Tribuna, septembrie 1908 (Anul 12, nr. 194-217)

1908-09-02 / nr. 194

15 Sept. 1908 acest monument în amintirea neuitatului dascăl în ale neamului pe care azi îl sărbătorim. La toate popoarele din lume, s’au păstrat şi se păstrează cu sfinţenie amintirea celor aleşi , care nu mai sunt, mai cu seamă acelora care au lucrat în viaţa lor pentru binele neamului, spre a fi o pildă vie generaţiunilor care văd, pentru a arăta recunoştinţa către cei care s’au ostenit mai mult, li se imemorează amintirea prin ridicări de monumente, care fac parte vie din istoria unui popor. Cu cât întălneşte cineva mai des astfel de monumente, cu atât poporul acela dă mai multă dovadă de patriotism. Dacă poporul român ese din ce în ce mai mult la iveală şi în acelaş timp mai mare în acţiunele sale, este că el a lăsat urme neperitoare pe unde a trecut, şi istoria acestui popor, lumea din monumentele lăsate pe urma lui o cunoaşte. Admiratorului Urechii, au gândit că nu putea în alt chip arăta recunoştinţa lor decât prin acest modest monument. Este mic darul ce se face neuitatei lui memorii însă el va fi primit de toţi iubitorii neamului, ca banii văduvei din sf. Evanghelie şi va fi ca un ibold de îndemnare şi în acelaş timp de încurajare pentru toţi aceia care lucrează spre binele neamului. Oricât am fi de pesimişti, oricât am fi de nepăsători pentru interesele mari ale patriei, recunoştinţa nu poate pieri din toate inimele unui popor, căci ar fi să desperăm dacă un moment ne-am gândi că totul au amorţit şi au murit ca simţ naţional. Numai atunci când bărbaţii aceşti mari numai sunt printre noi, numai atunci zic, ne dăm seama de marea perdere, la golul ce îl lasă, numai atunci începem a preţui şi vedea lipsa lor. Cine nu a cunoscut pe V. A. Urechiă ? Nu este loc nu este ţară unde se află români, care să nu-l fi cunoscut. El era apostolul românismului, glasul lui răsuna în cele mai depărtate ţari, răsuna de protestare şi de indignare atunci când fii neamului erau prigoniţi, şi el apărea pretutindenea unde evea vorba de apărarea celor asupriţi. A spune tot ce au făcut pentru neamul românesc, ar trebui volume întregi, a spune activitatea lui ca dascăl, o cunosc în deajuns toţi elevi lui, o cunoaşte toată lumea. Ar deveri ca om politic, destul a spune că el a propovăduit iubirea de neam, şi muncă neobosită în această direcţiune. Pe lângă patriotismul cel mai înflăcărat, Urechia era pătruns de adevărul, că naţionalismul fără legea strămoşească nu poate fi în de-ajuns, care să asigure trăinicia unui popor, şi în direcţiunea sfintei noastre biserici lucra cu aceeaşi dragoste mare ca şi pentru neam, ştiind că temelia unui popor se razemă pe iubirea de neam şi de Dumnezeu. Noi care l-am cunoscut personal nu ne putem sătura de cuvintele lui, de sfaturile lui. Mulţi l-au criticat pe vremuri cu asprime, dar cu nedreptate, mulţi l-au hulit şi i-au amărît zilele. Scăderi va fi avut şi el ca ori şi ce om, căci nimenea nu este scutit de greşeli decât singur Dumnezeu. Dar criticele nedrepte şi cuvintele aprinse de pasiune de mult au amorţit, şi lumea începe a-şi da seama tot mai mult de meritele lui, de opera lui ca apostol al românismului în lumea străină, de faptul că V. A. Urechiă era o straje neadormită a intereselor naţionale ale tuturor românilor. Criticele sunt bune, mai bune însă sunt faptele mari şi pozitive, pentru că acestea sunt nemuritoare şi numai ele înalţă o naţiune la treapta vredniciei sale. Desvălind acest monument aducem memoriei lui Urechi, prinosul recunoştinţei noastre de cetăţeni şi de români! încredinţăm acest monument, administraţiunei comunale putând fi