Tribuna, 1960 (Anul 4, nr. 1-52)

1960-01-07 / nr. 1

BALANJA Sfîrșitul de an ne-a găsit iarăși aplecați deasupra documentelor bugetare. Ca de obicei am scrutat cifrele cu ochiul și sentimentul gospodarului. Am simțit milioane de inimi ce converg spre edificiul socialist, adăugîndu-i, an de an, tot mai multe semne de frumusețe și de mîndrie. Vitînd calculul sobru al miilor de contabili, concentrat în cîteva cifre citite în Marea Adunare Națională, simți — din simpla confruntare a numerelor — pulsul normal al Patriei care pe zi ce trece întinerește și capătă vigoare. ..Bugetul de stat pe 1959 — citeam în raportul tovarășului ministru Vijoli — se va îndeplini la venituri în sumă de 50,675 miliarde lei, iar la cheltuieli în sumă de 47, 996 miliarde lei, partea principală a veniturilor bugetare realizîndu-se din sectorul socialist al economiei“. Cite sensuri în această simplă paralelă cifrică! Balanța de venituri, șubredă și amenințată de cea mai mică pală de vînt, a Romîniei vechi, — iar-o astăzi înlocuită printr-una certă, energică, viguroasă. Fundamentul ei de neînvins care-i dă autoritate și siguranță in victorie — este însăși temelia orînduirii noi: sectorul socialist al economiei, înspre acesta s-a îndreptat de altfel principala atenție artidului și Guvernului nostru, și acum un an, cînd în aceeași incintă însuflețită a Marii Adunări Naționale, au fost propuse reprezentanților poporului cifrele bugetare pe 1959. Un procent de 60% din totalul cheltuielilor bugetare a fost destinat, în anul trecut, finanțării economiei naționale, iar 25,2% pentru acțiunile social-culturale, îngrijirea omului, cultivarea aspirațiilor lui spre fericire, spre confort, spre cultură și frumusețe sau deci obiective care nici ele nu au ieșit din sfera de lumină a planului bugetar pe anul ce s-a scurs. Statul democrat-popular n-a uitat o clipă că însuflețirea în muncă, voința, perseverența sínt condiții ale victoriilor cifrice pe care le condiționează factori ținînd la rîndul lor de bunăstare și cultură. In anul 1960 veniturile bugetare vor depăși cu 12,1% pe acelea din 1959, ridicindu-se cifric la suma apreciabilă de 56,800 miliarde lei. Diferența față de veniturile realizate în 1959 este mai grăitoare decit oricîte argumente verbale am aduce. In același timp vor crește și cheltuielile bugetare, — lucru cerut de politica de investiții intensive — în industrie și agricultură — de marele marș al construcțiilor de locuințe, de grija neîncetat manifestată pentru satisfacerea crescîndă a nevoilor omului. Omul — ca entitate socială — va trăi mai bine, vom construi mai multe case, fabrici, școli și cinematografe, totuși — trecînd peste aceste cheltuieli însemnate, cifrîndu-se la miliarde de lei — balanța va rămîne mereu dreaptă, nestrămutată, învingătoare, ca un indicator al drumului ce ne apropie de socialism. Cifrele se transformă în viață prin acea metamorfoză intimă care urcă seva în plante, care îl face pe om puternic și măreț. Venitul național va spori cu 12,5%. Cele 0,4 procente în plus ce se vor adăuga venitului din anul încheiat corespund unor cifre victorioase ce se ridică la ordinul miliardelor. Cifrele își au poezia lor! Cifrele vorbesc! ADRIAN BARBU MEDREA: Dunărea SÂPTÂMÎNAL DE CULTURA Anul IV, nr. 1 (153) Cluj, 7 ianuarie 1Ö60 12 pagini 50 bani ^proemenariu jmi critice Problemele criticii literare actuale, supuse unei examinări mai atente de criticii înșiși, în urma cunoscutului articol din Scinteia, continuă să stea pe primul plan al interesului publicisticii și cercetătorilor din acest domeniu. Și vor continua să rămînă. Printre altele și fiindcă, dacă teoretic ele nu par să ofere dificultăți insolubile ci dimpotrivă pot apropia ușor diversele puncte de vedere eventuale, în munca practică a specialității, ele nu-și găsesc totdeauna concretizarea corespunzătoare. In acest sens, vizînd anumite corecțiuni devenite vizibil necesare pentru toată lumea, subliniam într-un articol