Transilvania, 1922 (Anul 53, nr. 1-12)

1922-01-01 / nr. 1

a atribui lucrarea».­ Şi fiindcă într’însa e vorba, într'un chip mai mult sau mai puţin serios şi de ardeleni, iată un resumat cu extrase caracteristice, din această comedie. Muşat şi Stanciu, ţerani deschid actul întâiu. Stanciu: Ia mai stăi, măi Muşate, să ne mai odihnim niţel, pune fedeleşul jos... Muşat: Apoi bine, mă nea Stanciule, când o să ajungem acolo? Stanciu: Când o vrea Dumnezeu. Muşat: Vedcă ne apucă noaptea. Au trudit la secere, au făcut clăi şi «picioare», mai au ceva «loculeţe», la «arândaş», cu care, fără bunătatea de logofăt al satului n’ar putea trăi. «Nici de loc». Muşat a şi fost bătut de Zoe în ziua când «i­ s’a pră­pădit nemincinos două chilişoare de grâu. «Pârcălabul sau isprăm­­nicelul, apare apoi şi el», — pârcălab la sat, isprămnicel la arândaş, de lăcomie. Ba a învăţat şi ceva greceşte, adecă, după socotinţa alor doi ţărani «s’a ismerit»... Muşat şi Stanciu-i vorbesc de gândul ce au de a scoate pe arândaş, dar boierul e departe în «Bucureştii noi» şi Oprea sfătueşte să se întrebuinţeze tă­cerea logofătului Sandu. Acesta are o «logofeteasă fată de boier» şi el însuşi a crescut la curtea boerului, învăţând carte. Cunoaşte bine capitala. Stanciu: O fi nevoie mare acolo ! Oprea: Ehe! Dar să vedeţi voi pe nişte domnişori d’ăia d'acolo gătiţi, gătiţi şi împodobiţi... Tii ! Ce e moş popa al nostru dela Lespedea! Chiar pare că-s păpuşi... Şi unde merg să şed tot cu capetele pă sus, aşa... Muşat: Eleil Nu i-o fi durând junghetura. Stanciu: Asta mă mir şi eu ! Oprea: Aş, ei o ţin tot una şi, când vor să se uite în lături, nu se întorc aşâ ca noi. Stanciu: Dar cum, Doamne iartă-mă? Oprea: Uite-aşâ, cu tot trupul, din creştet până îr­ tălpile picerelor... Muşat: Al bag seamă râturile lor nu se ’nvârtesc aşâ ca ale noastre? Oprea: Ba da, fodolie, măi Ce te socoteşti? ! Biblioteca «Academiei Române» n’o posedă.

Next