Tribuna, 1958 (Anul 2, nr. 1-52)

1958-01-04 / nr. 1

Problema E fundamentală ste în tradiția străveche a omenirii să întîmpine, în curgerea perpetuă a vremii, orice an nou cu încredere și speranță. Poate și cu un oarecare semn de în­trebare, fiindcă oricît am calcula și ne-am strădui să prevedem cu exactitate, rămîne un slab dar neliniștitor coefi­cient de incertitudine, pe care ni-l oferă mereu viitorul. Pe acesta, umbră trecătoare care mușcă în inimi ca vipera, îi acoperă generosul optimism al vieții, încrederea funciară în izbînda binelui și rațiunii. Din cînd în cnd zvîcnește totuși ca un demon, tulburînd liniștea gîndului și inimii. Și nu fără temei. După anii înfricoșători ai celui de al doilea război mon­dial, cînd omenirea a cunoscut cu sea­mă că de sub crusta civilizației moderne a început să cob­ăie și să țîșnească din nou veninul instinctelor primare și cinismul criminal al pseu­­docivilizatului imperialist, au urmat anii grei ai reconstrucției lumii din temeliile arse de bombele incendiare, din Grupurile pustiite și nerodnice, din uzinele sfărîmate, din familiile răvă­șite, din inimile. — multele milioane de inimi — care au sîn­­gerat fără leac pentru cei dragi, pierduți. Truda și geniul mul­tor generații umane și-au văzut în acei ani spulberate roadele. Orașe întregi — nenumărate, — și opere de artă nemuritoare au fost distruse de agresorii vandali cu o indiferență care nu cinstește civilizația generației noastre; oameni nevinovați au fost uciși — cu sutele de mii—în condițile cele mai înjositoare care apasă și acum, greu, asupra conștiinței umane. Anii reconstrucției au fost grei; s-a cerut din nou eroism, muncă, abnegație. Și oamenii muncii, oamenii simpli din în­treaga lume, au știut să dea totul pentru ca viața să re­nască, civilizația să progreseze, cultura să înflorească. Un avâut uriaș a luat munca de creație mai ales în țările lumii socialiste, cele mai lovite de urgia războiului, cele care au dat jertfele cele mai mari și mai cumplite. Geniul creator al omului și-a găsit aici cele mai prielnice condiții de dezvoltare și în scurtă vreme știința și tehnica sovietică și-au dovedit măsura superiorității față de oricare altă țară lansînd în spa­țiul cosmic primii mesageri ai viitoarelor penetrații interpla­netare, pe­­ngă multe alte realizări tehnice, puse în slujba omului, și care au lăsat departe în urmă tot ce s-a făcut în alte țări ale lumii. Tehnica nu constituie însă, în concepția noastră despre viată un scop în sine, scop este omul, viața lui materială și spirituală. Pentru asigurarea acestei vieți, pentru ridicarea ei la nivelul cel mai înalt al demnității umane, se îndreaptă toate stră­duințele oamenilor de știință, tehnicienilor, economiștilor, oamenilor muncii și, evident, întîi de toate ale oamenilor politici. In aceasta și stă înaltul umanism al concepției comu­niste despre societate și om sensul superior al umanismului socialist. Cu cltă­rândrie îndreptățită și cu ce patos sincer formula această filozofie eminentul om de stat sovietic, N. S. Hrușciov, într-o convorbire a sa, recentă, cu niște ziariști americani: „Ca toți comuniștii doresc numai să asigur tu­turor oamenilor o viață fericită, ci toți oamenii indiferent de credință religioasă, indiferent de culoarea pielii, să se bucure pe deplin de roadele muncii lor... Mulți nu înțeleg încă țelul nobil al comuniștilor. Acest țel este de a asigura omului deplină libertate, de a asigura creșterea fără prece­dent a forțelor de producție și a avuției obștești, dezvoltarea forțelor materiale și spirituale ale popoarelor, înflorirea cul­turii“. Paralel cu uriașa muncă creatoare care tinde să redea omului demnitatea vieții sale materiale și spirituale atinsă și păgubită profund prin ravagiile ultimului război mondial, într-o parte a lumii a început să se iște din nou viermele mizerabil al neliniștii și să se întindă ghiara spaimei. Inte­resații în exploatarea tuturor războaielor, figurile funebre ale profitorilor de pe urma nenorocirii omenești, au ieșit la iveală, au inițiat „războiul rece“, au alimentat necontenit spaima și alarma, determinînd