necesitatea obiectivității funcției critice, cu intenția de a contribui la revirimentul calitativ al orientării analizelor și aprecierilor literare. Consecutiv acestui articol, — datorită și faptului just remarcat și indicat ca o lipsă că rămăsesem doar la enunțuri generale —, trecem în articolul de față la sezisarea unei deficiențe a criticii concrete. — de data aceasta pe baza unui material identificabil —, care deficiență poate fi formulată încă de acum ca inconsecvență intre constatările analiticei și concluziile de valorificare. Baza scriptică de la care plecăm este volumul Bariera de Teodor Mazilu și o serie de cronici care se ocupă de acest volum. Ținem să precizăm că discuția nu este cerută cu necesitate de apariția scrierii Bariera de Teodor Mazilu. Problemele se pot pune sub aceleași coordonate în raport cu multe alte lucrări similare ale unor scriitori mai tineri sau mai în vîrstă. Mărturisim că alegerea e făcută numai din considerentul că e vorba de o carte care a stat în ultima vreme în atenția aproape unanimă a criticii și în jurul căreia s-au profilat mai limpede elementele problemei în discuție. Poate că nu numai o dată ar trebui să-i cerem scuze autorului pentru faptul că în interesul elucidării problemelor va trebui să facem un opera sa incizii ilustrative care s-ar putea să nu fie întotdeauna destul de agreabile în postura de material de analiză în care îi preluăm aici cartea. Sperăm de asemenea că tînărul prozator nu ne va lua în nume de rău nici faptul că în anumite puncte de vedere și în unele concluzii nu vom fi de acord cu părerile prea elogioase ale multora din recenzenții săi de pînă acum. Cu toată grija de a nu nedreptăți scriitorul, de a nu-i minimaliza valoarea muncii și a nu-i subestima talentul, se poate oare subscrie afirmiația făcută, de exemplu, de Eugen Luca (Contemporanul, 23.X. 1959), după care Bariera ar avea o importanță „nu numai in evoluția tinărului scriitor, dar și a literaturii noastre noi, in ansamblul ei"? Se poate admite o astfel de situare în raport cu arta maestrului Sadoveanu, cum reiese din asociația prin nimic justificată, făcută în următorul text din cronica citată mai sus? „În literatura noastră, — scrie Eugen Luca —, Sadoveanu singur a reușit să ne facă să intuim, in toată profunzimea ei, prăpastia dintre țărănime pe de-o parte, și clasele conducătoare și aparatul lor de stat, pe de alta, superioritatea morală a țărănimii și conștiința clară a acestei superiorități. Mazilu se dovedește, — orieit de ciudat ar părea — elev al lui Sadoveanu, un elev care folosește insă creator lecția maestrului" (subl. noastră). Acest text, compus cu văditul scop de a amplifica valoarea cărții lui Teodor Mazilu, cuprinde din păcate un complex cumul de inexactități. Monumentala operă sadoveniană, care prin marea ei valoare artistică va fi un titlu de glorie permanentă pentru cultura noastră, a avut în perioada dinainte de 23 August anumite limitări de care putem vorbi liniștiți întrucît nu-s de natură să-i știrbească valoarea de ansamblu. Or, ceea ce critica nouă, marxist-leninistă, a remarcat în această privință, e tocmai faptul că în trecut nu ne era înfățișată prăpastia de clasă „in toatâ profunzimea ei“ și că țărănimea, deși ne este înfățișată peste tot în superioritatea ei morală, nu se poate spune că peste tot eroii literaturii sadoveniene au „conștiința clară a acestei superiorități". Pe urmă, să fi fost oare Sadoveanu singur in literatura noastră care să fi reușit să arate prăpastia dintre țărănime și păturile suprapuse? Greu de afirmat... și acum problema de bază a textului, de unde pînă unde Teodor Mazilu a cărui „artă“ dacă ne putem exprima așa, este cu desăvîrșire eterogenă artei sadoveniene, elev al marelui scriitor? De ce era necesară această apropiere, această analogie făcută pe baza unui singur element și acela neesențial și nespecific? O analogie îndreptățită, documentată, convingătoare, în această chestiune operează Horia