rămânea stabilit căci nu voiesc se fie convinși. La cele­l­ alte obiecțiuni ale d-lor vom răspunde într’un viitor articol, acesta fiind deja prea lung. Spre a da însă o nouă dovadă de buna credință ce pun acești con­frați în discuțiunile lor, vom cita ur­mătoarea frază cu care Voința sfâr­șește articolul său: Sunt lucruri însă cari nu se pot evalua în bani: prevederea, chibzuință, stăruința inteligentă și continuă. In locul acestora, întru cât privește armata, conservatorii nu ne dai­ dovezi decât de destrăbălare și de ușurință. Perderile pe cari le poate suferi o țară din aceste cauze sunt incalculabile. Și cei cari îndrăsnesc și au neru­șinarea să vorbească ast­fel sunt a­­ceia cari au făcut din administrația superioară a rezbelului un cuib de cele mai murdare traficuri și gheșef­­turi, cari i-au dus pe banca acuza­ților.A uitat Voința să spună că ceea­­ce „se poate evalua in bani“ este „bac­șișul“ pe care miniștri de rezbel li­berali și directorii ministerului îl pri­­miau de la furnisori. Rezultatul „prevederii“, „chibzu­inței“, „stăruinței inteligente și con­tinue“ a liberalilor a fost c’au lăsat armata fără echipament și fără in­strucție. Și aceasta n’a constatat’o numai d. Gr Cozadini, căruia Voința îi con­testă chiar și cea mai mică compe­­tință și pe care ’l numește „ghe­șeftar“, ci însuși șeful statului-major de sub liberali, d. general Fălcoianu, fost amic intim al lui Ion Brătianu. Oare și acestuia îi lipsește com­­petința în cestiunile militare? Voința se es­chivează prin tangentă și se agață de d. Gr. Cozadini, fă­­cându-se că nici nu știe că noi am invocat părerea d-lui general Făl­­coianu. Dar cunoaștem de mult obiceiu­rile Voinței. d. de Freycinet, care trebue să provoace o criză. Foile radicale conchid că criza există deja în stare latentă. Paris, 11 Noembre O notă a Agenției Havas anunță că ba­ronul Alfons de Rotschild a avut în tim­pul dimineței o lungă întreținere cu d. Chris­­tofle în privința crizei financiare. D. de Rotschild a declarat că niciodată casa sa nu s’a arătat defavorabilă unei operațiuni care interesează pe un guvern cu care ea întreține cele mai bune raporturi și nici o dată nu s’a ridicat vr’o neînțelegere în a­­ceastă privință între ea și societățile finan­ciare de pe piața Parisului. Zgomotele in­jurioase răspândite pe seama sa nu au avut alt scop de­cât interesele speculatorilor à la baisse. TELEGRAME Far­is, 11 Noembre Comisiunea budgetului a respins rapor­tul d-lui Brisson asupra marinei și a a­­doptat proiectul modificat al d-lui Barbey. D. Brisson și-a dat demisia de raportor. Paris, 11 Noembre. Votul de încredere acura­t­ori­i lui Bou­­ver care nu a obținut de fict o majoritate de 32 voturi face obiect comentariilor Presei. Ziarele oportuniste obsen­ă că majori­tatea compusă exclusiv din rpublicani este hotărâtă să apere pe guvernfm contra co­aliției radicalilor, conservatorilor și bulan­­giștilor. Ziarele conservatoare cred că acest vot probează că guvernul a pierdut soliditatea sa; există în [sinul ]cabinetului două cu­rente , unul moderat, reprezintat prin d-1 Constans, cel l’alt radical, reprezintat prin VINERI 1 NOEMBRE 1891 ANUNCIURI ȘI INSERȚII Linia 30 litere petit pag. IV . . . . 0.40 Reclame.................... „ III .... 1.50 . • • • -A . II ... • 2.50 In Paris anuncinrile se primesc la Agenția — 'Ams, 8 Plató de la Bourse. »A Ci jȘv ■"x ------­ Redacția și Administrațiaf 43Î — Calea Victoriei, — 43 WJ­­ esemplar ÎS Bani Reforma livé­ Matnlni I­ Unul din argumentele acelora care pledează pentru inamovibilita­tea învățătorilor este că s’a dat ina­movibilitatea magistraților. Ce fel, ne spun d-lor, ați făcut ori pe magistrați inamovibili. Și sun­teți mândri de ce ați făcut. Și astă­zi va opuneți la inamovibilitatea în­vățătorilor. De ce această nedreptate ? Nu e nici o nedreptate, căci nu e nici o asemănare între situația ma­gistratului și aceea a învățătorului. Magistratul judecă pe fie­care zi două­zeci de procese și dacă dă drep­tate uneia din părți, e nevoit să o­­sindiască pe ceal’alta și s’o lovească fie în averea, fie în onoarea, fie în libertatea ei. Ast­fel că pe fie­care zi își face două­zeci de vrăjmași prin­tre care pot fi unii puternici a că­ror răzbunare îl va atinge. Pentru ca magistratul să se poată pune deasupra acestor considerațiuni și să nu poată fi nici bănuit că a fost influențat de ele era absolută nevoie de a-l face inamovibil. Dar pentru învățător nu există a­­celeași motive. El nu are ocazia să supere pe nimeni și poate să mulțu­­miască pe toată lumea. Dacă va fi un profesor bun, conștiincios și moral, cine va fi destul de nebun să se lip­­sească de serviciile unui asemenea om, iubit și de copii și de părinți; sau dacă din întâmplare ar fi nevoit să părăsiască o școală, iute ar găsi alta unde ar fi rugat să intre. El trebue să-și merite inamovibi­litatea