Transilvania, 2003 (Anul 109, nr. 1-12)
2003-05-01 / nr. 5-6
PREMIUL REVISTEI TRANSILVANIA LA COLOCVIUL NAŢIONAL STUDENŢESC „MIHAI EMINESCU“ IAŞI - MAI 2003, EDIŢIA a XXIX-a 1 / 1 Rădăcini arhaice ale liricii lui Mihai Eminescu Departe de a se reduce la simplitatea formei, motive şi muzicalitate, filonul literaturii populare în creaţia poetului este consubstanţial cu informaţia cultă ori cu filosofii germanice şi indice.Erudiţia etnologică de care a dat dovadă pelerinul Eminescu, uimindu-i chiar pe sătenii pe care îi asculta, a permis să se infiltreze cu fineţe în versurile sale aluzii ce trimit departe înapoi pe scara umanităţii, spre mentalul arhaic. Poetul nu s-a limitat la a culege respectuos, fără a altera forma creaţiilor populare, ci spiritul său vast a asimilat şi analizat datele, cristalizîndu-le pînă la redefinire. Declaraţiile sale pe această temă confirmă profunzimea pe care cunoaşterea-i etnologică a atins-o: „indivizii, deci şi poporul sunt rezultate a două principii contrare, întîi a principiului eredităţii, cel conservator, care-1 face să ţie la datină şi deprinderi din trecut“1 al doilea al adaptabilităţii. Incununînd memoria genetică, a cărei activare o vom discuta mai departe, Eminescu identifică tradiţia cu „geniul neîmbătrînit al istoriei noastre“. Mai mult chiar, anticipîndu-l strălucitor pe Lucian Blaga, cu a sa poetică a misterului, poetul crede că menirea poeziei nu e „să descifreze, ci din contra are să încifreze o idee poetică în simbolele şi hieroglifele imaginilor sensibile“. Astfel vor sta lucrurile cu indiciile arhaice ascunse sub imagini aparent uşor de decodat. Variantele poeziei Mai am un singurelor oferă sugestii tulburătoare prin vechime. A doua dorinţă legată de ceremonialul funebru, la fel de importantă ca locul unde va fi depus corpul, este modul în care acesta va fi expus: „Nu voi în unna mea/ Făclie şi flamuri/ Şi drept sicriu aş vrea/ Năsîle de ramuri// Şi (nici) un văl nu cer/ Să văd printre pleoape/ Privind înaltul cer/ Adîncile ape“. Am ales verbul „a expune“ pentru a descrie ritualul înmormîntării şi nu „a îngropa“ , pentru că, din mulţimea variantelor acestei poezii, doar cîteva vorbesc despre un mormînt săpat. Lăsarea cadavrelor pe schele sau în copaci reprezintă poate forma cea mai arhaică a riturilor marii treceri. Ulterior, cînd „civilizaţia“ va interveni coercitiv, aceste morminte suspendate se vor transfonna în căsuţe pe pămînt, în care defunctului i se asigurau toate cele necesare, întocmai ca pentru viaţa de pe pămînt. O reminescenţă a acestor practici o reprezintă obiceiul atestat şi astăzi în satele catolicilor din Moldova. Atunci cînd moartea a împiedicat un tînăr să mai treacă prin ceremonialul nupţial, în cadrul celui înscenat, sătenii aşază pe sicriu o colibă din „tinere ramuri“ ce poartă însemnele feciorului sau ale fetei dispărute: ştergare respectiv marame, mărgele etc.2. Revenind la practica sugerată de patul din crengi şi poezia testament, subliniem faptul că au existat asemenea obiceiuri pînă în contemporaneitate la popoarele primitive. Iulius Lips în lucrarea sa, Obîrşia lucrurilor, atestă prezenţa schelelor funebre sau a pădurilor - cimitir în care strămoşii se odihnesc “ înfăşuraţi cu grijă în rogojini, piei sau scoarţă de mesteacăn", în America de Nord, la triburile indigene3. Descrierea făcută dispăruţilor face să transpară similitudinea textului eminescian cu practicile arhaice în discuţie. „Nu voiu sicriu bogat/ Podoabe şi flamuri/ Cimi împletiţi un pat/ Din fragede ramuri“ este dorinţa ce conştientizează setea întoarcerii la baza evoluţiei umane, în sînul fiinţei însăşi. Petru Caraman a demonstrat faptul că porţile monumentale ale Maramureşului au avut cîndva o funcţie sacră. Spaţiul de deasupra intrării, amintind şi prin formă de un sicriu, era cîndva destinat să adăpostească trupurile membrilor familiei, deveniţi acum spirite protectoare ale gospodăriei. Numele acestei secţiuni a porţii, podiş, denumeşte, nu întîmplător, chiar sicriul în zona Rădăuţilor. Faptul că acesta este un spaţiu sacru îl sugerează şi formele antropomorfe ale stîlpilor de la poartă, adevărate spirite tutelare ale gospodăriei. Plînsul Cenuşăresei la stîlp, jurămintele făcute aici şi textele bocetelor atestă obiceiul de a îngropa în incintă morţii apropiaţi, ca reflex relativ recent al suspendării trupurilor celor dragi în gospodărie, de unde puteau avea grijă de familia rămasă. Spune un bocet de mamă din zona Suceava: „Roagă-l mamă, pi TRANSILVANIA