Bratu (Viața Rominească nr. 11- 1959) cînd îl apropie pe autorul Barierii în conținut și formă de dascălul său vizibil, Marin Preda (căruia, după părerea noastră trebuie să i se adauge Eugen Barbu). Dar Sadoveanu? Și încă în ce fel, elev, dar nu ca oricare altul, ci un elev creator, adică un elev care l-a dus mai departe, l-a depășit! In ce l-a depășit? Invntuirea prăpastiei dintre țărănime și păturile suprapuse, cînd Bariera ne evocă mahalaua bucureșteană și lupta unor comuniști? Evident, analogia e fictivă și dacă vrem să ajungem la judecăți de „situare“ și la „școlarizare" trebuie să batem la alte porți. In treacăt observăm că pentru stabilirea „familiei“ literare în care vrem să introducem Bariera, un oarecare sprijin pare să ne dea Paul Georgescu, însă cu anumite șubrezimi. Cronica pe care acesta a dedicat-o lucrării lui Teodor Mazilu (Gazeta literară din 22 și 29.X.1959) cuprinde prea multe inconsecvențe și incoerențe pentru a da o imagine clară Și o judecată de valoare fermă asupra operei analizate. De unele dintre (Continuare în pag. 7-a) DUMITRU ISAC CENTENARUL CEHOV : MAESTRUL STILULUI Acum un veac, in ianuarie 1860, s-a născut in orașul Taganrog înnoitorul „genului plebeu" al schiței umoristice, Anton Pavlovici Cehov. Fiul băcanului Pavel Egorovici, care visa o întreprindere „comercioasă“, nepotul lui Egor Mihailovici Ceh, iobag răscumpărat, cu o nemăsurată dorință de independență și libertate — băiatul de prăvălie, elevul-meditator, studentul in medicină, apoi doctorul Anton Pavlovici Cehov avea să-și sape numele pe frontispiciul panteonului scriitorilor cu renume mondial. Biografii il descriu ca pe un om blind, bun, simplu, plin de umor, cu temperament vioi, dar de o consistență morală excepțională: un om serios și puternic, un caracter. A străbătut drumul Extremului Orient până la Sahalin — Iaroslavl — Kazan — în lungul râului Kama pină la Perm, cu trenul pină la Tumen, iar de aici patru mii de verste cu trăsura pe drumuri înecate de glod, bolnav de piept, pentru a privi in față groaznicul adevăr al împărăției rusești de pe vremea țarilor, spre a-l împărtăși apoi tuturor. În anii 1896—99, afacerea Dreyfus il găsește în Franța alături de Zola și de căpitanul de artilerie învinuit de spionaj. In 1902, protestează împotriva scoaterii lui Gorki din Academie, printr-o declarație trimisă președintelui ei, in care arată că nu consideră acuzația de crimă politică adusă lui Gorki un motiv suficient pentru a nu rămine membru al acesteia. În sfârșit, ultima energie din clipa morții n-a vrut s-o piardă: a scris cu ea o pagină de literatură in care curajul se îmbină cu tragicul și cu simplitatea. Soția lui, O. L. Kniper-Cehova povestește: „A venit doctorul, a cerut să se aducă șampanie. Anton Pavlovici s-a așezat în pat și a spus doctorului pe nemțește: „Ich sterbe“... Apoi a luat paharul, și-a întors fața spre mine, a zîmbit cu surîsul lui minunat și a spus: — De mult n-am mai băut șampanie... a băut liniștit, golind paharul, s-a culcat încetișor pe pat CONCIS iea stingă și puțin după aceea a amuțit pentru totdeauna..." Perioada care începe la 1880, in istoria poporului rus, marchează triumful brutal și cinic al reacțiunii. La 1 martie 1881 mișcarea Voința poporului l-a asasinat pe împăratul Alexandru II, gest în urma căruia prigoana țaristă s-a înăsprit. Reacțiunea s-a folosit de asasinarea țarului pentru a institui un regim de teroare. Cehov avea 21 de ani și începea să se afirme ca scriitor. Epoca se caracteriza însă prin arii lungi de întuneric și de represiune. Era dificil să-ți rostești gîndurile clar și răspicat. „Oamenii se temeau să vorbească tare, să trimită scrisori, să facă cunoștințe, să citească, se temeau să dea de pomană, să învețe carte“ — scrie mai tirziu Cehov despre Rusia lui Pobedonosțev. În asemenea împrejurări, genul scurt, umoristic și inofensiv, in care se părea că nu se poate face politică, s-a afirmat (Continuare în pag. 3-a) N. PIRVU