Tribuna, ianuarie 1908 (Anul 12, nr. 1-25)
1908-01-01 / nr. 1
14 ian. n. î°f8. din Ungaria, despre cari îi vorbisem, zice el socotii să-i dau aceste mai pe scurt, după care mai adaosei unele note mai particulare şi circumstanţiale atât pentru cei din Ungaria cât şi pentru stările din România. Doamne, gândii în mine, ce vor zice, au ce ar zice ştiindu-le acestea unii, că-s plin de răutâciune, de duhul defăimării etc. dar tu ştii sufletul meu şi durerile lui pentru stările românilor, fraţilor mei! De e cu putinţă, şi de e voia Ta or scăpă şi ei cândva de neprăsnicia celor ce li-au jurat perire şi calcă supt picioare drepturile lor. Aceste sunt şi râvnesc cu toată sirguinţa unguri, sârbii, nemţii, ruşii, grecii etc... Deci ce e de făcut? Arătând nedreptăţile făcute, înţelepciunea aduce cu sine ca să-i interesăm... Aşa, doarărei Doamne, ca înţelepţindu-seromânii să scape de unii şi de alţii, pentru cari erau pârcă acum şi orbiţi şi robiţi şi spoiaţi, şi cu timp să facă un ce sdravăn, întreg şi naţional, spre lauda sa şi spre fericirea unui neam călcat şi apăsat, din de o mai bună soarte. Iacă răutăţile şi jevrile sufletului meu, cei ce de multe ori nu ştiu unde să mi odihnesc capul şi cum să împlinesc lipsele unei zi. 1840 Iunie 27 Ienikov6, ascultând şi oblicind de lângă fereastră valurile muginde şi albicioase, spumigoase ale Bosforului. Şi întru aste, îmi vine în minte, că multe părticele sunt din Crişuri, Someş, Murăş, Buzeu, Ialomiţa, Dâmboviţa, Siret, Prut, Dnistru etc. Dă Doamne bine, şi fie voia Ta«7. Nicoară avea simţemântul că fără bunăvoinţa şi sprijinul marilor puteri soartea poporului român nu se va schimba. De aceea, tot el, cel dintâiu încercă să ducă cauza naţională înaintea areopagului european. In 1842 lucră un amănunţit memoriu istorico-politic, predându-i bătrânului Chabert, întâiul dragoman al Angliei la Poarta Otomană, care îi ceruse să-i comunice gravaminele românilor, în care îi făcu cunoscut Supplex libellus valachorum JTransilvaniae din 1791, prigoniile lui Inocenţei Clain, Grigorie Maior, revoluţiunea lui Horia, etc. Alte două memorii a mai dat ambasadorilor Rusiei, Bontenieff, la 1843 şi Ustinoff, la 1847 tot în Constantinopol în care expune totodată peripeţiile şi cauza întemniţării sale: Un affaire politico-civile-religinionaire. Şi omul acesta, care cu atâta căldura şi statornicie se preocupă şi lucră în interesul neamului său, M. Nicoară,de multe ori nu ştia unde să-şi odihnească capul, şi cum să-şi împlinească lipsele unei zile!« Joi Crăciunul (scrie în ziarul său la 25 Decemvrie 1841) »numai la liturgia sârbească, apoi toată ziua acasă și prânzi seara fasole, cer Suburbia în Constantinopol. 1 Ms. Nr. 2446 Academia Rom. 6 Ms. Nr. 2437. Academia Rom. Mersesem alaltăieri«. Dar tocmai aceasta e nota distinctivă a caracterului său, care îi ridică din șirul oamenilor de rând. M. Nicoară nu era pentru epoca sa, el se născuse cu un secol înainte. In 2 Decemvrie 1838 tocmai când isprăvi în Iaşi ultimul de tradus din Suplex libelus Valachorum, îi aduseră Pravila pentru dreptăţile proprietarilor şi plugarilor din Moldova (regulamentul organic), care cetindu-o, esclamă cuprins de durere: »Ce simţire! îmi amorţiră toate modulăriile cetind grozniciile aste de fete sălbatice8.« Aşa judecă Nicoară opera boierilor, regulamentul organic, votat de adunările ambelor principale: Muntenia şi Moldova, prin care se recunoştea şi confirmă drepturile şi privilegiile boierilor pentru exploatarea elementului ţărănesc. Acum vom înţelege de ce om cult şi învăţat, ele nu-şi capătă aplicaţie în Ţeara Românească, după vredniciile sale. Cum ar fi şi suferit boierii oligarhi în jurul lor pe Nicoară, cu idei atât de liberale, care avuse curajul să-i ţină chiar împăratului Francisc I, la 1819 această filipică despre egalitatea oamenilor: » Craiule ! ca oameni după trup numai întru atâta ne deschibzuim unul de altul, încât firea şi voinţa lui Dumnezeu