Tribuna, noiembrie 1911 (Anul 15, nr. 239-262)

1911-11-01 / nr. 239

Anul XV. Arad, Marţi, 1­ 14 Noemvre 1911 Nr. 239 REDACŢIA şi ADMINISTRAŢIA : Strada Deák Ferenc Nr. 20 INSERŢIUNILE le primesc la administraţie. Mulţămite publice şi Loc deschis costă fiecare şir 20 fileri. Manuscripte nu să înape­rii. ABONAMENTUL Pe un an . 28 Cor. Pe un juni. . 14 « Pe o lună . 2.40 . Numărul de zi pentru Ro­mânia şi străinătate pe an 40 franci. Telefon pentru oraş şi comitat 502. Politica de externe a monarhiei noastre. Arad, 13 Noemvrie. In Camera deputaţilor, în şedinţa de Sâmbătă, a răsunat a doua interpelare la adresa guvernului ungar şi a ministerului comun de externe în chestiunea răsboiu­­lui italo-turc. La interpelarea dintâi, des­făşurată de contele Apponyi, ministrul­­­ preşedinte contele Khuen-Héderváry a dat un răspuns conglăsuitor cu răspunsul mi­­nistrului-preşedinte austriac dat în Reichs­­rathul din Viena. In acel răspuns contele Khuen-H­éder­váry a declarat că ,,,politica monarhiei noa­stre a urmărit înainte de toate ţinta de-a localiza răsboiul. Guvernul Italiei a dat, sub acest raport, răspunsul cel mai linişti­tor, declarînd că nu vrea să influenţeze a­­supra situaţiei din Balcani şi că din opera­ţiile sale de răsboiu va­ exclude Marea a- Idriatică şi ionică”. ,,Monarhia noastră — a încheiat con­tele, Khuen-­ Icdorvâry — are toate moti­vele de a considera aceste declaraţii ale pu­terii aliate ca declaraţii absolut seriose şi loiale”. Noua interpelare, desfăşurată de depu­tatul Huszár Károly în şedinţa de Sâmbătă, se refere la aceste declaraţii şi se înteme­iază pe ştirile mai nouă despre o concen­trare a flotei italiene în marea egeică cu gîndul de­ a ataca Turcia şi în această parte, ocupând mai multe insule. In acelaş timp, interpelatorul aminteşte şi de ororile să­vârşite de Italieni împotriva indigenilor din Tripolitania şi cere guvernului să protes­teze împotriva acestor sălbătăcii neome­neşti. Contele Khuen-H­éderváry, fiind ziua a­­ceea în Viena, în audienţă la Maj. Sa, n’a putut răspunde la interpelarea aceasta. In Viena, însă, a avut o consfătuire cu minis­trul comun de externe şi, fără îndoială, îm­preună vor fi stabilit textul declaraţiilor ce le va da ca răspuns la noua interpelare, — dacă nu va preferi să lase interpelarea fără răspuns, obicei de mult încetăţenit în parlamentul ungar. Dreptul de­ a declara răsboi este un drept suveran al fiecărui stat şi celelalte state au numai dreptul unei intervenţii bi­nevoitoare, încercând să aplaneze conflic­tul pe cale paşnică. Nici chiar în cazul de faţă, cînd una dintre părţile beligerante este putere aliată monarhiei noastre, statul au­­stro-ungar n’a avut un cerc mai mare de competenţă, fiindcă alianţa triplă obligă numai în cazurile când unul dintre statele aliate este atacat şi îngăduie cea mai largă libertate în cazurile când acest stat atacă. Rolul monarhiei noastre s’a mărginit, aşa­­dară, la rolul unui intermediator paşnic, rol care, cum adeveresc faptele, n’a avut nici un rezultat. Monarhiei noastre îi este numai bine­venită îndrumarea opiniei publice italiene spre alte ţărmuri