mândră că o comună rurală ca Predealul, are două monumente, unul istoric altul comemorativ, ceea ce dovedeşte că fruntaşii localităţii acesteia sunt pătrunşi de sentimentele cele mai nobile şi în prima mie de patriotism. Să-l păstraţi, să-l îngrijiţi căci ele vor fi pildă vie pentru generaţiunile viitoare, uita la toţi cu nişte ochi sperioşi. Şi avea dreptate să se uite astfel. Acum doi ani, părinţii lui, doi ţărani din vecinătatea Padovei, îl vânduseră la nişte saltimbanci, cari după ce-l învăţaseră să facă ca ei dăndu-i pumni, picioare şi ţinându-i nemăncat, l-au dus cu ei prin Francia şi prin Spania, bătându-i mereu şi nedându-i de mâncare. Ajuns la Barcelona, nemaiputând râbda bătăile şi foamea, fugi deja călăii săi şi ceru ajutor Consulului italian, care, făcândui-se milă de el, îl îmbarcă pe vaporul acela, dându-i o scrisoare către poliţaiul din Genova, care trebuia să-l înapoieze părinţilor lui, părinţilor cari îl vânduseră ca pe un animal. Bietul băiat eră sdrenţuros şi bolnav. Ii dădură o cabină în clasa doua. Toţi se uitau la el; câţiva îl întrebară de vorbă, dar el nu răspundea, atât de mult îl înăspriseră şi-i înrăiseră lipsurile şi bătăile. Trei călători, tot întrebându 1 mereu, izbutiră să-i deslege limba, şi câteva vorbe schiloade, amestecate cu vorbe veneţiane, spaniole şi franceze, el îşi povesti păţania. Cei trei călători nu erau italieni, dar pricepură, şi de milă şi cum erau cam beaţi, li deteră bani, fâcându-i să vorbească, şi cum în acel moment intrară în sală câteva doamne, toţi trei, ca să se facă grozavi, îi mai dădură bani, zicându-i: — Ţine, na şi acesta, şi acestalalt, — şi sunau banii pe masă. Băiatul luă tatul, mulţumindu-le cu vocea pe jumătate, cu faţa sa posomorită, dar cu o privire care pentru prima dată era surizătoare şi afectuoasă. Pe urmă se urcă în cabina sa, trase perdeaua, şi se ghemui acolo. Cu banii aceia ar fi putut să mănânce mai bine pe vapor, după doi ani că nu gustase decât pâne; ar fi putut să-şi cumpere o haină, când va debarcă la Genova, după doi ani că nu umblă decât în soirenţe; şi ducându-i acasă la el, părinţii l-ar fi primit mai bine decum l-ar fi primit dacă s’ar fi întors cu buzunarele goale. Pentru el, banii aceia erau o avere întreagă. Ghemuit după perdeaua cabinei băiatul se gândea la toate acestea, pe când cei trei călători stau de vorbă la masa cea mare din mijlocul sălii clasei a doua. Beau și vorbeau de călătoriile lor şi de ţările ce au văzut, şi din vorbă în vorbă, începură să spune despre Italia. Unul din ei începu să se vaite de hoteluri, altul de trenuri, şi apoi toţi trei aprinzându se, începură să vorbească de rău de orice lucru. Unul ar fi vrut mai bine să călătorească în Japonia; altul zicea că în Italia nu se găsesc decât excroci şi briganzi; cel dal treilea zicea că funcţionarii italieni nu ştiu să cetească. — Un popor incult, repetă primul. — Murdar, adaugă cel d’al doilea. — Un neam de hoţi, zise al treilea. Dar nu isprăvi bine vorba: o ploaie de bani de aramă şi de argint le căzu pe cap şi pe spate, pe masă şi pe scânduri cu un sgomot de iad. Toţi trei se ridicară furioşi, privind în sus, şi atunci alţi bani îi izbi în faţă. — Luaţi-vă banii voştri înapoi, zise cu dispreţ băiatul, scoţând capul de sub perdeau cabinei; nu-mi trebue banii celor ce-mi insultă ţara! Trad. de P. Robescu. »TRIBUNA* Din România. M. Sa Regele a primit din partea A. Sale Ducelui loan Albert de Mecklenburg, regent al Ducatului de Brunswick, o scrisoare prin care I notifică încetarea din viaţă a A. S. ducesei Elisabeta, principesă de Saxa Weimar Eisenach, soţia sa. : * Aniversarea luărei