Tribuna, ianuarie 1908 (Anul 12, nr. 1-25)

1908-01-01 / nr. 1

Pag. 2 FOIŢĂ ORIGINALĂ A »TRIBUNEI«. In noaptea de Crăciun. Nu ştiu, a fost, sau am visat... Dar am văzut, cum a plecat Din cer un cor de ingerei, Luceferi, stele, cu ei. Lin au venit şi s’au oprit Aşa încet, pe nesimţit Cu toţii la fereastra mea Şi mi-au cântat »cântec de stea« Cu glasuri dulci, dumnezeeşti, Un vers din sferele cereşti. De versul lor, ca fermecat Pământ şi cer s’au luminat. Cu ochii dornici rătăceam, In ceaţa mândră ştirbeam... Atunci... un chip... am desluşit Un chip, de sufletu-mi iubit. Un chip frumos, cu ochi negri, Cu bucle mândre aurii. Era ’ntre îngeri mai frumos... Zimbindu-mi mă privea duios. Simţiam cum inima mi svâcnea Căci era ea... copila mea.... Bella. — Moise Nicoară. De V. Mangra. II. Cea mai întinsă şi variată activitate a desvoltat M. Nicoară în afară de hotarele patriei sale natale. La 1810 deja se află în Ţeara Românească, unde, după ce nu reuşi să capete vre-o funcţiune diplomatică în serviciul Rusiei, cum aspiră, fu aplicat ca profesor de limbele latină şi germană la şcoala domnească din Bucureşti, cel dintâiu dascăl românesc de dincoau şi precursorul lui George Lazar, în Ţara-Românească. Dar cauza naţională a fraţilor săi din dieceza Aradului, şi răsboaiele Austriei cu Franţa, fiind locotenent la cavaleria insurecţionala, reclamându-i serviciul, se întoarse acasă, şi după ce îşi îndeplini cu credinţă datoria cătră neam, pentru care a suferit persecuţiuni şi temniţă, fu silit să se expatrieze, trecând la 1825 în Ţara Românească. Când isbucni revoluţiunea lui Tudor Vladimirescu M. Nicoară zăcea în temniţă. Căci altfel, concludând dela spiritul său răsboinic, ideile lui de libertate şi sentimentul său naţional, de sigur n’ar fi lipsit a încinge şi el sabia alăturea cu viteazul Domn, cu care, probabil, va fi avut cunoştinţă din Bucureşti ori din Viena, unde fugise Tudor, după răsboiul dintre Turcia şi Rusia (1812), două caractere atât de apropiate prin firea şi temperamentul lor, căzuţi amândoi victimele trădării, dar amândoi cu acelaşi eroism înfruntând moartea: »că de când s’a îmbrăcat cămaşa morţii, (Tudor) nu se mai temtâ de ea, ci o aşteptă în fiecare zi«. Asemenea şi M.Nicoară, prevăzând ce soarte îl aşteaptă, zicea nainte de întemniţare: »acuma pot fi prins, pus în fere, ars, fript, şi altele, tot una îmi e, că nu-mi pasă de nimic mai mult«. In Ţara Românească Nicoară se prezintă ca apostolul culturei naţionale şi propagatorul ideilor reformatoare. El înaintează două memorii, la 15 şi 19 Oct. 1825, cătră principele Grigorie D. Ghica, pentru sistemizarea catedrei de limba latină la »şcoalele cele mari« din Bucureşti, cerând la »încât nu ar fi o pricină împedecătoare« împotriva lui, să fie numit profesor pentru predarea ei, »cu atât iţ mai vârtos«, că precum zice, »şi într’alte vremi încă am predat limba cea latină, şi încă şi cea nemţească aici la şcoala Domnească, ce numai prin năvălirea şi năpădirea ciumei asupra toatei ţări a încetat«. El arată principelui necesitatea şi folosul studiului limbei latine pentru toate ştiinţele, şi în special pentru cultivarea . 1 A D. Xenopol: Istoria Românilor. V. p. 489. »limbei patriei«, în următoarele cuvinte călduroase: »Mai ştiut şi cunoscut lucru este, decât să pot îndrăzni fără împutăciune de supărare a înşivă acî folosurile celea nenumărate, care purced din ştiinţa limbei latine, şi a lipsei cei mari, care este de dânsa la învăţătura atât a limbelor cestor vieţuitoare, cât şî a tuturor ştiinţelor la academii şi la universităţi, iară mai vârtos încă la învăţătura doftoriei şi a legilor, adecă pravilelor, la care fără ştiinţa ei nici de cum nu poate cineva păşi. Dară ce nu mă lasă datorinţa şi iubirea de binele neamului a trece cu tăcere, este folosul cel nespus