o funestă cursă a înarmărilor, o absurdă pregătire de noi mijloace de distrugere care pîndesc din umbri cu rînjet hidos, liniștea, munca și bucuria omului. Este de la sine înțeles, prin urmare, de ce, — așa cum au declarat în numeroase ocazii oamenii politici sovietici, pro­blema de căpătîi în momentul de față, pentru omenire, este problema salvării păcii în lume. In această problemă, inter­venția conștientă a omului, a oamenilor politici de greuta­te cît și a popoarelor a devenit inevitabilă și absolut nece­sară. Soarta omenirii nu poate fi lăsată la voia întîmplării, la discreția intereselor meschine ale unor afaceriști, ale unor militari sîngeroși și îngîmfați sau ale unor capete exaltate care visează dominație mondială cu orice preț. Corespunzător înaltei sale filozofii umaniste, lumea so­cialistă a depus și depune toate străduințele pentru evitarea celei mai mari nenorociri din cîte a cuprins vreodată planeta noastră. S-a mers deschis și realist pînă la propunerea de a se arunca în mare toate mașinile de distrugere, de a se desființa armatele, — atît de costisitoare și împovărătoare pentru bugetele tuturor statelor —, s-au propus diverse for­mule de dezarmare și control, diverse aranjamente politico­­economice de natură să satisfacă toate părțile interesate. S-a enunțat clar și s-au făcut declarații solemne pentru res­pectarea principiului coexistenței pașnice; s-au trimis mesajele de prietenie și înțelegere, în care a vorbit și rațiunea poli­tică și înțeleaptă chibzuință a oamenilor de stat cu simțul răspunderii pentru destinul omenirii; s-au propus noi întîlniri, la cel mai înalt nivel, pentru dezbaterea și rezolvarea tuturor problemelor litigioase. Grija pentru om, pentru masele umane de pe întreg pămîntul s-a dovedit din nou a fi unul din principiile cele mai valoroase și mai prețuite de filozofia și politica practică a lumii noastre socialiste. Ce va urma acum? E întrebarea plină de justificată grijă, cu care omenirea trece pragul unui nou an. „Va continua oare și mai departe cu o viteză crescîndă mișcarea în direcția unei catastrofe militare sau cei care poartă răspunderea pentru politica statelor vor păși pe singura cale rezonabilă, cea a coexistenței pașnice și colaborării între toate țările?“ — se întreba N. A. Bulganin în recentul său mesaj către D. Eisenhower. Omul de stat sovietic, pledînd, evident, pen­tru cea de a doua soluție, arată limpede și simplu calea care duce la ea. „Pentru aceasta se cere numai să se privească lucid situația creată, să se recunoască în fapt că fiecare țară are dreptul să-și aleagă singură forma ei de guvernămînt și sistemul ei economic, să se renunțe la încercările de a re­zolva problemele internaționale prin forță, să se renunțe odată pentru totdeauna la război ca mijloc de rezolvare a litigiilor internaționale, să se întemeieze relațiile dintre state pe prin­cipiile egalității, respectului și independenței fiecărui stat, neamestecul reciproc în treburile interne, pe principiul avan­tajului reciproc.“ Rezolvarea problemei nu depinde însă nu­mai de eforturile unei singure părți. Dar ce este sigur și dă temei speranțelor și încrederii noastre e faptul că pentru oa­menii politici ai lumii socialiste securitatea popoarelor și întărirea păcii reprezintă preocuparea lor principală în mo­mentul de față, în domeniul politicii mondiale. „Vom face totul, — declara de curând Hrușciov în fața Sovietului Su­prem al U.R.S.S. — pentru ca anul 1958 să fie un an de pace, un an de declin sau lichidare totală a „războiului rece“, pentru ca oamenii­­ să trăiască fără a mai fi îngrijorați pentru soarta lor, pentru soarta copiilor, soțiilor și mamelor lor, pentru ca întrecerea între cele două sisteme să evolueze pe o bază pașnică, pe baza avîntului economiei și culturii, a satisfacerii depline a cerințelor materiale și spirituale ale omului.