s'au arătat prin naştere cătră unul mai milostiv decât cătră altul; dar altmintrelea civileşte, adecă după starea şi privinţele în cari ne aflăm, fiind locuitori întru una sub legi şi sub împărăţie, şi fiind unul crai şi altul supus : crai sau împărat după omenirea sa încă-i numai om ; dară după diregătoria sa altă datorinţă are, că ceea ce porunceşte legea dumnezeească prin arătare, iară legile naturei sau firei prin organul său, adecă mintea şi înţelepciunea, şi legile mireneşti adecă civileşti, şi politice prin aşezământuri, aceea, zic, ce poruncesc şi poftesc toate legile acestea, el după data creştină şi jurământul său ca împărat să păzească şi să împlinească, şi cu tot modul să fie îngrijit, ca prin cei suptrânduiţi după toată putinţa să se păzească şi să se împlinească. Unul ca acela e dator ca el să curmeze Dumnezeului atotputernic, prevăzând şi întocmind sau îndreptând, poruncind şi oprind, şi dreptate tuturor făcând, ce atâta va să zică, cât a împreună cele cereşti cu cele pământeşti, a uni cele dumnezeeşti cu cele omeneşti«» etc. M. Nicoară posedăîntinsă cultură literară. In manuscrisele lui s’au păstrat extrase şi notiţe istorice de la: Diodor Siculus, Anonymus Belae regis notarius, Thunmann şi alţii, încă din timpul când studia la Pojon, interesându-i îndeosebi istoria românilor10. Ajrns şî câteva poezii, pre 8 Ms. Nr. 2446. Academia From. 9 Ms. Nr. 2445 Academ. Rom. 10 Ms. Nr. 2437. Academia Română, cum: La anul nou 1803 (gratulaţie pentru tatăl său, Pojon). La anul 1808 (Coconiţii de Vacaresco, Viena). La moartea dulcei şi iubitei mele sori (1808, Giula).^ Coconiţii Antonia de Buchwald (1809, Arad), în Braşov în 24 Oct. 1810 în muntele Tâmpa etc. A mai scris o poezie în 1839 în Odesa, întitulată: Termurile Richelieu, româneşte şi franţuzeşte, la a cărei sfârşit face această notiţă: »Din tinereţele mele nu mai făcui versuri adecă româneşti, căci altele nici nu făcui... îmi pare că celea din urmă erau din 1814. Dar socotesc că aste sunt celea mai din urmă a vieţii mele î n. Cunoştea pe lângă literatura germană, şi cea franceză, din care ne-a lăsat traduceri fragmentare de la: Racine, Buffon, Volney, Bernardin S. Pierre, Delille, Barthélemy, Chateaubriand12. A mai tradus şi se găseşte în manuscris: Suplex libellus valachorum Transilvaniae, din 1791, Coranul, Omul de curte, cea dintâi carte ungurească, ce a cetit când eră »în retorică la Arad«, precum şî mai mulţi articoli din gazetele europene relativ la chestia Românilor13. Nicoară era în curent şî cu întreaga mişcare literară românească, care dorea să o facă cunoscută șî străinilor. »Rugându-mă, Timoni14, scria el, să-i explic unele din poeziile lui Asachi, ca să poată da părerea sa într’un op ce va să tipărească: »Critica tuturor literaturelor unor limbi«, el nici limba cunoscând, nici idee având de operele românești, i-am împlinit cererea. Socotind că pentru a da o părere folositoare neamului, ele care atâta lipsă avem la străini, ar fi să-l pun în cunoştinţă mai deplină. I-am făcut cunoscuţi pe Văcărescu, Cârlova, Aristea, Alecsandri, Pogor, dar n’am la mână piese singulare. Deci am dat versurile aste precum sunt acî, zicând că sunt a unuia din Basarabia. Astăzi (20 Mărţişor, 1844) întorcându-mi-le, numai atâta zise: »sunt spresiuni delicate într’însele«15. Nicoară însă n’a fost poet, dar s’a ocupat cu toate ramurile literaturei, cu filologia, lexicografia, întru cât adecă în manuscrisele lui ni s’a păstrat începutul unui dicţionar francez-român, şi un tratat de ortografia română16 cu litere latine, căci el consecvent a scris cu aceste litere, după cum singur declară: »Eu nici odată nu m’am sfiit a scrie românilor că mai mult iubesc slovele latineşti decât celea chirilice, ce pot să dovedesc prin întrebuinţarea celor latineşti cu românii ce le cunosc«17. 11 Ms. Nr. 2449. Academia Rom. 12 Ms. Nr. 2442. Academia Rom. 13 Ibid. 14 Alexandru Timoni a fost ministrul Austriei la Constantinopol. 