a limbei acesteia spre cultivarea limbei Patriei, adecă cestei româneşti, fără care nici odinioară neam ,şi patrie la culmele înfloririi şi fericirii nu au ajuns. Limba românească, ca fiica celeilalte dela ea sugând toată fiinţa şi toate însăşiile sale, numai prin cunoştinţa ei se poate adăpă, ajutoră, şi ajunge la scopul şi la floarea aceea, care fericirea neamului pofteşte«... etc. Cererea i se respinse, şi în anul următor îi găsim la Iaşi, unde, asemenea necăpătând aplicaţie, în 24 Maia 1826 petiţionă la principele Moldovei loan Sandu Sturdza să-i extradee »pasualele cuvioase şi binevoioasa îndreptare cătră cei în diregătorie orânduiţi în Ţărigrad, locul doririi sale de aşezământ«. In 21 Septembrie 1826 stabilit deja în Constantinopol, prezentează o petiţiune Sultanului, prin care cere să-i designeze un loc în armata turcească, la cavalerie, potrivit caracterului şi aptitudinelor sale, accentuând că vorbeşte mai multe limbi şi ştie şi turceşte. După câţiva ani iarăş vine în ţară fiind numit acum revizor şcolar. De când şi până rând a ocupat el această funcţiune şi, în general, despre activitatea lui pe terenul învăţământului, n’am găsit date în manuscrisele Academiei. La 17 August 1833 Nicoară (Nicorescu) revizorul şcoalelor din principatul Valahiei a dat o petiţie către Kisseleff, prezidentul numit de guvernul Rusiei pentru organizarea administrativă a Ţârilor româneşti, în care se jălbeşte, că după ce i se făgăduise a se rânduî la cancelaria secretariatului statului (ministerul de externe de pe atunci) până a nu plecă spre inspecţia şcoalelor, acum (1833) după întoarcerea sa la Bucureşti, se pomeneşte dat uitării.2 La 6 ianuarie 1835 adresează câtre principele Ţării româneşti Alexandru Ghica, o petiţie în care cerea o slujbă în statul sau militar sau politic, după »înţelepciunea, caracterul şi puterile lui sufleteşti şi morale«. Se vede că încetase de a mai fi revizor şcolar. Tot în acel an la 15 August înaintă principelui un memoriu despre administraţia bisericilor catolică, luterană, cal-2 Arhivele statului, Bucureşti. Dosarul nr. 1633 admin, din 1833. Comunicat prin dl Iuliu Tuducescu, vină etc. în Ţara românească pentru care vorbind cu principele, că »îi păru bine şi căută toată precauţiunea să fim singuri«.3 In 13 Ianuarie 1835 se constituie în Ţara Românească, după stăruinţele lui M. Nicoară, cea dintâi societate agronomică sub prezidenţia lui Mihail Ghica, mare-vornic, cu numirea: »Societatea de agricultură (plugărie) din Ţara Românească«. Statutele alcătuite de Nicoară (Nicorescu), al doilea secretar al societăţii, împreună cu câteva procese verbale, se găsesc în manuscrisele sale. M. Nicoară scrie mereu sau traduce articole şi tractate din sfera economei pentru răspândirea cunoştinţelor folositoare, şi introducerea unei economii raţionale; între celelalte, se găseşte rămas dela el în manuscris un tractat complet de economia rurală scris la 1836. Se pare însă că după doi ani societatea s’a desfiinţat, căci el se tâlbueşte la principele ţării, că nu şi capătă leafa, şi prăsind Bucureştii, în 1838 îl găsim iarăşi în Iaşi, unde la 2 Decemvrie acelaşi an termină traducerea memorandului politic al românilor din Transilvania, dela 1791: Suplex libelus valachorum Transilvaniae !