mai îndepărtate, căci cu cât această opinie publică va fi mai mult legată de evenimentele din Tripolitania, cu atât mai mult va neglija chestiunea „fra­ţilor” italieni din Austria. Astăzi pentru majoritatea poporului din Italia nu mai există altă chestiune na­ţională afară de răsboiul cu Turcia şi ane­xarea Tripolitaniei. Este, deci, binevenită monarhiei noa­stre noua direcţiune a­ politicei italiene de expansiune îndreptată spre coastele Afri­­cei, căci înlocuieşte politica de expansiune iridentă, îndreptată spre hotarele monar­hiei noastre. Mai bine Tripolitania, de­cât Fiume şi Trientul, teritorii reclamate de iridenţa italienească pe seama Italiei. Acum când situaţia politică din Au­stria este mai tulbure decât ori­când până acum, când guvernele se schimbă şi crizele se perindează mereu; când chestiunea u­­nei universităţi italieneşti în Austria, care a provocat atâtea frământări şi demonstra­ţii sângeroase, e din nou la ordinea zilei — ministerul nostru trebuie să ia cu deplină satisfacţie cunoştinţă despre declaraţiile „sincere şi loiale” ale Italiei, că răsboiul se va mărgini la coastele Africei şi din o­­peraţiile răsboinice se vor exclude „Marea Adriatică şi Marea Ionică”... Fără îndoială, dacă teatrul răsboiului s’ar fi extins şi peste aceste mări, ale căror litorale sunt locuite de o numeroasă popu­laţie italienească, agitaţia răsboiului ar fi putut influenţa asupra nemulţumirii nu nu­mai a Italienilor ci şi a popoarelor din Bal­cani, făcând să se manifesteze în demon­straţii primejdioase pentru pacea internă. Politica aceasta de „localizare”, măr­turisită de contele Khuen-Héderváry în Ca­mera ungară, este, în consecinţele ei, una dintre cele mai mari greşeli ale politicei noastre externe, pentru că nu vindecă la­ Cornel (cu ură). Eu nu cred că ţi-ar fi aşa de mare dorinţa. Poate-ţi închipui numa, Livia. Livia (hotărîtă). Nu-mi închipui nimic. Am trecut peste vrâsta închipuirilor. Dar mi-ar plă­cea să cunosc şi cea din urmă josnicie a bărba­ţilor. Cornel (cu răutate), înţelegi sub numele­­ de bărbaţi singur pe locotenentul Pascu, nu-i aşa, stimată doamnă Livia?­­ Livia (palidă): Pe locotenetul Pascu? Cornel (­acelaş joc): Da, pe tînărul ofiţer care se plimbă necurmat în orele de după prânz pe sub ferestrele noastre. E un militar înalt, bine legat ca toţi militarii, şi când trece pe sub feres­­trele noastre, mereu îşi învârte o păreche de ochi negri, şi-şi răsuceşte mustaţa castanie. Livia (cercând să rămână indiferită): V­a fi trecând şi el, ca şi alţii. Tu nu te-ai gândit încă să închizi trotuarul dinaintea casii. Cornel (tot cu rătutate): Nici nu am de gând. Dacă iubitei mele soţii­­ place tinerii cari se in­teresează de ea, eu trebue să mă bucur. E proba cea mai evidentă că eminentele sale calităţi nu le văd numai eu, şi deci, sunt adevărate. Te-aş ruga numai să-mi spui, dacă ţi-ar face o plăcere cât de mică dacă te-ar cerceta? Eu, ca bărbat devotat, n’am laltă datorinţă decât să-i uşurez acest drum. Nu­mai cu scrisori... Livia (se ridică indignată şi-l priveşte cu ură): Aşa­dar mi-a furat o epistolă. Spune-mi d-ta, dacă o femee ar fi în stare de astfel de jos­nicii ? Cornel (zimbind amar): Nu intru în discuţii, doamna mea. Vreau numai să te fac atentă că lu­mea începe să şoptească. Calea cea mai scurtă­­spre divorţ. — Copie de pe natură. — De I. Agârbiceanu. SCENA III.