15 Ms. Nr. 2449. Academia Rom. 16 Ms. Nr. 2448. Academia Rom. 17 Ms. Nr. 2445. Academia Rom. Boniac, iar altul din copii, cântarea bătrânească a lui »Mogoş Vornicul«. Vecina săracă — mai totdeauna aceeaşi bătrână — ne istorisim de nemţii cu coadă ai lui Coburg, de cutremurul cel mare, de turci, de zaveră, de hiubele de adăpost, de bejenii In chetvane... ea era istoria autentică a vremurilor nenorocite dela sfârşitul domniei fanariote. Mama n’avea timp de poveşti. Ea era mila şi grija căminului. Cel din urmă povestia tata. Dar ce poveste? Totdeauna aceeaş. Doi eroi avea tata, pe Napoleon şi pe Jean Valjean. Da... pe Jean Valjean, căci bunătatea acestui erou francez se resfrângea în inima năcăjită, în sufletul răbdător şi sfânt al tatei. Noaptea adormeam fericit. Cine ştie de câte ori sburam în visurile noastre peste fiori, peste vârfuri de codri, peste castelele fermecate din ostroavele lacurilor şi nu ningea cerul... lumină, lumină albastră peste noi. înainte de culcare, ne lăsam papucul, ori pantofiorul pe masă şi dimineaţa fiecare găsia într’însul o băncuţă de argint — totdeauna nouă — sorcova în beteala de aur la căpătâiul lui şi hainele cele noi pe lâdiţa cea bătrânească. O, de aţi sta voi, oameni bogaţi, câtă bucurie puneţi în sufletul copiilor de ziua asta ca un bănuţ de argint, cu o hăinuţă nouă, iar uneori cu o sorcovă nurral, nu v-aţi scuti niciodată de acest simbol al celei mai uşoare mizericordii. Să bucuri o inimi... o inimă de copil; ce mulţumire mai dulce decât aceasta cunoaşteţi voi ? O bogatule! Ei vin la porţile tale, înfriguraţi, cu un băţ înflorit şi cu cea mai virgiliană urare pe buze. O slugă sălbatică îi îmbrânceşte, îi alungă, tu vezi asta din lăuntrul cald, pitoresc, împodobit cu pastorale şi aducându-ţi aminte de cei ce a predicat iubirea sub palmierii visători ai Palestinei, te vei indignă şi mustrând slugă netrebnică, vei rostî cu lacrămi în glas: »Lăsaţi copiii să vină la mine«. Şi aceasta va fi icoana cerească a lăuntrului tău, pe care o vei lăsă ca o aadiţie dulce copiilor şi casei tale, căci tu imitând fapta celui ce sărac şi desculţ ne-ai lăsat religia iubire!, vei duce mai departe pilda mizericordiei sfinte. Ce strălucitoare eră la noi dimineaţa Anului Nou! Mama mă îmbrăcă în hăinele cele noi. Bănuţul de argint ardea în mânuşiţele noastre. Cu el eram în stare să cumpărăm fericirea poveştilor. Luam apoi sorcova şi de pe buzele noastre începea să curgă poezia acelei urări duioase de cari plângeau părinţii şi bunicii noştri sfinţi. Pe masă găsiam »Calendarul« şi ziua o petreceam laolaltă cu rudele. Când ne am mărit păstram darurile Anului Nou pentru teatru. Cu darul acesta eu am auzit serafica voce a lui Franceschini în Unghenoţi, am sorbit muzica cerească din Teii, m’am îndrăgostit după o regină din Borgia, am văzut Steaua Nopţii, şi am visat nopţi de-a rândul după acea poveste magică a lui Shakespeare »Visul Sânzienelor«. De ce numai în minte se’ntorc din cale vremurile fermecate ale copilăriei ?... O, An Nou al bărbăţiei! De rândul ăsta te aştept în singurătate de codru, într’o chilie de schit bătrân, cu cărţile şi visurile mele lângă mine. Dimineaţa, zori de foc, seara, apus de aur. Aş vrea să te simt ca odinioară, dar îmi lipseşte inima plină de credinţa vremnei. Cine îmi va aduce azi bănuţul de argint, băţul înflorat şi hăinuţele cele noui. Atunci aveam nădejdea fericirei voastre. Azi mi a mai rămas credinţa durerii... Soarele a coborât peste geana păduroasă a dealurilor. Cerul e de aur. Şi cum plânge o talangă departe, ochii mei se umezesc... Schitu Trivalea, Argeş. Oh. D. Mugur. »TRIBUNA« TEMESVÁR, Józsefváros Hunyadi u. 18. TEMESVÁR, Józsefváros Hunyadi u. 18. privălie de haine pentru domni, copii şi confecţiuni pentru dame, bruse etc. recomandă on public cel mai ieftin isvor ele târguit, servic prompt şi servici conştincios. Comandele după măsură se săvârşea repede şi după cea din urmă mod? Pag. 3