* In 1839 a trecut în Rusia întreţinându-se mai mult timp la Chişineu şi Odesa, în societatea celor mai iluştri doi patrioţi români: Alexandru Sturdza şi Costache Negri, având dese întrevederi şi convorbiri cu Woronzow, guvernorul Basarabiei, care l-a îmbiat cu catedra românească dela universitate din Petersburg, dar Nicoară, având, probabil, supărări cu administrarea şcoalelor în Ţara Românească, i-a declarat că »cu şcoalele n’am nimic, nici voiu avea«.5 Din Odesa, Nicoară, a plecat la Constantinopol în 26 Maiu 1840 ajutorat cu bani de Alexandru Sturdza. Aici a stat 10 ani neîntrerupt, de la 1840 1850 reprezentând şi apărând acum cauza naţională a tuturor Românilor înaintea factorilor diplomatici ai statelor europene, cercând a-i informă şi lumină asupra stării lor politice şi sociale, care nimenea altul nu o cunoştea ca dânsul. Preocupat de chestiunea bisericească, M. Nicoară dădu în 1840 patriarhului din Constantinopol un memoriu asupra referinţelor religionare din Valachia: Considerations sur quelques rapports religionaire de la Valachie faites en 1835 cum şi asupra stărei românilor ortodoxi din Ungaria, »ca să ştie ce scrie mitropolitului din Carloveţ. »Având cu Patriarhul convorbire şi fiind poftit să-i dau în scris ceva despre starea românilor 3 Ms. Nr. 2446 Acad. rom. 4 Ms. Nr. 2446 la Academia rom. 5 M. Nicoară, Ziar, ms. a. 1840 Martie 30. »TRIBUNA« „Convorbiri de Luni". Anul nou. — Amintiri. — La noi, în partea locului, Antinou aducea cu el Icoana sărbătorilor romane. Eră ceva virgilian într’nsele. Colindătorii tineri poleiau coarneie boilor, îi înjugau la plug, își puneau vestminte noul pe ei, înfloreau cu fire de mătasă biciurile, umpleau o traistă de păstor cu boabe aurii de grâu şi ca altă dată veselii cântăreţi ai Floralelor Pontine, porneau cu poezia colindelor din casă ’n casă, din foc ’n loc. Porţile se deschideau şi dintre zarzării şi caişii ninşi se arătau albe ca zăpada căsuţele patriarhale, pitite vara ca un cuib ceresc între flori, cu granguri şi priveghetori în grădinile de trandafiri albi şi cu sîta pitpalacului sub coperişul pridvorului împerdelat de dumitriţe şi de muşcate. Bătrânii cari povesteau nepoţilor, de câte alea de pe vremuri, de răsmiriţe şi de bejenii, ieşeau în prag şi bucurie aduceau înaintea colindătorilor. Biciul pocnea, sună falanga, boii se opinteau în juguri, plugul trăgea brazde adânci, bădica sămăra, unul înfiorea inimile cu poezia colindului şi fata casei visă într’un colţ pe craiul cântării, pe calul alb al basmelor, cu şeauă de mătasă, cu frâne şi cu scări de aur şi pornit cu dorul după ea... departe în poemi cereşti unde îşi fac sălaş zinele şi căprioarele... Hei, ce era odinioară!.. Când se potoleau biciurile şi buhaiul şi numai stelele rămâneau de pază peste grădinile ninse ca în poveşti, ne adunam ai casei in jurul mesii şi începea ospăţul tradiţional al nopţii. O, nu era nimic din bogăţia palatelor la masa noastră! Ospăţul era frugal, dar zimbia floarea inocentă a credinţei şi iubirei noastre, pe care, cine o lasă să se usuce, e vinovat. Pe faţa albă înflorită de mănuşiţi de zină, ceva răcituri, o friptură bună, nişte prăjituri, fructe şi în ulcea smălţuită cu chenaruri, maure, vin de Pisc, vin tare, de luă foc când i-aprindeai. Dar nu era numai asta ceea ce ne bucură. Şi mă făcea pe mine să visez atunci cinele mesianice: masa de la Cana, ospăţul din Enaus visat pe o gravură după Rembrandt şi Iisus la masa lui Levi după icoana vestitului tablou a lui Veronese. Nu... la masa noastră, părinţii ne aduceau adesea un vecin sărac şi noi mâneam de bucuria lui. După masă, ftata ne îndemnă la două cântece: »Limba românească« și cântecul patriei în zile de eroice jertfe... Eu recitam apoi — ani dearândul — »Sila« lui 14 Ian. n. 1908 Acela să facă experienţă cu apa amară naturală HORGOM recomandată de mai multe sute de medici, înainte de dejun dacă se ia o jumătate de pahar din apa amară TIORGONY după una până de două ore îşi face efectul dorit, şi revine pofta de mâncare şi starea bună generală. — Apa naturală HORGONY nu are gust rău şi nu provoacă nici un gust neplăcut Se poate căpăta în toate prăvăliile cu ape miliţiaule, cî© lipsaA tieneralei în băcănii şi farmacii. La târguiala să se ceară lămurit apa amară naturală HORGONY. ân care? . Proprietari Loser János, Budapest. ! Cine sufere?