­­Aceeaşi cameră. Sară. La lumina lămpii Livia se îmbracă pentru bal. O jumătate de an de la cununie. Livia e palidă, obrazii săi străvezii. Dar în ochi îi arde o lumină ciudată. Ea se găteşte cu multă grije. Pe Cornel nu-l mai aşteaptă. Din sala zugrăvită în scena precedentă Cornel absentează regulat serile, chiar unele nopţi. Şahul, casina, prietinii îl înstrăinează me­reu de casă. Când intră Cornel, târziu, Livia ş’a ispră­vit toaleta. Cornel (intrând). Era cât pe-aci să-mi uit de balul din sala asta. îmi pare bine însă că tu eşti gata. Iţi place haina ? (o priveşte). Livia (indiferită). Ca toate hainele. Nu-i ceva deosebit. Cu siguranţă vor fi zeci mai fru­moase ca a­ mea. Cornel (­atins): Vezi bine că vor fi! Tu nici­odată nu te-ai gândit la cheltuielile­­pe cari o fe­­mee trebue să le facă pentru toalete. Dar se vede nici părinţii tăi. Livia (cu dispreţ): Ah! părinţii mei! Iar nu încapi de ei? (întorcându-se repede spre Cor­nel). Te rog să-mi spui: Te-­au silit părinţii mei să mă iei? Tu ştiai că n’am zestre. Te-ai arătat însă mărinimos, îndrăgostit, şi m’ai luat. Oare numai pentru ca­­acum să mă poţi batjocuri şi să-mi dispreţuieşti părinţii ? Cornel (şi mai atins): Ţie nu ţi­ se poate face cea mai mică observare. Tu te aprinzi prea în grabă. Ai putea să fi mai calmă, mai liniştită. Livia (măsurându-l cu privirea): Şi ce-ar trebui să aştept ca să-mi mai spui? Nu-i aceasta cea mai­­adâncă ofensă ce se poate aduce unei fe­mei ? Să-i scoţi ochii mereu că n’are nici un ban, şi că bărbatul îşi cheltuieşte leafa întreagă pe toaletele ei? Şi mă rog, te-am rugat eu vr’odată să-mi faci vre­ o haină? Nu mi le-ai îmbiat tu? Pentru că eşti ambiţios şi-ţi place să-ţi şti femeea bine îmbrăcată. Să te laude alţii. Pe urmă tot ţie-ţi pare rău. Ah! nici­odată n’aş fi crezut să fie bărbaţii atât de josnici. Cornel (indignat): Josnici? Livia (hotărîtă): Da, sunt laşi. Vin să se răsbune ca şi tine,­­asupra unei femei care nu se poate apăra. Toată desnădejdea, nemulţămirea, ce le-o sapă în suflet greul vieţii, micimea lefei, vin şi o aruncă în faţa femeii. Mă rog, dacă te costă atâta jertfă, pentru ce mi-ai făcut haina aceasta? Crezi tu că mie-mi arde să merg la bal şi să-mi petrec ? Iaţi-o ( şi Livia cearcă s’o des­­brace). Cornel (revoltat): Nu face prostii Livia. Natura ta e foarte iritabilă. Toate femeile sunt uşor flexibile. Bagă de seamă Livia că eu aş pu­tea să mă mâniu. Am dreptul. Livia (măsurându-l cu privirea). N’ai nici un drept, îndată ce bărbatul nu-şi mai iubeşte femeia. Cornel (întrerupându-o repede). Femeia are dreptul să iubească pe altul. Mă bucur foarte că nici presimţirile, nici şoaptele ce le-am auzit nu m’au înşelat. Livia (şi mai palidă, aflând în silă cuvin­tele): N’am vrut să spun asta Cornel. Mi-ar plă­cea chiar să ştiu despre ce şoapte şi presimţiri vorbeşti tu. (Şade frântă pe un scaun).

Next