în fie­care zi. A face inamovibil, adică a pune de veci în capul unei școli pe un om care poate fi în urmă leneș, ignorant, neglijent sau imoral, este a pră­pădi și banii Statului, adică banii tu­­turor, și viitorul copiilor noștri. Ce s’ar zice de un particular care ar lua un profesor necunoscut și ar face cu el un contract prin care s’ar obliga să’î dea toți copii săi de cres­cut până vor fi mari? Ast­fel că dacă acest profesor s’ar nemeri rea sau vițios, nefericitul pă­rinte ar vedea ruinându-se viitorul fiilor săi și n’ar putea să scape de autorul acestei ruine. Cât pentru garanția pe care o dă un tribunal de profesori, judecându-se unii pe alții și achitându-se regulat, ea este ilusorie. Doui miniștri aparținând unor par­tide opuse, d-nii D. Sturdza și Maio­­rescu, s’au ocupat mai mult de re­forma învățământului la noi și au studiat mai de aproape starea cor­pului nostru didactic. Și unul și altul au criticat’o cu asprime. In ceea ce privește numeroasa clasă a învățătorilor sătești, d. Maio­­rescu în discursul ce l’a rostit în Senat cu ocazia discuțiunei legii în­vățământului, ni i-a arătat în multe locuri neglijându’și misiunea de pro­fesori pentru a se ocupa de agitări și desbinărî ațâțând ura și discordia între oameni, între proprietari și să­teni, între săteni unii contra altora, având în cap ideia că ei trebue să conducă politica satului și privindu-se ca apostolii reformelor sociale. Iată acum cum ne descride c l ipta tot pe învățătorii săteni: „In contact, zice densa, cu păcăto­șii satului, învățătorii sătești s’apucă de beție și de stricat casele oameni­lor, fac intrigi în comună, ajung jer­­barii și procuratorii țăranilor cârcotași, întreprind­ pecale înjositoare și cu vre­mea tatăi ciocoi coruptori și destră­bălași care sfârșesc a revolta satele, a fi bătuți și uciși ca câinii?... Și cu toate că îi zugrăvește cu a­­ceste culor­i destul de negre, tot Lupta cere­ cu stăruință să se dea inamovibilit­atea învățătorilor pentru a’i îmbunătăți ; dar în ce se va îm­bunătăți învățătorul bețiv și corupt când se va vedea sigur că nu poate fi dat nici afară din slujbă? A su­prima ori­ce frâu unui om cu apu­cături reia nu este tocmai mijlocul cel mai nemurit pentru a’l îmbună­tăți.Adevărul este că trebue să ne a­­sigurăm dacă este bun înainte de a’î încredința o școală. Și fiind că Sta­tul își formează învățătorii în școa­­lele lui normale datoria sa e de a veghia ca ei se primiască acolo și o instrucție solidă și inteligentă și mai cu seamă o educațiune morală înaltă și înțeleaptă care să-l pună la adăpostul corupțiunii, învățătorul trebue să învețe în școala unde se formează pe lângă carte, și cinstea și patriotismul, și respectul ordinei și al legalității. Tre­bue să i se dea o idee mai justă și mai modestă de rolul său—trebue să piarză iluzia pretențioasă și pri­mejdioasă, ca el tînăr și neexprimentat, cu micul bagagiu de știință ce a pu­tut căpăta, este de la început, omul cel mai luminat din sat. Lumina se­­ capătă prin experiența vieții și sub acest raport sunt mulți împrejurul său, chiar în sat, mai lu­minați de cât el. Intr’un cuvânt trebue făcută edu­cația învățătorului înainte de a i se încredința educația fiilor țărei. Și dacă, cu toată această îngrijire, ministrul pus de Cameră în capul școalelor dovedește că e­rou, trebue depărtat îndată de la școala, unde prezența lui e o primejdie. Reforma învățământului trebue să înceapă cu reforma învățătorilor. Viitorul învățător va avea inamo­vibilitatea de fapt, pe cât timp o va merita. Dar numai pe timpul acesta, il Eri, împăratul Frantz-Iosef a primit, ca de obicei­, delegațiunile austriacă și ungară, în audiență. După cum ne informează o telegramă ce primim astă­zi, președintele delegați­­unei ungurești a exprimat satisfacția că antagonizmele internaționale nu s’au accentuat de­cât cu cea din urmă sesi­une.— El salută cu bucurie menținerea amiciției dintre aliați,­­ dar vede cu toate astea în propriile puteri ale mo­­narh­iei garanția cea mai sigură a păcii. Președintele delegațiunei austriace a declarat în discursul său că delegațiunea este gata să voteze toate creditele ne­cesare pentru menținerea forțelor mo­narh­iei . In urma marei dezvoltări a comerțului, industriei și agriculturei în toate statele, pacea este de dorit îndoit. împăratul a constatat în răspunsul său că raporturile cu toate puterile sunt a­­micale; o înțelegere desăvârșită dom­nește între aliați în dorința lor de a men­ține pacea Europei,— asigurările tuturor cabinetelor sunt pacinice.—Primejdiile si­tuației nu sunt totuși înlăturate și înar­mările generale nu au încetat. împăratul speră că trebuințele de pace, cari sunt universale, unanim vor a­­tinge această țintă de pace. împăratul a adăugat în discursul său către președinții delegațiunilor că ar dori să poată da popoarelor sale vesela știre V\

Next