Griviţei. Cu prilejul sârbâtoarei naţionale de a fi aniversare dela luarea Griviţei, s’a oficiat la Mitropolie un Te-Deum de către P. S. arhiereul Nifon. Au asistat dl Dim. Sturdza, preşedintele consiliului, dl comandor Graţoski, adjutant al M. S. Regelui, dl Emil Petrescu, prefectul poliţiei capitalei, dnii generali Coandă, Boteanu, Ionescu şi Gheorghiu, precum şi număroşi ofiţeri superiori din garnizoană. O companie din regimentul 35 de infanterie cu muzică şi drapel au dat onorurile. Tot azi s’a oficiat la toate bisericile catedrale din ţară câte un serviciu religios pentru odihna sufletelor eroilor căzuţi în răsboiul pentru independenţă. Aniversarea căderei Griviţei a fost sărbătorită la toate regimentele din ţară. * Dnul Dimitrie Sturdza la Sinaia. Dnul Dim. Sturdza, președintele consiliului de miniştri, care se află în Capitală, va plecă la Sinaia. * Consiliul superior al agriculturei a fost convocat pentru Luni, 1 Septemvrie spre a se ocupă cu revizuirea prețurilor pentru arenzi şi muncile agricole. * Dnul Haret la serbarea mănăstirii Probota. Cu trenul de Sâmbătă seara dnul Sp. Haret, ministrul cultelor şi instrucţiune publice, a plecat în Moldova, pentru a asista la semnitatea de la mănăstirea Probota din jud. Neamţu. Odată cu dnul ministru a mai plecat dnul D. A. Tedoru, secretar general al ministeru al instrucţiunei, P. Cârbuiceanu, administratorul casei bisericilor şi alţi înalţi funcţionari ai ministerului cultelor. Noul ministru al Turciei, Excelenţa Sa, Sefa Bey, ministrul al Turciei la Bucureşti, soseşte azi dimineaţă cu expresul de 7,50, în Capitală. O delegaţie de 8 Albanezi a fost aseară la Constanţa întru întâmpinarea Ex. S., care a sosit cu vaporul de la Constantinople. Colonia albaneză din Bucureşti, va face o grandiosă primire noului ministru turc, care, se ştie că este de origină albanez. Pag. 3 Cultură şi conferinţe. Privitor la hotărîrea »Asociaţiunii« de a se ţinea conferinţe în diferitele centre româneşti ale Ungariei dl N. Iorga scrie următoarele în »Neamul Românesc«: Nu e vorba de câte conferinţe se vor ţinea şi de câte locuri se vor avea, pentrucă api să fie ceva de pus la raport, ci e vorba de ce conferinţe se vor ţinea, de ce subiecte se vor trată şi în ce spirit. Fiindcă, uitaţi vă, a fost o vreme la noi aici, în regat, când de la D o r o h o i u l dlui Burgh ee şi al cutărui Smare, până la Bucureştii dlui Tocilescu şi al celei mai vechi şi mai autentice Smare, se tot ţineau conferinţe, cât ţi-e de lungă iarna, la toate Ateneele unde nu se coboră buna zeiţă Minerva, zisă pe greceşte Atena. Tineri, cari pentru a se însura bine, voiau să li se cunoască valoarea intelectuală, bătrâni pedanţi monomani, cocoane cari intraseră cu totul unde nu le fierbe oala, deşi erau adesea bătute cu ulcica, minori erudiţi, fenomene aşa despachetate după sosirea din Paris şi alţii ca d-lor vorbiau despre ultima carte franceză sau despre ciudăţenii de felul anecdotelor cari fac să rîdă când nu fac să doarmă. Şi când ascultătorii obişnuiau să nu mai deschidă ochii, pentru a trezi se aducea din Bucureşti un specialist în conferinţe sau — că tot aceea e! — un om mare fie şi zaharisit şi bîlbîit, un scriitor mare, fie şi afon; cu bîlbîiala, zahariseala şi gesturile sale, lumea rămânea mulţumită. Folos cultural, plan, stăruinţă, înţelegere a nevoilor publicului, concepţie a datoriei faţă de un popor încă sălbatic — mai ales între cei ce se poartă nemţeşte. — Bine să-şi bată capul cu asemenea lucruri! Să nu cadă şi ardelenii în aceste păcate! Până acuma o conferinţă era la ei un eveniment. Conferenţiarul se pregătia ca pentru unvalorosop.