“ Astfel de cuvinte, pronunțate de oameni politici de ase­menea greutate, și care sintetizează aspirația cea mai intimă și mai categorică a conștiinței omenești, nu pot să nu dea încredere că problema principală a momentului de față va fi soluționată fericit pentru soarta lumii. Anul în care am intrat va zdrobi fără îndoială vipera care mai mușcă din cînd în cînd, otrăvit, liniștea noastră. " DUMITRU ISAC ► Anul II, Nr. 1 (48) Cluj, 4 ianuarie 1958 12 pagini 50 bani Tradiții progresiste Sunt deosebit de interesante unele aspecte din istoria și tradiția Teatrului Național­ din Bu­curești, care îl apropie de unele caracteristici ale Teatrului Mic de la Moscova. Trăsătura permanent progresistă la noi se subliniază mai ales atunci cînd actorii au avut un cuvint de spus și posibilitatea de a se manifesta la conducere. Fi­rește că amîndouă teatrele s-au bucurat in a doua jumătate a vea­cului al XIX-lea de personalități artistice remarcabile. Acolo s-a al­cătuit echipa de glorie a teatrului clasic rus — un Șcepkin și toți contemporanii săi, iar la noi ge­nerația eroică crescută sub semnul lui Costache Caragiale și Mu­llo. Și la Moscova și la București puter­nica artă actoricească, de un ro­bust realism, s-a format de către personalitățile artistice care au lă­sat tradiția unei adevărate școale de teatru, elementele tinere fiind formate de maeștri pe parcursul r­epertoriilor. Și la Moscova și la noi­­ mișcări teatrale relativ re­cente față de celelalte teat­re apu­sene cu mari tradiții, geniul popu­lar a produs personalitățile acestea numeroase ale adevăraților creatori. Acest caracter popular care înlătu­ră ideea de subordonare unui me­cena aristocrat — ciar au fost e­­xemple frecvente pentru teatrul en­glez, francez și german din epoca celor mai strălucite veacuri — a păstrat în orice împrejurare carac­terul progresist al celor două scene. Spre deosebire de Peterschm­a s. în ION MARIN SADOVEANU (Continuare in pag. 3-a) ILEANA VREMIR: Panou decorația MiVa în 1947. Un jurnalist scîn­­teietor, pasionat, prieten al popoarelor trezite la o viață nouă, al oamenilor simpli care nutresc neistovit speranța tim­purilor pașnice și fericite, pe toate meridianele, ne vizita țara. Ilya Ehrenburg mărturisea in­­telectualilor romîni­: „Am lăsat de o parte literatura pe care o iubesc. Literatura a trebuit apă­rata și nu făcută... Oare am eu dreptul, să mă întorc la ceea ce iubesc mai mult? Am mereu con­vingerea că fascismul, marele dușman care a făcut edita rău umanității, n-a murit pretutin­deni. Nu e destul să nimicești fascismul pe cimpul de bătaie, trebuie să-l distrugi peste tot, in­ fiecare inimă și in fiecare su­flet"... „Viața scriitorului tre­buie să se împletească cu viața mulțimii. El trebuie să fie in permanență în mijlocul ei, să participe cu intensitate la bucu­­riB EEBMMMRHHB rule și suferințele oamenilor". (Drumurile Europei, 1947). Acesta era mesajul cetățenesc al unui scriitor militant, care cunoștea rezonanța cuvântului scris in inimile cititorilor, acesta era mesajul gazetarului prezent de peste patru decenii în toate tranșeele Europei cutremurate de salvele tunurilor. Și nici în a­­nii cînd omenirea izbăvită de coșmar, convalescentă încă, își refăcea căminele ruinate, scrii­torul în serile de veghe nu se apleca asupra foii albe, ci re­flecta îngrijorat la soarta osta­­șilor de ieri, a mamelor, soțiilor și copiilor lor. Spectrul unui nou război a condiționat nemijlocit bogata activitate publicistică a lui Ehrenburg, cuprinsă în vo­lumele: Oamenii nu vor moarte, ei vor să trăiască, Speranța și Conștiința popoarelor (apărut in ultima vreme). Ehren­burg a reprezentat în repetate rânduri opinia publică sovietică la congresele și con­ferințele internaționale consa­crate luptei pentru pace, a înmî­­nat medalia de aur a Comitetu­lui Internațional poeților și mi­litanților pe tărîm obștesc, de la Fluviul galben pînă la poalele Cordil­ieri­lor. Volumul Conștiin­ța popoarelor înmănunchiază discursurile înflăcărate rostite de la tribuna acestor congrese și conferințe, cuvintele emoționa­­te adresate laureaților, articolele scrise de-a lungul ultimului de­ceniu. „Noi trebuie să pășim prin mijlocul străzii intru intîmpinarea vieții" — mărturisea Pablo Ne­ruda. Volumul Conștiința po­poarelor a­ lui Ehrenburg întru­chipează acest marș impetuos ADRIAN GHIJIȚCHI (Continuare în pag. 5-a)

Next